joi, 25 noiembrie 2010

Despre mine, pe scurt

Na, c-am primit de la Lia o leapşă faină rău. Mă ştiţi pe mine că ridic din sprânceană când vine vorba de lepşe şi alte chestii asemenea. Ei, dar ăsteia nu i-am putut, dom'le, rezista. În consecinţă, mă fac obligată să zic cam care au fost evenimentele ce mi-au marcat mie existenţa, începând cu momentul alpha.

Păi, pe 6 Octombrie 1986 am început tămbălăul. Atunci s-au decis astrele că tre'să apar eu pe lume, spre disperarea multora care au ajuns, mai mare fiind, să mă cunoască. Cică era o iarnă precoce, cam ca cea care se anunţă a fi anul ăsta, şi cică mama sufla peste mine, ca la Betleem, ca să nu îngheţ. Nu de alta, dar generaţia Cernobîl a avut cel mai mult de suferit de frig. Mai ales Balanţele! Ei hai, şi Scorpionii, că vorb-aia, ce mi-e Octombrie, ce mi-e Noiembrie. De ăia născuţi în Decembrie nu mai zic nimic, pentru că ăia sunt vineţi de mult.

Peste opt luni învăţam să număr până la... opt. Nu, nu mint. Chiar aşa e. Mama stă ca martor. De fapt, de la ea şi am informaţia, că eu nu-mi amintesc mare brânză. De ce până la opt? Păi, cum mamei îi plăcea teribil să facă gimnastică, acolo se terminau mişcările. Şi treaba venea cam aşa: un', doi, tei, patu, ţinţi, ţase, ţapte, ot.

Peste vreun an, ai mei decideau că e mai bine să mă trimită măcar pentru un an la bunica, pentru a mă obişnui  cu viaţa de la ţară. Anul s-a lungit până am făcut cinci ani. Ce-i drept că, între timp au făcut o pauză în care m-au readus la oraş pentru a face cunoştinţă cu tainele grădiniţei în care se doarme la prânz. Nu-mi plăcea să dorm la prânz, aşa că m-au adus înapoi la bunica, unde am rămas până la vărsta de cinci ani, aşa cum spuneam.
La bunica am cunoscut tot ce e frumos. La bunica am învăţat să mă caţăr în copaci... şi tot la ea am învăţat să alerg cu două secunde înaintea linguriţei cu lapte motorizate de către bunica.

La cinci ani, ai mei au decis că e cam gata cu şmecheria şi m-au readus în sânul cuvilizaţiei. Cam în acelaşi moment m-a învăţat mama să citesc (vorba aia, copilul tre'be să fie precoc prentru şcoală), în timp ce tata se chinuia să-şi aplice scăunel lăcuit pe cadrul semicursierei lui, ca să-mi dovedească că nu numai bunicul ştie să mă plimbe pe bicicletă. Big fail. 

Cu tainele alfabetului bine puse la punct, cuceritul învăţătoarei din clasa I a fost floare la ureche. Instant love! Adevărul e că şi până în ziua de astăzi socotesc că doamna Jeciu e una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am putut vedea vreodată. Aşa că, am devenit cel mai conştiincios copil din clasă, pentru a-i dovedi că sunt demnă de dragostea ei. Şi m-a iubit. Şi eu pe ea. Cam de când ne-a însemnat cu câte un clopoteţ în piept, ca să ne recunoaştem prin curtea şcolii, nu care-cumva să ne jucăm cu duşmanii de la clasa doamnei Matei.
Până în clasa a V-a, am avut timp berechet să-mi cunosc şi colegii, pe unii să nu-i plac, pe alţii să-i plac şi mai puţin, doar doi-trei reuşind să intre în graţiile mele. Colega de bancă era obligată să-mi intre în graţie, că-mi era şi vecină, iar cu vecinii nu te pui rău, mai ales dacă geamul tău de la dormitor e foarte aproape cu geamul lor de la dormitor. Glumesc, Andra era chiar un copil de treabă.

În clasa a V-a, după ce am plâns ca disperata o noapte întreagă după doamna Jeciu, am cunoscut-o pe doamna Nicolcea (profa de franceză din clasa a II-a). Ei, eu şi doamna Nicolcea eram cunoştinţe vechi, de pe vremea când încercase ea să ne înveţe cum stă treaba cu francofonia şi noi, copii de Cartoon Network (că abia pusese cablu prin oraş) nu şi nu! Aşa că, femeia, într-o criză de nervi, a decis că noi suntem animale şi că tre'să se elibereze şi să ne-o spună. Moment la care, principiile mele au luat foc şi-am decis să protestez pe loc.
Ei, reîntâlnirea din clasa a V-a, vă închipuiţi că a fost ca un şoc pentru mine. De ce tocmai ea?
...Dar ştia doamna Jeciu ce ştia, pentru că, doamna Nicolcea s-a dovedit a fi cea mai faină dirigintă din câte au existat, fiind prima persoană care mi-a descoperit talentul scriitoricesc, publicându-mi pe banii ei un articol pueril în ziarul local. Ba chiar, ştiţi ce-a mai făcut doamna Nicolcea? M-a plătit chiar şi pe mine, spunându-mi că cei de la ziar au decis să mă recompenseze pentru articol. Logic, că eu aflam chestia asta abia mai târziu, dar imboldul a fost suficient de mare pentru ca eu să pricep ce am de făcut.
Când m-am mutat din acel oraş în care am copilărit, tot doamna Nicolcea mi l-a dat pe Toto, prima mea iubire. O corcitură de Terrier cu şoricar de-o frumuseţe extraordinară. În timp, câinele ăsta s-a dovedit a-mi semăna, pentru că deţinea un ego mai mare decât mustăţile lui şi bărbiţa lui (eu n-am nici barbă şi nici mustăţi...).
Tot în clasa a V-a mi-am cunoscut cea mai bună prietenă din toate timpurile. Nu ştiu exact dacă, în condiţiile în care aş fi ţinut legătura ar fi rămas, dar, cu siguranţă am rămas cu a thing, când vine vorba despre ea. Ţinutul de legătură nu a depins nici de mine, nici de ea, ci de nişte cauze cu bătaie spre cele lumeşti, dar, despre asta nu simt nevoia în mod expres să vorbesc.

În anii următori, cam aproape de perioada liceului, m-am mutat la Galaţi. Am urât oraşul ăsta din start. Nu-mi plăcea nimic aici, începând de la accent, sfârşind cu modul de a privi lucrurile a oamenilor de pe aici. Următorii ani mi i-am petrecut jinduind după fostul oraş si făcând comparaţii mai mult sau mai puţin obiective, între cele două.

La liceu, lucrurile s-au transformat din supărate în rebele, pentru că am început să ascult intensiv rock (cu toate variaţiunile posibile... de regulă, cu cât mai black cu atât mai bine) şi-am adoptat un look ca atare. În prima instanţă am adoptat stilul cu părul aproape ras, ca după, să-mi dau seama că un par negru ar da super bine cu un machiaj negru şi cu ceva corseţele din dotare. Prieteni mi-am făcut şi pe aici, dar niciodată ceva de durată sau ceva ce aş fi catalogat drept ,,îmi dau şi cămaşa de pe mine, doar pentru tine". Am avut de câteva ori tendinţa de a crede că friends are forever, dar timpul a dovedit contrariul. Cu toate astea, pe timpul adolescenţei, distracţia a fost mai mult decât maximă. Superficială, dar maximă.

Ei, dacă toată adolescenţa mi-am petrecut-o călătorind prin alte colţuri de ţară decât Galaţi, în 2007 am cunoscut motivul pentru care acum nu mă mai impresionează alte locuri, pentru care îmi place Galaţiul şi pentru care dorul de ducă nu mai există. Pentru că, în 2007, am învăţat să iubesc. Şi nu puţin! Cu toată fiinţa mea! Datorită ei, a dragostei, nu mi-am mai dorit să fug constant din Galaţi. Datorită ei am făcut schimbări majore în comportamentul meu (încă sunt în procese de corectat). Datorită ei, m-am şlefuit şi o recunosc cu mâna pe inimă, pentru că, datorită ei mi-am dorit să repar tot ce era defect până acel moment la mine. Nu există om perfect, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne plafonăm în această idee şi să ne consolăm cu ea. Mereu e loc de mai bine... de îmbunătăţiri. Ea m-a făcut să înţeleg asta. Ei, dar chiar dacă timp de multă vreme nu am avut-o lângă mine fizic, ea continua să existe. Anul coincide cu startul pasiunii pentru fotografie, şi nu e întâmplător.

În vara lui 2008, mi-am împlinit un vis, şi-am văzut Lacrimosa la Sibiu. That was the day! Mai mult nici nu ştiu dacă merită comentat! Între timp am intrat şi la o a doua facultate, m-am apucat de muncă, m-am lăsat de muncă, iar m-am apucat când am rămas fără bani... şi tot aşa.

În ianuarie 2010 am învăţat că nu există coicidenţe şi că nimic nu se întâmplă degeaba, iar de atunci continui să cred asta. Aş îndrăzni să zic că atunci a început continuarea lui 2007. Tocmai mi-am pus o dorinţă, dar nu o zic! :)

Noiembrie, 2010, Lia mă cadoriseşte cu leapşa asta, iar eu o dau mai departe oricui o va dori.

5 comentarii:

  1. Sunt perfect de acord ca nimic nu e intamplator :)Si sper sa se indeplineasca si dorinta :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Alexandra,
    Multumesc, si eu sper :). Si da, nimic nu e intamplator. Subiectul e mai vast de atat, dar... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Sa ti se indeplineasca dorinta, de fapt toate dorintele!:) Tare frumoasa prezentare!

    RăspundețiȘtergere
  4. Laura,
    Mulţumesc! :) Să fie! Şi nu numai ale mele. Să se îndeplinească dorinţele tuturor, atât timp cât nu-şi doreşte nimeni ca dorinţele mele să nu se îndeplinească :))

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu pot să spun decât ceea ce am dreptul ca bărbat: Da, Dragă!

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!