vineri, 22 aprilie 2011

De ce nu mă impresionează copiii

Ştiu că e post (sau, nu mai e?) şi mai ştiu şi c-o să fiu condamnată pentru o lipsă acută de corason, dar, pe mine nu mă coafează chestiile care altora le fac frezele vâlvoi. 

Ca de exemplu... toată lumea, atunci când vede câte-un copil începe să schiaune şi să facă frumos, să mimeze feţe tâmpite şi strâmbăcioase. De ce? Adică, okay, înşeleg dacă e al tău... Înţeleg chiar şi dacă e al soră-tii... Dar, de ce să te miri atât când vezi un copil, aşa, unul de pe stradă? Ca ce chestie? Doar pentru că are 40 cm. lungime, fălci, doi dinţi şi 8-9 kg. de bucată?

Eu zic aşa că e una să îţi iubeşti copilul tău şi una să pretinzi că eşti veşnicul iubitor al tuturor ăstora mici de pe faţa pământului. Părerea mea e că asta e făţărnicie curată, pentru că, aceaşi child-loverşi puşi în situaţia de a da un ban pentru într-ajutorarea copiilor muritori de foame de prin Africa, ar strâmba din nas cum că n-au. Fireşte, or fi şi excepţii, dar, prea puţine ca să evit eu să scriu despre asta. 

Revenind la copiii drăgălaşi, lipsiţi de păcat, vină şi răutate... Haideţi să vă arăt ceva. 


Ei, îl vedeţi cât de drăgălaş e? Nu-i aşa că vă vine să-l trageţi de fălcuţe? Ei bine, el e Hitler. Şi da, e drăgălaş.
Get my point? 

Nu vreau să deschid o isterie potrivit căreia toţi copiii sunt produsul Diavolului, sau că ar trebui aruncaţi la râpă, pentru că, în definitiv, nu ai de unde şti ce naţie va fi când va creşte. Dar, clar nu pricep isteria cealaltă  ce se iscă în jurul unui nou născut, sau a unui mai vechi născut. Şi nu, nu sunt nici adepta teoriei potrivit căreia copilul trebuie pupat doar atunci când doarme, dar nici scărpinatul constant între coarne nu-i face bine. Mai ales dacă nu-i al tău. 

Ca să elimin orice dubiu, nu, nu bat copiii, nu mă port urât cu ei. Îi ignor pe cei răzgâiaţi, şi poate chiar dau o ciocolată celor ce dovedesc că merită. Cu toate astea, eu nu mi-i doresc. Şiii, nici n-o să mă vedeţi că vă pupăcesc copiii, în caz că are cineva unul de expus ca la muzeu.

Stări de Spirit (41)


:)

Real love

Citeam azi dimineață un articol. Unul destul de interesant, aș putea spune. Nu de alta, dar mi-a dat mult de gândit, de reflectat, de analizat. Se face că unii oameni ar fi pur și simplu înfricoșați de ideea că perechea lor a avut și pe altcineva înaintea lor. Dar, guess what... Să fii tu mereu primul, nu prea e posibil, și, hai să fim serioși că nici sănătos nu e.

Ok, poate că nu-ți convine ideea că pe acolo pe unde treci tu a mai trecut și altul înainte, dar... categoric că dacă ai fi primul, ți-ar trebui un noroc imens să rămâi și ultimul. De ce? Pentru că oamenii sunt făcuți să experimenteze, să cunoască... Cel puțin până ajung la gradul ăla de maturitate. Ce-i drept, unii nu ajung niciodată la maturitatea suficientă, dar one can only hope.

Și-apoi, nu știu cum e pentru voi, dar eu văd o diferență mare între ceea ce numesc oamenii prima dragoste și ceea ce numesc eu dragostea vieții mele, pentru că, de cele mai multe ori, persoana nu e aceași. Prima dragoste e așa ca un asediu al turcilor. Numai că, de data asta avem parte de hormoni, în loc de turci, și de creier în loc de castel. Categoric momentul când a chiuli de la școală, din oraș sau a te certa cu tata ți se pare o idee mai mult decât strălucită ce ar trebui să fie premiată cu diploma Ioaniților.

Dacă e să intru în capitolul personale, am să recunosc că de-a lungul vieții mele am avut de-a face cu tot felul de stiuații și de oameni. Da, am fost nebuna aia care la 15 ani cucerea lumea, da, am fost copilul ăla care a văzut cam tot ce se poate vedea la vârsta aia. Am cunoscut oameni la care am ținut, oameni de la care am învățat câte ceva, oameni de la care am învățat cum să nu fiu și oameni de care nu-mi mai amintesc, chiar dacă ei există.

Cu mintea de acum, poate că aş fi făcut lucrurile diferit. Dar, tot cu mintea de acum, realizez că dacă aş fi făcut lucrurile diferit, cu siguranţă nu aş fi fost acum cine sunt. Chiar dacă uneori aş face schimb de vieţi cu primul venit, în definitiv, nu sunt aşa de egoistă încât să împovărez pe nimeni. Aşa că, sunt ceea ce sunt, am reacţionat cum am reacţionat, am pierdut oameni importanţi, am rămas cu pietroaie legate de picioare.

Lăsând divagările de-o parte. Da, am iubit. Şi da, voi iubi aceaşi persoană toată viaţa.

joi, 21 aprilie 2011

Cine-File (7) The Rite 2011

Filmul pe scurt: el e agent imobiliar, ups... machior de morţi, are un tată dus de-acasă ce se ocupă cu acelaşi lucru, face tot posibilul să scape de cripinesu de acasă, se înrolează în oastea Domnlui să devină popă, vrea să renunţe cum că n-ar fi de el, îl convinge un higher popă că nu trebuie să renunţe, îl momeşte cu o excursie în Roma dacă se înscrie într-un club de exorcişti, se duce,  se contrazice cu toată lumea cum că exorcizările sunt nişte prostii, apoi intervine Anthony Hopkins, îi arată nişte trucuri prin care scoţi dracii din oameni. La început, ăsta nu crede, dar, cu Hopkins nu te pui. Punctul culminant intervine atunci când intră dracii în Anthony. Atunci, actorul principal spune: I believe, descântă ceva acolo cu ochii tremurânzi, află că de fapt dracii fuseseră şi în tacsu, care murise, începe să creadă, dracii dispar. The end. 

Hopkins
Acum, lăsând glumele la o parte. Mare dezamăgire, mare... Cât am aşteptat eu să apară filmul ăsta... Cât am făcut mărunţel, mărunţel când în sfârşit mi-a picat pe mână. Doar ca să ajung să rămân cu o singură întrebare: what the hell was this? Ce dumnezeu, fraţilor? E film cu Anthony! Nu cu orice mucea nou apărut...  ce rosteşte orice replică cu ochii în cameră să vadă dacă îi stă freza priti. 

Şi culmea, exact când îmi apărea genericul de încheiere a filmului şi morcoteam în sinea mea, poc fereastră pe messenger: suuuuuuper, filmul (logic, pusesem status să vadă lumea - la începutul filmului când încă eram entuziasmată). 

Ei, tocmai pentru acei dintre voi care le aveţi cu aşa ceva, iată trailerul.



Ora sincerităţii

Se zice că în săptămâna mare ar cam trebui să te speli de păcate, să fii sincer... Ei, eu recunosc că nu am fost niciodată excesiv de religioasă... în sensul că nu, nu merg duminica la biserică şi nu ştiu nicio altă rugăciune în afară de Tatăl Nostru (şi ăleia îi mai inventez lyrics câteodată). Da, a fost o vreme, pe la începutul anilor 90, când eram kinder la bunica în curte şi eram pur şi simplu pasionată de tot ce înseamnă spovedanie, slujbă de vineri (că era mai scurtă...), iar modelul meu în viaţă era preotul satului (asta până a comis aroganţa de a se simţi bine cu nevasta unui consătean, consăteanul a chemat televiziunea, televiziunea l-a filmat pe idolul meu în timp ce se ascundea în recamier, eu l-am văzut la tv, şi uite-aşa a început să îmi placă melodia Losing my religion). 

Fireşte, lumea mea a fost atunci, pur şi simplu devastată, pentru că, odată cu intrarea în păcat al preotului meu fave, mi-am pierdut orice urmă de simţ al crucii. Glumesc. Pur şi simplu am crescut, am dat de MTV, de canalele cu difuzare after midnight, şi asta a fost. Glumesc din nou... am dat doar de MTV, pentru că aveam oră de culcare, deci... mai uită-te, Iulia la pornache dacă poţi. 

În timp am dat de gustul chefurilor cu iz rock, de dragul gecilor de motor şi al bocancilor graşi cu metal în vârf. Fireşte, până şi asta mi s-a atenuat în timp. Toate lucrurile materiale dispar. Opţiunile se schimbă, gusturile se schimbă. Fiecare om care trece prin viaţa noastră ne schimbă într-o oarecare măsură. Fie că ne insuflă dragostea pentru un anumit actor, o anumită trupă, sau pur şi simplu ne învaţă cum să ne lustruim încălţămintea mai cu spor. Ca să parafrazez o celebră reclamă, suntem suma tuturor lucrurilor ce ni se întâmplă. Fie ele frumoase ori nu... 

Şi, dacă e vorba de sinceritate şi de ora sincerităţii, mie mereu mi-a fost frică de schimbare. Şi nu aia de o aleg eu... ci aia care se întâmplă independent de voinţa mea, ori aia de vine ca o vulpe hoaţă şi nici nu realizezi când te transformă în cu totul alt om... un om pe care nu îl placi, ... de cele mai multe ori un om sterp, robotic, fără o dorinţă prea mare de a evolua. E şi ăsta un exemplu, până la urmă... 

Treaba cu schimbările e că, dacă se întâmplă, ele se întâmplă să aibă un fundal, care, de multe ori nu e musai compatibil cu schimbările în sine. 

O singură stare de fapt va rămâne mereu neschimbată. Tu. Eşti bine întipărită în fiinţa mea...  Faci parte din mine. Eşti acolo, în orice celulă a mea... Atunci când respir, respiri odată cu mine. Sincron.


duminică, 17 aprilie 2011

Stări de Spirit (40)



Close your eyes
Open your heart
Follow me
I'll be waiting
Let me be waiting
An we will fly like angels
Like an angel
Fly...
I'll be waiting
Fly...
Open your eyes, I love you
I love you
Please..
I'll be waiting
And we will fly like angels
Like an angel
Find me...
I will see you in my dreams

Soluţia lui Georgicuţă

De când auzise de programul celor de la Remat, Georgicuţă nu mai era om. Ideea că trebuia să o ducă pe dragostea lui de-o viaţă, Eleonora, la casat, îl introducea într-o stare de depresie, aşa cum nu îşi închipuia că ar fi putut vreodată să existe. Cum să ducă el la casat un membru al familiei? Un membru ce îi fusese mai mult decât atât. Vedeţi voi, Eleonora ar fi putut cu uşurinţă să concureze la capitolul importanţă cu soţia lui. Ce dacă nu era tocmai în normele Euro şi că avea la bord kilometri întregi? Eleonora era parte din familia lui, avea huse noi, volan de piele şi cele mai bengoase stickere lipite pe bord. Dar, ceea ce era cel mai important, era că Eleonora îi era fidelă. 

Neştiind ce să facă, Georgicuţă îl sună pe prietenul lui cel mai bun, Ionel.

-Alo, Ionele?
-Deah. Ce vrei?
-Ce ştii dom'le de programul rabla?
-Păi, simplu...te duci la ei cu maşina ta cea veche, ei îţi dau un voucher, mai pui şi tu ceva, şi gata: ai maşină nouă.

După o discuţie convingătoare cu cel mai bun prieten al său, Georgicuţă decise să o ducă pe draga lui Dacie 1310, Eleonora, la Remat. Chiar dacă durerea era mare, gândul că avea să capete o maşină nouă îi servea lui Georgicuţă ca şi consolare. 

Credeţi că povestea s-a încheiat? Nici gând! Pentru că, la nici două săptămâni de la casarea Eleonorei, Georgicuţă se afla iar la porţile Rematului.

-Bună ziua, domnul George, să înţelegem că mai aveţi o rablă de dat la casat?
-Da.
-Şi pe asta cum o cheamă?
-Maria.
-Ia s-o vedem, dom'le!

Bucuros că putea să mai facă o tranzacţie cu Rematul, implicit mulţumit de vechea tranzacţie, Georgicuţa o aduse pe Maria, legată fedeleş şi o postă în faţa lucrătorilor de serviciu de la Remat.

-Iată rabla! Nevastă-mea. O am de 30 ani, nu-i mai merge frâna la vorbit, ocupă mult spaţiu în garaj, are caroseria julită şi geamurile sparte. Mă gândeam că aş putea să-mi achiziţionez altă nevastă cu banii, plus ce mai pun eu.

Pentru floarea mamă:)


 ...pentru că-i place :P

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Sign in Yahoo Messenger

Multă vreme am fost pur și simplu obsedată, dar absolut obsedată de Yahoo Messenger. Dar știți ce fel? Într-un hal din ăla de nu mă dezlipeam de calculator decât ca să merg să fac duș ori să-mi iau ceva de mâncare, ori vreo bere rece pe timp de vară. Apogeul în acest sens l-am atins prin 2007. Ei, cam ăla a fost anul de grație, anul relației mele stabile cu vechiul meu laptop. (pe vremea aia aveam un laptop extra înalt - model 1999 - căruia nu-i funcționa monitorul, în consecință, eu trebuia să improvizez așa cum mă pricepeam mai bine; dar despre Mumu the 1st v-am mai vorbit, și vă voi mai vorbi).

Ei, și revenind la subiectul inițial: eu și Yahoo Messenger-ul, ehehe, cum vă spuneam, 2007 a fost anul nostru, iar de anul acela mă leagă amintiri extra frumoase, fie ele și virtuale. Tocmai pentru că acele amintiri virtuale au dus la materializarea unor realități cât se poate de palpabile și de actuale, fără de care acum nu aș putea exista.

Iar acum, fiindcă am realitatea mea, departe de mess, mi-am permis să nu mai acord atâta importanță relației cu id-ul meu. Ne vedem din ce în ce mai rar; odată frumoasa noastră relație transformându-se acum într-una pur platonică, pur colaborativă, apatică și banală. În traducere liberă: nu mai intru pe mess decât din gând în gând și obligat-forțat, atunci când sunt la muncă.

Dacă din întâmplare intru pe mess de acasă, e clar că am treburi bine stabilite dinainte (o singură chestiune mă face să tresar și să alerg spre sfântul mess - știu eu care). În rest, așteaptă tu, muritorule de rând să mai apar eu pe mess: când o face plopul pere și răchita micșunele, I say. Dusă e vremea când stăteam cu messul deschis deși eu eram în Sighetul Marmației, iar compul meu în Galați, cu status de genul: plecată până-n Franța, brb în trei săptămâni. Dar, că tot suntem la capitolul statusuri... Să nu uităm de celebrele statusuri: dorm; nu-s (ținut nu 5 minute, cum îi sta bine unui status de-ăsta, ci vreo lună), nu deranjați (ținut permament).

Dacă tot sunt la capitolul dat din casă, am să fiu absolut sinceră. Stau pe mess la muncă, cu status de @work. Ce reiese din această propoziție? Simplu: sunt la work, răspund, dar e posibil să nu reușesc să fiu prea plastică în exprimare, ori doveditoare de vreun limbaj alambicat, totul reducându-se la: da, nu, poate.

Dar niciodată nu voi putea pricepe logica celor ce stau tot timpul cu statusul: ocupat, așa, ca la budă. Nu ai chef de ppl? Ieși de pe mess! Nu ai chef decât de câțiva, sau, mai știu eu... de o singură persoană? Există oricând opțiunea de grupulețe pe care le poți ține pe online, permanently online... și offline, chiar. Tehnică avem, mintea ne lipsește doar. 

...Deşi, da... există un duşman numit program de verificarea statusului ce te dă de gol ori că aplici metoda asta. I can live with that.

Nu îi pot întelege pe cei ce stau online, dar cer să nu fie deranjați. Nene, Yahoo ți-a pus la dispoziție opțiuni prin care poți să-ți triezi mușterii din mess. Use it!

...şi da, e posibil ca uneori să fiu prinsă şi eu cu ocaua mică... busy pe mess, dar, în cazul ăla, busy-ul meu e posibil să nu fie tocmai un busy. Dar, ce zic eu... nu mă aştept să fiu înţeleasă, pentru că, am un singur motiv de a sta pe mess, de a rămâne pe mess. Unul singur.

Și-ar mai fi un gen de status de ocupat. Ăla detaliat în care ocupatul spune ceea ce face cu lux de amănunte, dar încheie cu un: DNFD. Dacă mă întrebi pe mine, ăla e show off. Nu e suficient să știe lumea că ești un dud busy, trebuie să mai știe și cu ce anume.

Cel mai amuzant status de gen pe care am putut să-l văd la mine în listă all time a fost: fac sex, dnd. Din punctul meu actual de vedere, să faci sex în aceași cameră cu un calculator conectat la mess, pe online, e ca și cum ai face sex în public. Întrebarea mea e: ce se întâmplă dacă toată lista lui de mess face abuz de opțiunea buzz? Iese orgie?

În definitiv, trecând peste toate hilaroşeniile messengeristice... şi toate bancurile posibile pe această temă, mereu vei fi motivul meu numărul unu pentru care sunt pe messenger. Mereu. Şi ştii tu ce serie de două cuvinte are mereu în coadă. 


marți, 12 aprilie 2011

Complimente

Nu știu cum sunt alții, dar mie nu îmi plac complimentele. Credeți-mă dusă cu biscuitele pe canalizare (cel mai probabil că nu ați da greș) dar nu pot să le înghit. Nu, nu am nimic cu acele complimente adresate celor din jurul meu și nici cu acele complimente ce vizează intelectul (fie și al meu). Eu am ce am cu acelea ce îmi sunt adresate mie și se referă strict la aspectul meu fizic.

A nu fi înțeleasă greșit... Știu că nu arăt chiar rău și mai știu că și lumea știe asta, dar, mă calcă de-a dreptul pe nervi atunci când mi se spune: vai ce frumos te-am îmbrăcat azi, vai ce mărgele, ce machiaj, ce rochiță, ce bluziță, ce bine se mulează, ce bine se așează, se potrivește cu ochii tăi. Get a life!

Da, sunt conștientă de faptul că a primi un compliment ce-ți vizează fizicul e o chestie frumoasă, dar, eu nu o suport. E cam pe aceași lungime de undă cu faza aia... mă machiez, iar unul stă și se holbează până-mi bag eu pensulița de la mascara în ochi. Și știu că nu e nimic în neregulă cu cei ce fac complimente (mă rog, e și aici de discutat) și că eu sunt aia cu stolul de păsări bine cuibărite sub calota craniană, dar... dar... dar...

Și nu, nu sunt curioasă să mi se facă o analiză psihologică, să mi se dea sfaturi, prescripții de medicamente ori colecția primăvară-vară la cămășile de forță... pentru că sunt perfectly sane. Singura mea problemă e că nu știu cum să reacționez în fața unor complimente spuse de oamenii cu care nu am cine-știe-ce tangențe.

Cu toate astea, mereu am iubit momentele în care tu îmi spuneai că sunt frumoasă. Tu ești tu...sinonimă cu tot,  iar faptul că tu îmi spuneai că sunt frumoasă ori că îmi stă bine cu un ...puf de păr, mă făcea nu numai cea mai frumoasă femeie ci și cea mai fericită.


sâmbătă, 9 aprilie 2011

Whatever works

De câteva zile mă tot gândesc la campania celor de la StartEvo. I-am găsit până și pe Facebook. Oamenii știu cum să se promoveze. Dar, mai mult de atât, e clar că o campanie de genul ăsta atrage atenția și celor mai sceptici dintre noi. Aveți ca drept exemplu cazul de față. 

Din punctul meu de vedere, oricine poate deveni un model pentru ceilalți, într-un fel sau altul. Dar, ceea ce e cel mai interesant e că există loc sub soare pentru toată lumea, oricât de înghesuiți ni s-ar părea ca suntem. Poate sună ca un clișeu ceea ce am să vă zic, dar, tot ce trebuie să faci ca să reușești într-un anumit domeniu e să îți dorești foarte tare. Hassan wants, Hassan gets. Da, e atât de simplu. Și nu, nu am de gând să vă fac o lecție dozare a energiilor sau să vă recomand cărți ca The Secret. Fiecare e liber să priceapă ce vrea din ceea ce am zis eu. 

Și, mai sunt de părere că fiecare are propria lui rețetă pentru a reuși în viață, sau... cum să-i spun... să își îndeplinească acel vis de care e atât de legat. Pentru mine, rețeta e simplă: am avut nevoie doar ca persoana pe care o iubesc să fie lângă mine. Lucrul acesta mi-a dat mereu aripi, ca să parafrazez o celebră reclamă. Deci, da, pentru mine dragostea funcționează ca un fel de energizant, doar că la putere înzecită. Prezența ei m-a făcut întotdeauna să îmi doresc să reușesc, să îmi ating limitele, pentru că, atunci când zâmbești constant, toate porțile ți se deschid într-un mod inimaginabil. Iată de ce, dragostea te face să fii acolo sus, pe cele mai înalte culmi ale propriei tale variante a succesului. 

Nu sunt eu o autoritate în domeniu, dar, ca orice alt om, am și eu părerile mele. Tocmai de aia, așa cum spuneam, cred că rețeta succesului e dragostea. Așa că, dacă care cumva ați dat de persoana aia, nu o lăsați să plece de lângă voi, pentru că dacă va pleca, direcția voastră va fi pierdută. Și, chiar dacă vă veți regăsi într-un mod articifical direcția, în momentul în care veți constata că nu aveți cu cine să vă împărțiți bucuria, ei, ăla nu va fi un moment pe care să vreți să-l trăiți. 
Firește, rețeta asta nu e valabilă pentru toți, pentru că nu suntem chiar toți același aluat, tocmai de aia, îmi amintesc acum de filmul lui Woody Allen, Whatever Works. Cred că important e ca fiecare să își găsească acel călcâi a lui Ahile pentru ca atunci când îi va fi gâdilat, treburile să funcționeze ca unse.




miercuri, 6 aprilie 2011

Părerea mea despre fotografiile de nuntă

Cine mă cunoaște, dar nu așa puțin, ci bine de tot, știe că una din pasiunile mele cele mai nervoase e fotografia. Ce-i drept că încă nu m-am specializat pe o anumită nișă a fotografiei, tocmai de aceea, pot spune că fotografiez tot ce prind. Iar eu de prins, prind destule, având în vedere că am DSLR-ul Nikon absolut tot timpul după mine. Am învățat să-mi asortez gentuța de aparat și la vestimentație elegantă, cât și la cea sport.

Dar, nu despre mine vroiam să vă vorbesc, ci, cu precădere despre unul din genurile comerciale ale fotografiei. Acea nișă extrem de căutată: fotografia de nuntă. Ei, hai să fim serioși că toți ne dorim, ca atunci când ne căsătorim (având în vedere că majoritatea au impresia că se căsătoresc doar o singură dată) să avem parte de cele mai frumoase fotografii. Ei, de cele mai multe ori realitatea nu e chiar atât de plăcută, iar tu, ca li fotograf de nuntă, trebuie să mai ajuți puțin natură, ca de exemplu: să mai ștergi un coș, să mai albăstrești un ochi, să mai scoți din roșeala din obrăjorii saturați de licori bahice, ș.a.m.d. Însă, până la post-editare, există apăsatul pe declanșator, apăsat ce trebuie să se facă în anumiți parametri, tocmai pentru a nu te chinui prea tare la post-editare. Iată căteva chestii de care aș ține eu cont, dacă aș fi în spatele DSLR-ului, atunci când sunt la o nuntă.


Poziționarea subiecților în fotografie

Asa NU!
Asa DA!
Ei, hai să fim serioși că ne-am cam săturat să tot vedem fotografii în care subiecții stau țepeni în centru fotografiei. Ei, tocmai de asta, fotograful are oarecum și-un rol de animator. El trebuie să știe să organizeze fotografia, să dea indicații despre cum și unde ar trebui să stea nuntașii, să creeze situații amuzante pentru a-i face pe aceștia să zâmbească, să gândească ipostaze ieșite din tiparele obișnuite. A se avea grijă la focus, pentru că nimănui nu-i plac fotografiile blurry.


 Mai multe aparate foto!

Poate că nu toată lumea deține mai multe aparate foto la purtător (eu, personal, am un singur DSLR), însă, a avea mai multe aparate cu setări diferite vă poate ajuta să nu pierdeți instantanee cu adevărat demne de o fotografie reușită.

Flash-ul

Sau, așa cum este el cunoscut în mod uzual: blitz-ul. Ei bine, tot de indicat este ca acesta să fie unul atașat și nu acela ce vine la pachet în mod compact, cu orice aparat foto. Explicația e simplă! În primul rând că se vor putea regla intensitățile (iar asta nu numai din menu-ul aparatului), plus că un flash atașat va elimina automat problema ochilor roșii, centru său de lumină concentrându-se unde mai sus de nivelul ochilor subiecților.


 Și... ar fi mult mai multe de zis, dar, până la urmă, fiecare fotograf își face propriile reguli, propriile setări. Tocmai de aia am preferat să mențin discuția la un nivel generalist, pentru ca toată lumea să înțeleagă câte ceva.

Ce trebuie ținut minte este că atunci când ne căsătorim, e musai să apelăm la serviciile unui fotograf nunta profesionist. Nu de alta, dar amintirile de genul ăsta, le avem toată viața.

Pentru Blogawards,
Iulia Mihai și blogul foto Winter.

marți, 5 aprilie 2011

Cum a rezolvat tanti Miţa problema

Gemenii Costel şi Ionel urmau să-şi sărbătorească majoratul. Greu cu gemenii. Niciodată nu ştii cum să-i mulţumeşti, având în vedere că de felul lor îşi cam doresc aceleaşi lucruri, iar la ei,totul funcţionează pe sistemul: capra vecinului e mereu mai grasă şi mai pufoasă decât capra personală.

Cu toate astea, mama lor trebuia să le cumpere un cadou pe măsura lor. Cum cei doi îşi doreau cam de când aflaseră ce e aia tehnologie, telefoane performante, ca să aibă cu ce-agăţa gagicile, şi cum ea nu prea avea bani să achiziţioneze două astfel de telefoane, ținând cont și de situația mai sus menționată, tanti Miţa se răsucea zi-lumină doar-doar o găsi şi ea soluţia ideală de a-şi mulţumi cele două odrasle mofturoase.

Într-unul din periplurile ei pe internet, tanti Miţa (pentru că avem de-a face cu o mamă modernă), găseşte site-ul MarketOnline. Îl răsfoieşte ea ce-l răsfoieşte, observă rubricuţa de Telefoane Mobile Dual-Sim şi trinc ideea! Aceasta era soluţia ideala de a le achiziţiona cadoul perfect gemenilor Ionel şi Costel! În sfârşit aveau şi ei să fie mulţumiţi! Un singur telefon şi două cartele!

Şi ia ea la puricat toate telefoanele mobile dual-sim de pe site-ul celor de la MarketOnline, când ce să vadă, cerurile se deschiseră, îngerii cântară: telefonul perfect stătea maiestuos în faţa ochilor ei virtuali şi internauţi: Samsung B5722 Brown dual-sim!

Ce putea să-şi mai dorească mai mult de atât? Design-ul design, memorie internă de 30mb, ecran TFT, rezoluţia camerei foto de 3,15 (ca să-şi facă ei poze împreună şi să-i trimită lui mamică, când i-e dor ei), acces la internet, music player (unde s-asculte odorurile ei muzica aia zvăpăiată), și câte altele!

Ehehe! Şi pentru toate astea nu trebuia să dea decât vreo 650 şi ceva de lei. Lui tanti Miţa nu-i venea să creadă ce noroc se pogorâse asupra ei. Dar, sceptică de felul ei (ştia ea că atunci când ceva e prea frumos, nu prea e adevărat), deschise Google-ul şi se apucă de verificări. Să vadă ea de nu care-cumva găseşte același telefon mai ieftin pe undeva. Ete că nu, pentru că nu exista un preţ mai mic pe tot internetul la aşa minunăţie de telefon mobil dual-sim ca la MarketOnline!

Ce-a făcut tanti Miţa mai departe? Simplu! Şi-a făcut un cont pe MarketOnline, a aruncat telefonul cu pricina în coşul virtual şi şi-a aşteptat cumințică comanda. Unde mai pui că le-a mai achiziţionat şi celor doi câte o cartelă de geamăn, ca nu care cumva să se facă vreo confuzie între contactele unuia și contactele celuilalt.

Povestea spune că în primă instanță cei doi gemeni, mofturoși din fire, nu au primit cadoul mamei cu prea mare interes, ei sperând să primească fiecare câte un telefon. Însă, la o buronare mai atentă au ajuns imediat la concluzia că nu e chiar atât de rău să aibă un singur telefon, atât timp cât au numere diferite. Și-așa că de când se știu au împărțit totul: de la șosete la fete.

Și-am dat un telefon, și v-am spus povestea beton!





luni, 4 aprilie 2011

Pictori vs. Photoshopari

E aproape infricoşător cât de repede evoluează lumea. Duse sunt vremurile când Picasso sau Dali făceau senzaţie... asta ca să nu mai vorbim despre predecesorii lor ceva mai clasici: Gaugain, Van Gogh şi gaşca. Fireşte, din punctul unora de vedere (şi al meu) clasicul nu va muri niciodată. Cu toate astea, în zilele noastre, pictura în ulei nu se mai vinde. Şi nu, nu mă refer la acele tablouri extra faimoase ce se vând pe la casa Christie cu milioane de dolari. Neh, eu mă refer la tinerii pictori din ziua de astăzi. Cei ce încă mai cred (în zadar) că talentul lor le-ar putea ţine de foame.

De ce? Pentru că acum există Photoshop-ul. Acum există digitalul. Acum există comercialul. Dacă ştii să foloseşti suficient de bine un program de editare, cu siguranţă poţi trece drept un tip cu mult talent la desen. E mai mult decât uşor să foloseşti anumite pattern-uri, să le suprapui, să adaugi nişte (s)umbre, două trei culori de la sine putere şi voila: ,,art" is made.



Corect, corect, mai există şi oameni care lucrează cu tablete grafice. Cu ăia n-am nimic. Eu am ce am cu cei ce-şi asumă statutul de artist deşi ei nu au desenat nimic de mână în viaţa lor. Şi uite că, aşa cum sunt ei: cel mai probabil lipsiţi de talent, reuşesc să impresioneze, să treacă drept creatori.



Din punctul meu de vedere, arta înseamnă mult mai mult decât un program de editare precum Photoshop-ul sau Corel Draw-ul. Arta presupune tuşe aplicate manual, presupune amestec de culori, presupune nopţi nedormite, acuarelă pe nas...

Şi culmea... aceste cuvinte vin din partea unui om căruia îi place să photoşopeze, să se joace, să editeze şi să spânzure. Diferenţa e că eu, niciodată nu am considerat că ceea ce fac e artă. Ceea ce fac e o pasiune, mai mult sau mai puţin reuşită. Ca şi fotografia, de altfel. Nu intenţionez să vând. Nu intenţionez să comercializez. O fac pentru că îmi place şi pentru că atunci când termin măzgălitura, zâmbesc.

duminică, 3 aprilie 2011

Cine-File (6) filme despre Contesa Bathory

Astăzi am să fac o excepție... Nu am să vă recomand un film, ci două. Nu de alta, dar nu mă pot hotărî. De ce? Pentru că ambele tratează același subiect: viața sângeroasă a contesei magyare Erzsebet Bathory. Ei bine, poveștile ce se învârt în jurul acestei contese sunt multe și mărunte, iar unele dintre ele se bat cap în cap. În sensul că unii susțin nevinovăția contesei, aruncând toată vina în ograda unui alt conte avid după averea ei, alții susțin că poveștile ce implică jap-jap și căsăpire de virgine sunt cât de poate de reale, iar contesa nu ar fi fost tocmai cu toți boii acasă. 

În concluzie, iată cele două filme. Or fi ele mai multe, dar eu două am văzut, două recomand. 

The Countess 2009

Deși personal nu sunt tocmai de acord cu abordarea (dar asta e doar o părere personală), recunosc că Julie Delpi e făcută să fie Contesa Bathory. Poate din cauza ochilor albaștri morți, poate din cauza palorii tenului, cine știe... Ideea e că prestația tipei mă face să dau filmului un mare 10. Ei, problema e că filmul primește din partea mea mai multe note, și nu toate sunt 10. În concluzie, o medie ar fi cam... 6, din păcate. Ori nu am fost eu deosebit de atentă, ori nu știu, dar îmi pare că acțiunea galopează, nu abundă în detalii. Ca și cum te-ai uita la un film pe fast-forward, când ai început să te obișnuiști cu el, pac, se termină. 
Varianta promovează povestea din popor potrivit căreia, contesa chiar ar fi fost de-o cruzime ieșită din comun. 

Bathory 2008

Ei bine, iată o variantă care mi-a plăcut maxim. Pe lângă simpatia mea fără margini pentru Anna Friel (contesa Bathory din filmul ăsta), pelicula chiar pare făcută cu suflet. În sensul că observi interes sporit pentru realizarea ei, începând de la scenariști, trecând prin prestația actorilor, terminând cu scenografii și operatorii de montaj. Până și Cinemagia acordă o notă ceva mai mare acestui film. Nu că ăsta ar fi musai un reper, dar, așa, ca și fapt adițional. 
După cum v-ați prins, filmul se axează mai mult pe varianta ușor mai inteligentă prin care contesei i se înscenează totul din motive de avere cât și  politice. 



Una peste alta, nu cred că vom ști nicodată care a fost într-adevăr faza, dacă acele mituri sunt într-adevăr fondate, sau totul e o mare șmecherie pentru a decădea din drepturi un om puternic, o femeie ce reușea să fie importantă într-o vreme în care feminismul nu apăruse încă. Cu toate astea, povestea Contesei Bathory mă fascinează de pe vremea când eram copil cu geacă de piele și cu bocanci butucănoși. Că vorba aia, nu poți rata o așa poveste de groază, când una din trupele pe care le asculți în fiecare zi se numește chiar Bathory.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Cine n-are bătrâni, să nu dispere

Se spune că cine n-are bătrâni, ar face bine să-și cumpere. Eu zic că dacă nu ai bătrân și vrei să-ți achiziționezi, să-l verifici de defecte. Nu de alta, dar e posibil să-ți ei țapă.

Cine m-a enervat de data asta? Eh, păi, ați ghicit. Un bătrânel simpatic ce mergea liniștit și zâmbitor, fără să deranjeze pe nimeni. Not. Să reformulez: un hodorog ce-a trăit degeaba, plin de răutate ce nu-și vede de treaba lui.
Păi, să vă povestesc... veneam ieri de la muncă, când, lângă un chioșc de ziare, văd un tip căzut ce se chinuia să se ridice. Mă duc la el, observ că tipul era de fapt un copil între 15-20 ani, îi întind o mână ca să-l ajut să se ridice, când, în spatele meu, aud o voce răgușită și spartă: lasă-l domnișoară că e beat mort, nu te complica cu el! M-am întors să văd de unde vine bruiajul, și, ce să vezi, bruiajul venea din partea bătrânelului simpatic descris mai sus. Nu răspund nimic, dar continui să îl ajut pe băiat să se ridice. Hodorogul continuă să-și susțină pledoaria potrivit căreia tineretul din ziua de astăzi stă doar prin cârciumi și cum nimic nu mai e ca in the old days. 

Păi, corect, nimic nu mai e in the old days, sunt și eu de acord cu afirmația, dar, când zicem the old days, clar avem cu totul alte days în minte. Când zic eeeu the old days am în vedere acele vremuri când boșorogul nici măcar embrion nu era (apropo, vă puteți vreodată închipui vreun bastonar din ăsta răutăcios ca și bebeluș drăgălaș? așa, ca exercițiu de imaginație). 

Bun, și continui eu să fac ceea ce făceam, hârca pleacă bodogănind, când observ de ce nu se putea ridica băiatul de jos: avea un mare handicap la picioare (genul acela de picioare în X), și e absolut logic că nu s-ar fi putut ridica de jos fără un imbold. 

Și, să vă mai zic ceva, chiar de era cazul de om beat, eu tot l-aș fi ajutat să se ridice, pentru că indiferent cât de bețiv nenorocit ar fi respectivul, dacă îmi cere ajutorul, e clar nu-și dorește să stea în șanț. Apoi, chiar și de nu-mi cere ajutorul, nu cred că aș putea să suport gândul că poate era un om bolnav iar eu am trecut pe lângă. Nu de alta, dar am cardiaci în familie... și empatizez. 

Despre boșorogul respectiv...? Ce să mai zic... ? Iată o viață trăită degeaba. Alte comentarii sunt probabil de la sine înțelese.