joi, 30 septembrie 2010

Iulia la cratiţă

Iată, dragii mei, că am ajuns acolo unde nu mă aşteptam să ajung. La cratiţă! Degeaba mă lăudam eu că sunt o femeie modernă, că mănânc azi da, mâine nu... şi atunci când e da, e făcut de alţii, că mi-a venit Tanti Jeni de hac. Iar Cristian Gheorghe a ajutat-o din plin ca să-mi vină de hac.

Aşa că, şi-au unit forţele şi mi-au luat interviu... Ba unde mai pui că, pe lângă asta, m-au pus şi la gătit!
Rău nu-mi pare... că vorba aia, trebuia să învăţ şi eu să gătesc... şi să nu mai ard mâncarea.
Cu toate astea, cred că am reuşit să smulg o promisiune de la Tanti Jeni cum că mă va învăţa să fiu o gospodină destoinică.

Până una-alta, vă invit să daţi citire interviului: Guest Star Day: Iulia Mihai.

Interviul a luat o turnură mai mult decât amuzantă... şi puţin fictivă :D

Mulţumesc de interesul acordat persoanei mele: lui Cristian, Mirunei şi în mod special-special-special lui Tanti Jeni!

Cum a intrat Ghiocel în Frăţia Omega

Ghiocel tocmai fusese acceptat în cadrul unei universităţi cu renume din Utrecht. Bucurie mare... mare bucurie. Nimeni din familia lui nu mai fusese la facultate, darămite la una cu un aşa renume.

Înainte de plecarea lui în Utrecht, în blocul unde locuia Ghiocel... hărmălaie, agitaţie, chiuieli... Băiatul Popeştilor urma să devină mare, iar vecinii au avut grijă să se asigure că vor fi ţinuţi minte şi peste ani de către viitorul om important, Ghiocel.

În ciuda IQ-ului său mărişor, Ghiocel nu fusese niciodată prea popular. Cam cum se întâmplă întotdeauna: un IQ mare vine la pachet cu nişte ochelari giganţi, cu o sumedenie de pistrui şi cu multe castane din partea băieţilor cu muşchi şi succes la fete. Nu le poţi avea pe toate, vorba aia...

Lucrul acesta urma să fie dovedit chiar şi în Utrecht.

,,La naiba cu moda occidentală şi cu frăţiile de prin campusuri" îşi spuse hotărât Ghiocel. ,,Eu n-am să fac parte niciodată din aşa ceva... pot să trăiesc şi fără..." continuă el aproape cu voce tare, în timp ce se plimba prin campusul universităţii cu scopul de a cunoaşte locurile.
Nici nu termină de spus gândurile cu voce tare, că se trezi cu veşnica scatoalcă peste ceafă. Ca şi cum nici măcar nu plecase din România.

,,Ce zici, fraiere? Poţi să trăieşti fără să intri în frăţie? Mai gândeşte-te, Găgăuţă." spuse băiatul al cărei palmă se lovise de ceafa lui Ghiocel. El era Jimmy, şeful frăţiei Omega, cunoscut ca şi bătăuşul campusului.
,,Ori intri în frăţie, ori te caftim de fiecare dată când te întâlnim!" completă Jimmy, acompaniat de un râs malefic şi de o voce groasă, masculină.

Începând cu acea zi, Ghiocel nu avea să mai fie liniştit. Fiecare mişcare fiindu-i urmată de către o palmă după ceafă, o îmbrânceală sau un împrăştiat de cărţi pe toată strada.

După trei săptămâni aproape că regreta înscrierea în cadrul universităţii din Utrecht. Agonia devenise sinonimă cu el. Îşi schimbase ochelarii de aproximativ cinci ori.


,,Dragă mamă, 

Am nevoie de bani. Iar mi-au spart ochelarii. Nu ştiu ce au cu mine... De fiecare dată păţesc la fel. Ceva din materialul meu genetic îi irită. Ce ai pus în compoziţia mea, mă, mamă? 
Cu drag,
Ghiocel


P.S. Dacă mi-i mai sparg o singură dată, mă întorc acasă şi mă călugăresc."

Răspunsul nu se lăsă aşteptat: 


,,Dragul mamei,
Materialul tău genetic nu are nimic. Poate eşti prea introvertit, poate nu ştii să le arăţi de ce eşti capabil. Renunţarea nu e o soluţie. Ia-ţi puţin timp pentru tine, analizează-te. Ia-ţi cea mai mare pasiune şi transform-o într-un atu. Arată-le prin asta că le meriţi respectul. Pentru că respectul se câştigă, dragul mamei. În plus, dacă tu nu le vei dovedi că le meriţi respectul, ei nu vor şti din proprie iniţiativă. 
Şi încă ceva: ai încredere în tine! 
Te iubeşte mama!
P.S. Ai în plic bănuţi pentru ochelari noi. Fă-i şi tu mai moderni de data asta!"

Scrisoarea mamei îi dădu de gândit lui Ghiocel. O noapte întreagă cloci cum ar putea să-i impresioneze pe aceşti bătăuşi bine organizaţi în turme ce purtau numele de frăţii.

,,Off... degeaba spune mama că am ceva special... că în afară de faptul că sunt o enciclopedie ambulantă şi că fac parte din ASUS Republic of Gamers, nu am nimic special... Iar, la nivelul lor de cultură, faptul că ştiu eu multe chestii n-are să-i impresioneze...Cu toate astea, am să merg la ei şi am să le spun că vreau să mă bag în frăţia lor nenorocită... Pot să mă bage şi cu capul în toaletă... dacă asta vor... dar lucrurile nu mai pot continua aşa! Barem mă bagă o dată cu capul în toaletă şi am scăpat!".

Aşa că, a doua zi, îl căută pe Jimmy să îi spună că cedează şi că are de gând să se lase supus testului de a intra în frăţie, neavând alternativă.

Jimmy: ,,Aşa fraiere, vezi că ajungi la vorba mea? Cine-i zeul tău, tăntălăule? Cine, ia zi tu mie! Cine?" spuse Jimmy mulţumit de sine...
Ghiocel: ,,Tu esti, Jimmy, tu eşti preamăritul şi preaslăvitul. Tu eşti zeul meu, mărite Jimmy..." spuse Ghiocel cu vocea aproape stinsă.
Jimmy: ,,Ia uite cum ai scăpat tu azi de cele douăş'cinci de castane... Primeşti doar douăş'patru! Hă, hă, hă!" spuse puţin grohăit, Jimmy. ,,Mâine, la sediul frăţiei Omega, vii să-ţi primeşti testul de intrare! Nu întârzia că vezi pe dracu' gol! Ai priceput, ochelaristule?".
Ghiocel: ,,Da, Jimmy!"
Jimmy: ,,Se spune: da, zeule Jimmy!" ridică ...zeul... vocea.
Ghiocel: ,,...da, zeule Jimmy!"
Jimmy: ,,Mâine, urangutanule, nu uita!" spuse în timp ce se îndepărta de Ghiocel.


 ***

A doua zi, Ghiocel se prezentă la sediul frăţiei Omega. Picioarele îi tremurau întocmai ca unui om de optzeci de ani. Îşi făcuse o mie de scenarii în minte cu privire la ce urma să i se întâmple. Niciun scenariu nu semăna cu celălalt, cu toate astea, fiecare scenariu era mai apocalitic ca precedentul.
La uşă îi răspunse Sandu, lacheul lui Jimmy.

Sandu: ,,Ă... tu tre'să fii fraierul ochelarist care îşi dă testul astăzi, no?"
Ghiocel: ,,Eu sunt ăla..." răspunse Ghiocel.
Sandu: ,,Hai, intră şi aşteaptă pe hol. Măritul Jimmy are ceva treabă momentan. Vine el imediat."

În timp ce aştepta, Ghiocel trase timid cu ochiul în camera alăturată, unde se afla Jimmy pironit în faţa unui calculator încercând să dea de cap unui joc online pretenţios.

Jimmy: ,,Fi-ar a dracului de treabă! Râşniţă de calculator! Numa' porcării pe piaţa de IT! Nu poţi tu, băi băiete, să faci un overclocking cum trebuie, că explodează toate!" îi spuse Jimmy nervos lui Sandu.

Ghiocel rămase uimit de ceea ce văzuse. Iată că avea totuşi ceva în comun cu Jimmy: pasiunea pentru jocuri, echipamente compatibile şi overclocking.

Ghiocel: ,,Mărite Jimmy, iartă-mă că intervin, dar vroiam să te întreb ceva... dacă îmi permiţi" spuse Ghiocel în timp ce piciorul drept dădea să intre în încăpere.
Jimmy: ,,Ce vrei fraiere? Nu ţi-a zis Sandu să aştepţi afară?"
Ghiocel: ,,Iartă-mă, dar am observat că eşti pasionat de jocuri... şi că jucărelele pe care le ai în dotare nu sunt tocmai cooperante... Am eu nişte echipamente foarte draguţe, dacă vrei să încerci!
Jimmy: ,,De unde ai tu aşa ceva, mă?"
Ghiocel: ,,De la ASUS, produse super bune... Placă de bază, placă video... totul compatibil cu noţiunea de overclocking."
Jimmy: ,,Hai, să vedem... " spuse Jimmy cu o sprânceană ridicată şi cu o mână frecându-şi barba.

Ghiocel dădu fuga numai-decât în camera lui şi se întoarse cu placa de bază Rampage III Formula şi cu placa video ASUS Rog Ares aferentă.




Ghiocel: ,,Jimmy, Jimmy, iată... cu astea două scule vei reuşi să faci overclocking!"
Jimmy: ,,Şi ce au astea atât de special, ciudatule?" ridică din nou din sprânceană, Jimmy.
Ghiocel: ,,Păi, în primul rând că placa de bază e full ATX şi NVIDIA 3-way SLI™/ATI CrossFireX™, ceea ce înseamnă că, pe lângă ASUS Rog Ares, mai poţi pune încă două plăci video simultan, însumând trei. Audio super bun, ai să vezi, plus port USB 3.0... iată! Ce zici, Jimmy?"
Jimmy: ,,Îhî, sună binişor... fraiere..."
Ghiocel: ,,... şi... 6 x SATA 3.0 Gb/s, 2 x eSATA 3.0 Gb/s, 2 x SATA 6.0 Gb/s, ceea ce înseamnă că poţi mufa opt harduri interne, plus două externe prin eSATA. 3 x Thermal sensor connectors, ca să fie treaba completă!. Plus că, e optimizată pentru jocuri online: Intel® Ethernet 82567V Gigabit LAN GameFirst. Faci un overclocking meseriaş cu placa asta de bază... chip-urile, procesorul şi memoria merg forţate la maxim! Uite dovada: are 1 x RESET button . Plus că merge cu ultimele supărăciuni... DDR3, si cele mei nervoase procesoare de pe piaţă! Optimizarea pentru Windows 7 este iar un avantaj! Opt conectori pentru ventilatoare... deci răcire completă! Şiii... să nu uit de DUAL BIOS!"
Jimmy: ,,Băi, pistruiatule... şi ia zi-mi tu şi de placa aia video... că tot te laudai!"... se însenină Jimmy.
Ghiocel: ,,Păi... mărite Jimmy..."
Jimmy: ,,Doar ...Jimmy, pentru tine..." schimbă foaia şeful frăţiei.
Ghiocel: ,,Jimmy, placa video are două nuclee, adică două procesoare grafice... ATI Radeon HD 5870 X2, memorie foarte rapidă de tipul GDDR5, lucrează pe 256 de biţi, o ieşire HDMI şi vine cu un CrossFire cable, două Power cable, ceea ce face posibil unirea mai multor plăci între ele. Ventilator mărişor, plus radiator de cupru. Ei?
Jimmy: ,,Perfect! Le montăm şi băgăm un joc?"
Ghiocel: ,,Sigur!!!"
Jimmy: ,,Apropo, cum te numeşti, băiete?"
Ghiocel: ,,Ghiocel Popescu..." spuse personajul nostru pistruiat şi ochelarist, cu un aşa zâmbet pe buze cum nu mai avuse decât atunci când luase premiul I la Olimpiada de Informatică pe ţară...
Jimmy: ,,Băgăm un joc, apoi îi anunţ pe băieţi că faci parte din Frăţia Omega, cu titlul de tehnician al frăţiei... Mâine facem petrecerea de iniţiere. Ai scăpat de chin şi teste, băi, Ghiocele!" îi deranjă freza, Jimmy. ,,Vezi dacă eşti băiat isteţ şi ştii ce să alegi de pe piaţă?" continuă el zâmbind.


Dragă mamă, 

Te poţi opri din trimisul săptămânal de bani pentru ochelari. Îi am intacţi şi cred că aşa vor rămâne mult timp de acum încolo. Ţi-am urmat sfatul. Am intrat în frăţie. Jimmy nu mă mai căstăneşte. Ba chiar mă respectă. N-o fi el vreun Einstein, dar ne jucăm straşnic împreună, în reţea. Ba chiar a schimbat numele frăţiei din Omega în ASUS Republic of Gamers. Nu, că-i grozav?
Îmi place la universitate! Pe cuvânt. 
Mă întorc în vacanţa de iarnă. Fă şi tu o petrecere mare... invită toţi vecinii! 
Te iubesc, mă, mamă!


Jimmy şi Ghiocel în joc:

 Pentru BLOGWARS, 
 Iulia Diana Mihai

miercuri, 29 septembrie 2010

Kelt Song (73)



Videoclipul perfect asociat melodiei perfecte.
...perfect pentru azi.

marți, 28 septembrie 2010

Kelt Songs (72)




Oy for the Brits!

Thanks Roxana!

Thumbs Up; Thumbs Down - for movies

Ieri am văzut, nu unul ci două filme. E clar că dacă a venit toamna... mai ales octombrie (prietenii ştiu de ce... sau mai exact ce am eu cu luna octombrie) lucrurile devin blegoase, deprimate, pline de nostalgie, dar, în special lipsite de orice fel de chef...
În concluzie, cea mai uzitată activitate pe la mine prin poartă, zilele astea... rămâne uitatul la filme.

Cum ziceam, ieri am văzut două.

The Invention of Lying 2009: Thumbs Up!

Nu chiar atât de nou încât să frigă, de prin 2009 cam aşa, dar, inexplicabil eu nu îl văzusem până acum şi a trebuit să mi-l recomande cineva, ca eu măcar să aflu de existenţa lui. Iar, dacă până aseară încă mai eram eu neştiutoare în ale existenţei acestui filmului, pun pariu că există şi alţii. În consecinţă, recomand cu thumbs up un film de nota... hai să-i zicem 9,50. Nu dau 10 decât foarte rar, aşa că 9,50 e rezonabil. 

Despre ce e vorba... aşa în mare? Păi, despre o lume aparent ideală, unde noţiunea de ,,minciună" e inexistentă. Pur şi simplu toată lumea spune adevărul. În orice condiţii, cu orice ocazie. Nu există neîncredere, pentru că nu există minciună. Dar, dacă îmi permiteţi, nici bun simţ sau consideraţie pentru sentimentele celuilalt...

Un film ce explică destul de clar, că echilibrul dintre bine şi rău, în speţă dintre minciună şi adevăr trebuie păstrat. Nu de alta, dar haosul poate interveni nu numai atunci când avem parte de prea multă minciună sau prea mult rău, ci şi atunci când formele cunoscute de noi ale binelui sunt în exces. 

Mai mult nu zic, că stric toată distracţia de a urmări. În plus, filmul chiar nu e povestibil. 

 

A nightmare on Elm Street 2010: Thumbs down... 

Da, iată că a apărut şi remake-ul. Întrebarea e... de ce? Nightmare on Elm Street 1984 a avut, ce-i drept farmecul lui, la acea vreme... şi recunosc că mi-a afectat copilăria, dar... când deja au apărut o grămadă de alte continuări de-a lungul anilor, cu Freddy... cu Jason, iar cu Freddy, iar cu Jason, apoi cu ei doi împreună... ei se ceartă, ei se împacă... toate remake-urile proaste as hell, de ce ai mai face un Nightmare on Elm Street 2010? 

Şi da, m-am uitat. Aşa, din curiozitate. Aceaşi colonă sonoră de făcut freza punk, acelaşi Freddy ce seamănă mai mult cu Edward Omul Foarfecă decât cu el... aceleaşi scene inutil de sângeroase. 

Film potrivit pentru o seară cu prietenii în care nimeni nu e atent la film. 

Ah, beware, citeam pe IMDB că se pregăteşte şi un Nigtmare on Elm Street 2. În 2012. Acum pricep mai bine previziunile apocaliptice ce se învârt în jurul acestui an.

 

 

luni, 27 septembrie 2010

I got the real deal!

Voila! S-au afisat rezultatele rundei 6 BLOGWARS! Şi, iată că, după 6 runde, sunt încă în picioare, cu o soldă de 600$ so far.

Mai departe mergem noi ăştia 5 muschetari rămaşi. În curând va apărea şi articolul meu dedicat rundei 7. Wish me luck, că eu simt!

Dovada: 

Viaţa sub tocul uşii ep. 2: O să fie cutremur!

Aşa cum subliniam în episodul 1, viaţa sub tocul uşii poate fi înşelătoare şi presupune multe sacrificii. Cu toate astea, beneficiile sunt maxime.
De ce? Păi cum, ,,de ce"? Simplu... Când toţi ceilalţi o mierlesc într-un mare cutremur, mare, tu stai confortabil sub tocul uşii şi te uiţi la simfonia distrugerii din jurul tău, zâmbind sadic cum că tu stai sub toc iar ceilalţi nu.

Dar, să nu mă abat prea tare de la subiect. De ce al doilea episod? Pentru că, numai ce terminasem ieri de scris postarea fatalistă, că aud discuţie mare în bloc. Cotcodăceli, ecouri... tot tacâmu'.

Scot capul afară (nu depăşesc tocul uşii, nu vă îngrijoraţi), ciulesc urechea şi ce să constat... se adunase consiliul de bloc jos la parter cu scopul de a purta o discuţie despre ce ar trebui să facă ei în caz de cutremur.

Unul mai inventiv ca altul... Bineînţeles, toate măsurile impuse necesitau strângeri de fonduri, că vorba aia... cine-ţi mai face ceva pe gratis zilele astea, iar un cutremur nu e un eveniment chiar de 'colea. Mai ales unul de atâtea grade.

Însă,  înainte de a se strânge fonduri, de a se lua măsuri, consiliul trebuia să hotărască: va fi sau nu cutremur?
Ca un consiliu conştiincios şi cunoscător de metode eficiente ce este, a decis că supunerea evenimentul la vot argumentat ar trebui să fie mai mult decât fair-play.

,,Nu de alta..." spuse Agachi, ,,dar vine acum eschimosul* de toamnă, iar ăsta vine mereu cu necazuri mari, cu maree, cu auroră borală, din aia!".

,,Doamna Agachi are dreptate!" spuse o voce ce se înfunda în spatele cuiva solid. ,,Inflamaţia** asta e de vină! Ce face omul, face şi natura. Dacă noi suntem răi... este şi natura cu noi. Nu vezi nesimţiţii ăştia de la conducere? Nu vezi?".

,,Taşi, Marişico..." o calmă bărbac'su.

După îndelungi discuţii fundamentate de argumente oteviste, blocul decide: va fi cutremur! Se vor strânge câte patrusu' de mii de la fiecare pentru fondul de cutremur.

,,Să semneze doamna contabil şi doamna juristă!" nu se putu' abţine Marişica.

Eu, de sub toc zic aşa... cu patrusu' de mii îmi iau două sticle de vin semi-bun şi uit de cutremur.


Legendă:
*echinocţiu
**inflaţie

Kelt Song (71)

duminică, 26 septembrie 2010

Viaţa sub tocul uşii

Numai oameni panicaţi. Peste tot. Cutremur în sus, cutremur în jos. Adică, ok, înţeleg... e posibil să fie... că deh, natura nu iartă, nu uită... dar, aşa cum nu s-a ştiut de niciun cutremur întâmplat până acum... cum de brusc tehnologia s-a ridicat? Aşa... în câteva luni?

Nu de alta, dar îmi amintesc că acum câteva luni a fost un cutremur. Nu l-am simţit pentru că în momentul ăla eram pe strada, însă a avut cine să mă anunţe. Cu toate astea, nu am auzit nicio previziune precisă înainte. Nu am auzit: mâine la ora z va fi un cutremur cu magnitudinea de n.
Nu, am auzit doar ştiri panicate şi plângăreţe cum că a fost cutremur, subliniez: a fost. Apăi, iartă-mă, dragă media, dar că a fost ştiu şi eu... Poate dinaintea ta.

Acum iar... ba că-n octombrie, ba că de 7 grade, ba că de 8... ba doar unul mic şi drăgălaş de 5, aşa mai light... mai simpăticuţ...
Păi hotărâţi-vă! Barem să ştim şi noi dacă ne mutăm pe câmp sau rămânem de-a pururea sub tocurile uşilor sau în căzi.

Pentru că, eu m-aş putea adapta uşor unei vieţi trăite sub tocul uşii, la modul cel mai sincer... Aş adopta un stil de dormit liliecesc, aş mânca puţin ca să evit orice fel de dorinţă de a părăsi ,,locuinţa" şi aş respira cu porţia, ca să nu trebuiască să mă deplasez prea des înspre fereastră, ca să aerisesc în camera al cărei toc al uşii îl ocup.

Eu zic în felul următor. Cutremurele se întâmplă de când lumea şi pământul. De evitat nu avem cum să le evităm. Cu atât mai puţin să le prezicem cu luni, zile înainte. Aşa ceva este imposibil.

În condiţiile astea, de ce grupajele de ştiri sunt ocupate în proporţie de 80% cu previziuni fataliste cum că va exista un cutremur?
Scuzaţi-mă, dar poveşti de astea aud de când eram copil. Ba chiar am prins vreo câteva cutremure frumuşele, dar... nu am auzit pe nimeni să le dibuiască cu mai mult de 3 minute înainte de a se fi întâmplat. Iar 3 minute nu sunt suficiente să anunţi televiziunea, televiziunea să anunţe poporul, poporul să se aşeze sub toc sau să sară pe geam în timp util.

Bănuiesc că asta a fi o metodă de a ţine populaţia sub alertă, sub panică o ţară întreagă, doar de dragul de a se crea o diversiune în ceea ce priveşte alte evenimente ce nu ar trebui observate.
E ca şi cum ai da o maşinuţă şmecheră copilului tău, ca să nu te pândească pe tine că faci sex în cealaltă cameră. Să rămână măcar juma' de oră ocupat...

Cam aşa şi cu anunţurile de cutremur.

Nu vă alarmaţi... Cutremurele există... se întâmplă... însă nimeni, dar absolut nimeni nu le va anticipa, iar dacă se va întâmpla unul în octombrie, garantez că va fi pură coincidenţă.

Mă duc înapoi sub tocul uşii.

joi, 23 septembrie 2010

Cinema ASUS

IDEEA PRECONCEPUTĂ
Primul meu contact cu un produs ASUS s-a petrecut acum câţiva ani, când un bun prieten şi-a achiziţionat un laptop. Pe moment nu am fost deosebit de impresionantă de eveniment, dat fiind faptul că nici atenţie prea mare nu i-am acordat.
Ce e drept este că, pe vremea aia aveam ceva aversiune faţă de laptopuri la modul general (primul meu laptop - generaţia 1999 - aparţinând altei firme) dând un rateu de zile mari. Şi, na de 'colea impresia preconcepută!

În condiţiile astea, nu am dat prea mare importanţă faptului că amicul meu îşi achiziţionase un laptop. Cu toate astea, am reţinut că era vorba de un laptop... şi ce m-a impresionat în mod special a fost faptul că avea o carcasă deosebit de simpatică. Cam atunci am văzut eu pentru prima oară un ASUS; şi asta mi-a fost reacţia.
Mde, ce vreţi... femeile. Nu trageţi cu puşcociul!

SCHIMBAREA DE ATITUDINE
Cu toată aversiunea  mea faţă laptopuri, amicul meu îmi zice acum (pentru că l-am sunat să-l descos) că după atâţia ani, tot are laptopul respectiv, ba chiar, jucărica mişcându-se destul de frumuşel pentru un sistem (la purtător) achiziţionat acum ani buni. Iată cum judecam eu prost laptopurile, doar pentru că mă supărase un ,,craptop" aparţinând altei firme!


Ei, dar fobia în ceea ce priveşte laptopurile... cât şi în cazul mai nou apărutelor netbook-uri, s-a stins în momentul în care am făcut şi eu cunoştinţă cu ASUS şi anume cu micul Asus EeePc, câştigat în cadrul altui concurs destinat blogărilor fără somn. Faptul că am câştigat tocmai un ASUS a fost întâmplător.
Dar, despre acest netbook v-am tot vorbit; şi nu o dată.
Despre ce vreau să vă vorbesc astăzi, de fapt...?
Despre monitorul ASUS câştigat odată cu EeePc-ul, în cadrul aceleiaşi competiţii.

Ei, monitorul ASUS VH222D a făcut un om cu dioptrii, aşa ca mine, să iubească tot ce înseamnă ecran lat.

Dacă până în acel moment nu m-aş fi gândit că un monitor de genul ăstă mă poate ajuta să văd filmele altfel decât cu nasul îndesat în monitor, iată că noul monitor mi-a oferit altă perspectivă asupra vieţii de cinefil chior, aplicându-mi pe faţă un zâmbet larg şi mulţumit.

Ce e ciudat e că ei, cei de la ASUS, zic că e vorba de cel mai mic monitor Full HD.

O fi cel mai mic HD, nu contest, dar pentru mine e mare şi frumos... Ce e mic pentru alţii, e mare pentru mine, vorba aia...
Vedeţi domnilor de la ASUS cum treburile astea devin relative? Apăi să nu-i dăm noi un pupic lui Einstein că a inventat o vorba mare de care mă pot folosi eu acum?

Astfel, am scăpat eu de nişte fobii, dar mi-am creat nişte obsesii.
Pentru că, începând cu prima zi în care am făcut rost de noul meu monitor, am început ciclul serilor în care stăteam băgată sub plapumă, tocmai sus, în pat la mine, cocoloşită între perne, la răspântie de plapumă aflându-se doar cei doi ochi pe care îi am în posesie, protejaţi semeţ de o pereche oacheşă de funduri de borcane ochelari. Şi, dacă până să posed (moamă, ce fel sună... ) acest monitor mă mişcam cu un decimetru la juma' de oră până ajungeam să sorb din priviri monitorul, de la fericitul eveniment, garantez că prind pânză de paianjen în acelaşi loc (departe de monitor... că văd şi aşa), până ce se termină minunăţia mea de film. Cu o diagonală de 21.5 inch şi 16:9 cu rezoluţie de 1920×1080 pixeli, cine să se mai plângă?

Şi apropo de minunăţia mea de film... Ca să vedeţi că orice minune vine cu efecte secundare... De când mi-am făcut rost de noul monitor, na-o bună că draga mea mămică a prins gustul de a se uita cu mine la filme.

Apăi bun, ,,şi care-i problema?" a-ţi putea voi zice... Păi cum care?? Problema e că niciodată nu ne nimerim la gusturi, aşa că... mă trezesc destul de des cu replici ca: ,,auzi dragă, da' un Perry Mason n-ai? ... că filmele tale n-au niciun Dumnezeu!".

Uneori îmi pare rău că n-are buton de mute. Mama, nu filmul...
Ei, da' cu toate astea, e femeie de treabă... aşa ca mine, de altfel... iar monitorul o splendoare!

Şi, că tot vorbirăm de splendori, hai să vă zic o chestie... Monitorul meu face parte din categoria ASUS SPLENDID™, în consecinţă, chiar dacă stau eu la cucuieţii din deal, hăt în patul meu... tot văd figurile clar, florile flori... peisajele peisaje. Fără culori şterse, fără pixeli denaturaţi... fără bătăi de cap!
Dar, femeia tot femeie... când o pui alături de tehnologie e ca şi cum ai pune baba alături de mitralieră... pentru că, deşi monitorul meu prezintă patru funcţii draguţe precum: scenary, night view, theatre sau game, eu tot pe una dintre ele mă fixez. Ori pe care ar fi setat, claritatea e ireproşabilă, oricum.
Pe cuvânt de pasionat de fotografie!


Cu toate astea, lenea îmi e încurajată şi de faptul că ,,micuţul" are capacitatea de a-şi ajusta automat imaginea, cu o rată de contrast de 20.000:1, cât şi trei tonuri predefinite: natural, reddish (mai spre roşu, aşa) şi yellowish (nu nu, nu o ,,dorinţă galbenă"... ci mai spre gălbior). Concluzia? Tot să stau lungită în pat la filme, cu floricele pe braţe.

Chestia drăguţă e că şi spiritul meu artistic e completat de designul monitorului; textura mai că o confunzi cu cea a unui pian. Cum să vă zic, dă un cu totul alt aer camerei mele (a se observa în fotografia alăturată). Plus cable manager şi butoane ergonomice. Să nu mai zic de vederea laterală. Oricum aş sta, stau ca un paşă, pentru că am toate condiţiile asigurate...  Aş mai spune, aş mai povesti din viaţa mea tumultoasă şi plină de evenimente răsunătoare dar... prefer să...

...mă bag la film, şi nu orice film...  Lie to me... (că tot am monitor full HD ASUS şi pot vedea detaliile filmului în toată splendoarea lor... )


A tastat din capul patului pentru BLOGWARS,
Iulia Diana Mihai







marți, 21 septembrie 2010

duminică, 19 septembrie 2010

Kelt Song (69)



Pentru ea. Iar.

Despre concursurile online

Mă seacă răăăău, dar rău, o fază. Vine unul cu o idee, ceilalţi văd că merge... şi pac... în secunda doi se instaurează o adevărată modă în acest sens... că vorba aia... merge.

Să dau un exemplu cât se poate de clar. Anul trecut... Superblog.
Acolo cred că a fost mama lor, în ceea ce priveşte trasul la indigo. De exemplu... face unul un articol-poezie, mintenaş se trezesc şi ceilalţi poeţi, ce mai înainte stăteau ascunşi pe la colţurile timide ale blogurilor, cum că şi-au definitivat stilul.


Sunt curioasă ce modă se va mai adopta anul ăsta, la Superblog... de data asta cel din 2010... eventual cine va mai fi copiat şi căpiat... ? Sunt curioasă de tendinţele anului acesta.

Pentru cei ce participă pentru prima dată la astfel de concursuri, declar cu mâna pe inimă că a fi original e mult mai de bon ton, decât să fii SH-ul altuia... Nu de alta, păcăleşti o dată... bun, poate te pocneşte inspiraţia... aşa... pe nepusă masă... dar ulciorul nu prea merge de multe ori la apă.

Şi, mai menţionez că la astfel de concursuri nu te obligă nimeni nici să scrii 1001 nopţi, nici să fii un al doilea Bacovia.
Dacă poţi să o faci, şi-ţi iese... bravo monşer! Dar nu face asta doar că lui X blogger i-a ieşit, pentru că tu nu eşti X blogger. Vino cu o idee nouă! Poate e chiar mai tare decât a lui X blogger!

Principală este originalitatea... Iar dacă articolul tău se bazează pe o chestie văzută la colegul de ,,breaslă"... atunci originalitatea e nulă.

Acum, fiecare face cum îi tună, dar eu zic că treaba asta cu ,,a avut cutare o idee genială, ia să o adopt şi eu că poate nu se prinde nimeni" sux şi e kinda lame.

vineri, 17 septembrie 2010

S-a'ntâmplat un accident, a chicat mâţa'n ciment

Se face că stăteam astăzi într-o anume staţie de maxi taxi... aşteptând... logic: maxi taxi. Când, ce să văd... opreşte un autobuz în staţie... iar, din stânga lui apare o maşină plină cu indivizi. Pac maşina buşeşte autobuzul. Pac, capacul de la roata maşinii pline de indivizi pică, plus aripa cam şifonată. Ghinion. Neatenţia se plăteşte, zic.
Şoferul de autobuz coboară să constate problema... Coboară şi cel de la volanul maşinii avariate. Se înţeleg ei cum că nu-i vreme acum de a chema poliţia... Că se poate rezolva totul mai târziu...
 Ei, şi când să ajungi la concluzia că tot conflictul e gata, că s-au înteles... că treburi de astea sunt mai mult decât normale şi că atât timp cât se discută civilizat, nu există problema ce nu poate fi rezolvată... Eiiii... tocmai atunci se trezeşte o cucoană, pasageră a autobuzului: ,,Dumneata ai dreptate, domnule şofer! Nesimţitul ăsta ţi-a tăiat calea! Aşa ceva nu se întâmplă!". Şoferul, împăciuitor de felul lui îi zice cucoanei: ,, Bine, doamnă... am înţeles...", încercând să o reducă la tăcere.
Cum autobuzul era plin de pensionari cu abonamente gratuite, cucoana a funcţionat ca şi goarnă de începere a luptei, pentru că mucegăiţii gladiatori atât au aşteptat... scandalul cel mare începând numai-decât.

În secunda doi, o mare de pensionari nemulţumiţi a coborât pe lângă autobuz, încercuindu-l... (imaginaţia mea făcea ca ei să îl şi zdruncine nervoşi) şi au început să urle la şoferul ,,maşinii mici"... şi avariate: ,,Dumneata nu te uiţi, domnule??? Nu te uiţi? Intri în domnul ăsta cu autobuzul... aşa....? Noi suntem oameni bătrâni, dacă păţeam ceva???". La care se trezeşte altul, la fel de băşinos, dar ceva mai sarcastic... ,,A nuuu, că a intrat ca viţelul în stâlp nesimţitul! Asta a făcut!".
 Ei, moment şa care... altul, dar cu alte perspective asupra vieţii, realizează cum că asta e o consipiraţie de-a şoferului de autobuz cu şoferul de ,,maşină mică" tocmai pentru a face el o pauză de muncă şi pentru a nu-i duce pe ei la destinaţie.

Eu, ca simplu spectator, stau şi mă întreb... Care destinaţie, monşer? Nu de asta, dar abonamentul gratuit pe autobuz poate da efecte secundare. Unul dintre ele fiind tocmai fâţâirea de colo-colo pe autobuz, fără vreun motiv anume, doar de dragul că e moca.

...Aşa că m-am hotărât să merg pe jos, că tot era o zi frumoasă.

joi, 16 septembrie 2010

A doua şansă (Tehnologia 3D ASUS)


Stranie mai e viaţa... Stranii mai sunt şi lucrurile care ţi se întâmplă uneori. E ca şi cum cineva acolo sus se chinuie să-ţi demonteze toate credinţele, gândurile... tot. 

Dar, să mă prezint. Mă numesc Adrian şi mă declar fericit. M-ar fi putut chema şi Marius... ba chiar m-ar fi putut chema Ionuţ. Asta nu ar fi avut nici cea mai mică importanţă, pentru că tot fericit aş fi fost. Da! Uite... ,,Fericit” ar fi fost un nume potrivit pentru mine! 

Şi, pe cuvânt dacă acum câţiva ani aş fi putut anticipa ce urma să mi se întâmple.
Să vă povestesc. Nu am fost niciodată un tip extrovertit. Ba chiar am avut tendinţa să mă închid în mine mai mereu. Câteodată atât de mult, încât nu-mi ştiai nici voia nici nevoia. Aşa sunt eu... n-ai ce să-mi faci.

Cam din motivul ăsta am şi pierdut-o pe ea. Şi, Doamne cât de mult o iubeam! Atât de mult încât i-aş fi pus luna la picioare. Cu toate astea, ceva din fiinţa mea a făcut-o să plece. Tocmai pentru că nu am avut curajul la momentul potrivit să îi spun că lumea fără ea e seacă şi urâtă, iar că viaţa mea, trăită fără ea, e degeaba. 

În ziua în care a plecat, orice gest al ei aproape că mă implora să îi zic că o iubesc. N-am făcut-o. Şi a plecat. A întors spatele şi tot ce am mai auzit a fost zgomotul tocurilor ei îndepărtându-se. Rămăsesem ca un prost cu mâinile atârnate, fără nici cea mai mică putere de a alerga după ea, de a-i spune că o iubesc de mor. 

Agonia mea s-a perpetuat timp de doi ani. Până m-am angajat ca şi game developer într-o companie multinaţională. Ăla a fost biletul meu de ieşire din lumea depresiilor zilnice.
Peste un an deja creasem primul meu joc. Ceva cu nişte monştri. Nu vă bat capul cu asta... pentru că nu despre primul meu joc vreau să vă vorbesc. 

Ci despre al doilea. 

Al doilea a fost cel ce m-a transformat într-un om fericit, aşa cum menţionam la începutul povestirii.
Cum să vă zic... Am recreat-o pe ea. Am recreat la milimetru situaţia din acea zi nefastă.
Numai că, în jocul meu, ea nu ajungea să plece... pentru că în jocul meu aveam să primesc o a doua şansă ca să fac totul bine... aşa cum ar fi trebuit să fie... să nu mai fiu laş... 

Am fost de asemenea primul şi singurul meu fan. Nu aş fi împărţit un asemenea joc cu nimeni. Aşa că, în fiecare seară, mă închideam în camera mea şi dădeam play. 
Au urmat cei mai fericiţi ani din viaţa mea... în care eu îmi incepeam o relaţie cu femeia pe care o iubeam şi în care continuam să fim fericiţi... chiar dacă totul se întâmpla virtual.

În ajutor mi-a venit şi noua tehnologie 3D de la Asus. Totul a mers ca o mănuşă.

În primă instanţă am mers pe grafica 3D potrivită unui desktop. Cu ajutorul acestei tehnici, camera mea s-a transformat într-un sanctuar dedicat ei... 3-dimensional Full HD 1080p, VG236H  cu o rată de refresh de 120Hz frames ...HDMI incorporat, Versatile Comfort şi design ergonomic! ... iată reţeta succesului pentru ca totul să pară totul real! Iar asta nici nu mi-a fost greu de realizat, având în vedere că aceste echipamente sunt compatibile cu majoritatea sistemelor. 

Ce mai... Splendid Video Intelligence Technology, în adevăratul sens al cuvântului!

 

 

Şi a fost... chiar dacă mulţi nu ar include o astfel de experienţă în sferele normalului, pentru mine totul a fost cât se poate de real. 

La un moment dat, implicarea mea în jocul creat de mine a devenit atât de persistentă, încât episoadele din fiecare seară, în care eu îmi trăiam relaţia cu ea deveniseră insuficiente. 

Îmi trebuia ceva mai mult! Mult mai mult... 

 

Aşa că mi-am achiziţionat şi un laptop G51J 3D pe care îl puteam folosi absolut peste tot. 

Relaţia mea devenise astfel completă.  

Placa video NVIDIA® GeForce™ GTX 260M  cu 1GB DDR3 VRAM avea grijă de asta! Performanţa CPU... de invidiat şi ea... ,,Power4 Gear Hybrid".

Ochelarii compatibili 3D aproape că deveniseră parte din stilul meu vestimentar. 


Totul devenise perfect! Greşeala mea fusese remediată de tehnologie. 

De ce vă povestesc toate lucrurile astea? E destul de simplu... Tocmai pentru a dovedi că nu e atât de greu să primeşti o a doua şansă... 
Vorba englezilor: ,,There is a God!". Şi mai ştiu o vorba mare, tot a englezilor... ,,God works in mysterious ways!" 

Şi, pot afirma cu mâna pe inimă că nu aş fi reuşit să fac asta fără ajutorul celor de la ASUS

...Chiar dacă... uneori mă întreb oare ea ce mai face... Oare e fericită? 

A scornit povestea pentru BLOGWARS,
Iulia Diana Mihai

 

marți, 14 septembrie 2010

Îmi stă accentul pe limbă

Am mai scris despre asta. De doi ani de când exist prin blogosferă tot mă agit pe anumite subiecte, le reiau, iar le dezbat, adaug chestii noi, întâmplări...

Nu-mi plac oamenii lăudăroşi. Nu-mi plac oamenii snobi. Dar, absolut deloc. Să dau un exemplu... Pe lângă limba maternă, ştiu şi limba engleză. Bun, nu mă laud... O ştiu pentru că-mi prinde mie bine în anumite situaţii. E ca o stare de fapt... E ca şi cum aş sti să mă leg la şireturi.

Stăpânesc binişor şi alte limbi străine, dar de engleză pot spune cu mâna pe inimă că nu o buşesc şi că nu mă va da ca exemplu negativ nimeni-niciodată, cum că aş aduce un sacrilegiu gramaticii.
Am trecut printr-o facultate de litere, aşa cum am intrat, aşa am ieşit... nu m-a ajutat să mă dezvolt, poate doar să-mi întipăresc mai bine anumite chestii. În rest... am învăţat totul pe cont propriu... şi am făcut o treabă a naibii de bună.

Cu toate astea, absolut niciodată nu mi-am însuşit vreun fel de accent: fie el britanic, irlandez, american... sau mai ştiu eu ce altfel de accent.
Nu, pentru că nu am locuit niciodată în astfel de locuri, în consecinţă, nu ar fi avut cum să se prindă vreun accent de genul acesta de mine.
Da, îmi ies binişor cam toate, dar nu le adopt pentru că mi s-ar părea o ipocrizie, atât timp cât eu sunt de naţionalitate română.

Poate să-mi atace oricine accentul de Count Dracula, watch me if I care.
Ba chiar voi avea cea mai mare grijă ca atunci când sunt obligată să vorbesc în engleză (nu atunci când mă prostesc între prieteni) să vorbesc engleza cu accentul meu de român! Pentru că asta sunt şi nu-mi voi nega niciodată naţionalitatea de dragul de a părea altfel sau altcineva. Sau mai rău... de dragul de a nu se trezi vreun Lache Flauşat să-mi spună că am accentul rigid şi românesc.

Pentru că, aşa cum un francez e ,,cute" când vorbeşte engleză cu accentul lui mieros şi plin de pauze de respiro, aşa poate fi şi cel românesc într-un anume fel frumos...

Nu, nu m-a enervat nimeni pe subiectul ăsta. Nu în ultima vreme, cel puţin. Povestea are vreo şase ani vechime, însă, am constatat că amintirea mea nu e singura de acest gen... că li se mai întâmplă şi altora...
În concluzie, o postare era inevitabilă.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Kelt Song (67)



'nother Blue Foundation song...

O ye!

Iată că am primit iar premiu. Unul mai mult decât neobişnuit. Deşi nu prea pricep exact care e treaba cu sexy-blog, accept, că vorba aia, de rău n-are cum să fie. Numai de bine!

My blog is sexy... deşi nu folosesc dirty talk... deşi nu postez fotografii indecente cu mine la mare, la soare şi fără sutien... Şi na, că blogul meu tot sexy e... Ofticaţi-vă!
Glumeam... sau nu.

Şi, ca să perpetuăm specia de sexy blogs, am să dau premiul mai departe...

Nu înainte de a-i mulţumi foarte important Alexandrei pentru că m-a numit aşa...

The award goes to: Johnny, Iulia Hazlii, S, Lexa, Nice, BadPisi, Vulpiţa Lia, Grişka şi Alexiuss.

...Şi Adei, peste doi ani!

Bad Kharma

Iar m-a pălit să mă uit la televizor, iar comentez, iar am ceva de mormăit online. Doar am zis că nu mă mai uit decât la Vreme (o femeie e normal să ştie dinainte cu ce se îmbracă şi nu să să scoată capul pe geam).

Bun şi cum mă uitam eu pe un anume post tv, iată că îmi sare în atenţie moaca unei anume femei, trecute de prima tinereţe, cu o expresivitate plângăcioaso-patetică ieşită din comun... smiorcăind vreo câteva vorbe la cameră.

Curioasă din fire, m-am uitat să văd ce-a păţit... ce-i arde, ce se întâmplă de e aşa de amărâtă. După primele douăj de secunde mă prind: acum zece ani (a se citi zece ca fiind chiar zece!) tanti ghinionistă fusese împuşcată în cap de fostul soţ (nebun cu acte în regulă şi-ăla...) pe nu-ştiu-şi-nu-mi-pasă-motiv. Supravieţuise, după o lungă perioadă de stat pe la terapie intensivă...
Nasol, într-adevăr, aşa ceva nu e chiar de 'colea să ţi se întâmple... Compătimiri profunde şi (în pofida spiritului meu je mă-fişist, foarte sincere... ) păreri de rău.

Cu toate astea, stau eu şi mă întreb, ce naiba cauţi tu, femeie, la televizor după zece ani după ce ţi s-a întâmplat tragicul eveniment?
După ce... se vede clar, că anormală n-ai rămas... vorbeşti, zâmbeşti... clipeşti, te mişti... În loc să mulţumeşti celor sfinte (sau în ce crezi tu acolo... ) că, după un astfel de eveniment încă trăieşti şi ţi-ai revenit complet... tu, după zece ani, vii şi-ţi plângi de milă pe la televizor...?!

De ce fac oamenii chestia asta? Bine, bine, exceptând chestia că apărând pe sticlă cu o poveste ,,senzaţionistă" de genul ăsta, clar le faci ălora ceva audienţă şi-ţi aloci şi tu o sumă dodolană în buzunar...

Revin şi repet... de ce fac oamenii chestia asta??
În loc să te bucuri în fiecare zi a existenţei tale că eşti bine, că n-ai rămas cu sechele, că-ţi funcţionează creierul aşa cum e normal... tu vii şi retrăieşti over and over nişte evenimente care s-au întâmplat acum moooolţi ani, şi, în urma cărora tu ai scăpat... deşi mulţi n-ar fi scăpat.

De ce continuă oamenii să se amărască în halul ăsta?
Pentru că, din punctul meu de vedere, treaba asta e ca şi cum degeaba eşti bine, degeaba ai scăpat, dacă nu apreciezi cât de norocos eşti...

Cum am zis, pricep faptul că la mijloc e şi dorinţa hapsânei de a-şi vinde povestea, dar, n-ar fi putut, de exemplu să vină să povestească lucrurile dintr-un alt punct de vedere?
Să zicem: ,,iată cât de norocoasă am fost să scap de aşa ceva!"

Nu, în schimb, ea vine, urlă cu lacrimi de crocozaur şi de brontozaur et voila!
Mă întreb dacă se merită retrăirea anumitor evenimente, doar pentru o sumă de bani...

Consideraţi-mă cum vreţi voi, dar sunt adepta gândirii potrivit căreia, în momentul în care nu te detaşezi complet de un anume lucru rău din viaţa ta, el va avea tendinţa de a te bantui la nesfârşit, până ce-ţi vei învăţa lecţia...
Call it the laws of  kharma!...

vineri, 10 septembrie 2010

Kelt Song (66)



Pentru ea.

Ştrengarii sunt în siguranţă

Stau şi compar lumea actuală cu cea de pe vremea când eram eu copil şi ajung la următoarea concluzie: nimic nu mai e ca pe vremuri.

Apăi... nu ştiu ce părere au ceilalţi, dar pe vremea când mă jucam eu de-a v-aţi-ascunselea, sau de-a  baba oarba, sau ce mă mai jucam eu... lucrurile stăteau mult mai simplu!
În primul rând, pe vremea când eram eu copil, nu existau computere la discreţie. Nu, cine le avea, ori era persoană juridică, ori îmbogăţit peste noapte, ori cine ştie ce şef pe nu-ştiu-unde.

Acum, situaţia stă puţintel altfel... Toată lumea deţine un computer personal, sau poate chiar mai multe...
Unde mai pui că toţi copii ştiu să utilizeze un computer... asta încluzând navigarea pe internet. Lucrul ăsta se întâmplă de la vârste din ce în ce mai fragede. Treabă cu două tăişuri, de altfel.

Lucru îmbucurător, pe de-o parte, dar îngrijorător pe de altă parte! De ce? Pentru că internetul poate atât să ajute la interdezvoltarea copilului, cât şi la expunerea lui unor pericole de care, mintea lui naivă nu-l va lăsa să se ferească.

Astfel, părerea mea este că ,,paza bună trece primejdia rea". N-oi fi eu părinte, darrr, dacă tot ai avut marea dorinţă de a face un copil, fă bine şi ai grijă de el!

Cum am zis, nu sunt expertă în domeniu, dar cred că am suficientă minte cât să înţeleg cum stau lucrurile, sau mai bine zis, cum ar trebui să stea...
Astfel, unii părinţi fac marea greşeală de a-şi lăsa copiii să navigheze liberi şi nestingheziţi pe internet. Alţii, fac greşeala opusă de a le restricţiona total accesul. Iată că, extremele nu sunt niciodată bune! Dar absolut niciodată!

De ce? Simplu! Pentru că, în momentul în care le veţi da full access, nu vor fi prevăzători... iar, în eventualitatea în care le veţi pune restricţii peste restricţii, vor face tot posibilul să nu vă asculte... pe sistemul: ,,ce e interzis, e mult mai amuzant!".

Cu toate acestea, le puteţi face câteva sugestii, recomandări prieteneşti, Puteţi, pentru câteva minute, să uitaţi că le sunteţi părinţi şi să vă comportaţi mai de grabă ca nişte prieteni. Vă vor asculta mai mult...

Şi, ca orice prieten bun, le puteţi recomanda site-ul ştrengarilor. De ce musai acest site? Pentru că aici informaţiile sunt atent selecţionate şi pentru că oferă părinţilor posibilitatea de a-şi selecţiona chiar ei ce anume doresc să vadă copiii lor.

Site-ul are o sumedenie de rubricuţe, care mai care mai insteresante cum ar fi: Plaza, Reţete, Forum, Activităţi, Glume, Proverbe, Teste, Poezii, etc! Iată doar câteva din chestiile interesante ce se află pe acest site!
Tot ce trebuie făcut este să vă faceţi un cont şi distracţia va veni de la sine!

Alt lucru interesant, este că, site-ul Ştrengarilor oferă posibilitatea părinţilor de a accesa un anumit forum dedicat integral lor. Astfel, ei vor putea face schimb de ,,şmecherii părinteşti", metode educaţionale cât şi alte sfaturi de interes maxim.

Despre site in sine, ce pot să vă spun e că mi-a bucurat ochiul pe deplin. Deşi, în mod obişnuit nu recomand folosirea  multor culori (din punct de vedere al graficii) acum chiar sunt bine-venite, având în vedere că vorbim despre un site destinat copiilor (se ştie faptul că ei sunt mari amatori de culori).

Revenind... check it out... Nu aveţi nimic de pierdut, ba chiar de câştigat... Zic!

joi, 9 septembrie 2010

Miroase a şcoală, a cerneală şi-a radieră!

Astăzi de dimineaţă, când m-am trezit, mirosea pentru prima dată a toamnă. Pe de-o parte îmi place toamna de mor. E răcoare, e bine... coloritul naturii e de-a dreptul uimitor, ascuţitor de simţuri pentru cineva ca mine...

Pe de altă parte, toamna are doza ei de melancolie blegoasă, ce uneori tinde să o dea în tristeţe de-a dreptul. Poate şi condiţiile meterorologice sunt de vină... asta ca să evit cu desăvârşire romantismul (nu în sens de curent literar, ci in sensul de blegomanie).
Şi, pe lângă faptul că azi de dimineaţă miroasea a toamnă... mai mirosea şi a şcoală... Nu ştiu cum anume aş putea să descriu mirosul şcolii, ca să se înţeleagă mai bine senzaţia.

Aş putea spune că aduce cu mirosul cărţilor noi, a cărţilor vechi, chiar, împrumutate de la generaţiile mai mari, cu mirosul de cerneală sau de pix scurs prin ghiozdan... Sau aş putea chiar să aduc în discuţie aroma de vopsea proaspătă a băncilor. Da, am prins generaţia când şcolile chiar se renovau.

Dar, e mai mult de atât. Poate sunt toate acestea la un loc, cu un element x, necunoscut. Poate că, elementul ăla e ,,emoţia". Naiba ştie... Pe vremea aia eram mult prea copilă ca să mă auto-analizez, iar acum vremurile sunt mult prea îndepărtate ca să pot face analiza corectă a situaţiei.

Ideea e că n-am fost cu nimic deasupra celorlaţi copii. Sunt absolut sigură că toţi au simţit la fel şi, mai sunt sigură că toţi îşi amintesc mirosul de radieră, dacă le-o fluturi pe la nas... sau cel de acuarelă, de tempera sau moliciunea pensulei de ,,desen". Chiar dacă nu toţi scriu pe blogurile personale despre aşa ceva.

Şi, apropo de asta, nu ştiu despre alţii, dar mie mi se făcea poftă subit de suc la dozator, când mă uitam la gustosul pahar cu apă murdară de culoare, de la orele de Desen. Ştiţi voi cum e... în copilărie, autogestia e baza! La unii rămâne chiar şi după ce ating vârsta maturităţii...

Cu toate asta, miroase a toamnă... a cerneală (deşi n-am mai scris cu cerneală de ,,secole") şi mai miroase a timpuri pe care acum tare mult aş vrea să le retrăiesc.

Nu mai vreau să fiu mare. Sunt mare de prea mult timp...

Saga Asus (partea a II-a): Designo MS

Aşa cum vă povesteam în partea I, tânărul Asus, reuşise să îi demonstreze Mamei Natură că tehnologia nu este nici pe departe elementul ce ar trebui eliminat din peisaj (şi la propriu şi la figurat). Mai curând, elementul nociv este atitudinea oamenilor referitoare la alegerea materialelor de construcţie a terminalelor tehnologice.

Astfel, el reuşise să redea omenirii tehnologia atât de indispensabilă lor, ştiind cum să pună problema şi ce soluţii să găsească pentru a împăca ambele tabere.
Ca drept rezultat, el fusese numit regele tehnologiei.

Începând cu acea zi, lumea devenise perfectă din toate punctele de vedere. Oamenii aveau la îndemână tehnologia, iar Mama Natură putea trăi în linişte, curăţenie şi armonie spirituală.
Lucrurile erau aşa cum trebuiau să fie: absolut perfecte (de când Asus reinventase tehnologia!).

În doar câteva luni, Asus, devenit deja celebru printre oameni, deţinând de asemenea sprijinul suprem al Mamei Natură, anunţa lansarea unui nou produs tehnologic:

Monitoarele ASUS Designo MS: MS248, MS238, MS228 şi MS208

Toată lumea discuta despre acest eveniment! Reuniunea de lansare se anunţa fastuoasă. Aşa eveniment nu mai avusese loc pe Terra dinainte de marea reorganizare mondială. 

 Entuziasmul? Şi el pe măsura eleganţei şi măreţiei evenimentului! 

 Locaţia aleasă de Asus pentru a prezenta noul produs fusese şi ea selecţionată cu grijă, clădirea fiind construită întocmai pentru acest eveniment, în acelaşi spirit ecologic.



Lansarea stătea să înceapă. Invitaţii fuseseră rugaţi să intre. Din interior se auzea cea mai frumoasă şi liniştitoare muzică, aparţinând compozitorului Edvard Grieg, reprezentant al vechii ere.






Asus îi întâmpina cu un zâmbet pe toţi cei ce îi treceau pragul. Lumea privea uimită în jur. De ani de zile nu mai văzuseră atâta frumuseţe, eleganţă, dar şi candoare la un loc. Liniile futuristice ale clădirii se dovedeau a fi în armonie perfectă cu noile monitoare.

-Intraţi, dragii mei, intraţi! se adresă Asus invitaţilor săi. Acesta este noua mea invenţie! ...Menită să vă uşureze vieţile, dar, să vă şi înveţe că propriul confort nu ar trebui să ne transforme în fiinţe egoiste ce lezează  natura. După cum ştiţi, Mama Natură a fost îngăduitoare cu noi şi ne-a acordat o nouă şansă.
În spiritul acestei decizii, am ales să merg pe aceaşi linie, construind pentru voi monitoarele LED MS Designo.
De ce spun că aceste monitoare urmează traiectoria ecologistă? Datorită lipsei mercurului, mercur de care, vechea generaţie obişnuia să facă exces. De asemenea, după teste îndelungate, pot afirma cu tărie că noile monitoare generează anual cu 23,6 kg mai puţine emisii CO₂ decât vechea tehnologie, consumând, de asemenea, cu 45% mai puţină energie!
Iată, dragii mei, prin ce se diferenţiază noua mea invenţie de cele cu care eraţi deja obişnuiţi, cele care ne-au şi distrus, de altfel!

-Domnule Asus, i se adresă unul dintre invitaţi, eu apreciez şi atmosfera, muzica, totul... Să fiu sincer, nu am mai avut parte de o aşa atmosferă nici nu mai ştiu de când. De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, cred că aşa cadru ,,elegant" nu am mai avut niciodată ocazia să văd. Însă, ne tot baţi capul atât cu Mama Natură şi cu eco bambo-jambo, dar pe noi cum ne ajută monitoarele astea? Că să fiu sincer până la capăt, pe mine prea puţin mă interesează chestiile astea cu natura... din partea mea, să păţească ce-o păţi... Eu vreau să am imagine clară... calitativă, să nu stau o mie de ani până ,,răspunde" monitorul... ştii dumneata, chestii de astea! Performanţă, dom'le!

-Dragul meu invitat, zâmbi Asus, gândirea ta e absolut nocivă. Performanţa e utilă, dar, iată că din cauza celor ca tine s-a ajuns unde s-a ajuns. Ca să fii şi dumneata mulţumit, am să te anunţ totuşi că acest monitor deţine o imagine stabilă ce face ca oboseala ochilor să fie aproape inexistentă, după o folosire îndelungată! Observ că porţi ochelari. Iată: soluţia! De asemenea, l-am înrestrat cu tehnologia originală Ergo-Fit şi cu un contrast de 10.000.000:1. Iar, pentru cei ahtiaţi după stil şi eleganţă, zic doar atât: designul este bazat pe conceptul binar, adică pe 0 şi 1. Grosimea monitorului, este şi ea una impresionant de mică, după cum bine se observă:16,5mm. Se rezolvă astfel şi problema spaţiului! 
Mulţumit de răspuns, dragul meu invitat? Ce zici? Este vorba de performanţă şi stil?
Acum, vă rog, lăsaţi-vă cu toţii alintaţi de imaginile ce le-am pregătit pentru dumneavoastră, concluzionă Asus.



Se spune că acea seară a reuşit să fie un adevărat succes, noile monitoare având mare ,,priză" la public. Se mai spune chiar că, începând tot cu acea seară, invitatul ochelarist şi cârcotaş ar fi înţeles cât de nesănătoasă este gândirea lui, schimbând-o radical.


Pentru BLOGWARS,
Iulia Diana Mihai

miercuri, 8 septembrie 2010

Letters to Juliet - recomandare cinefilă

Letters to Juliet este alegerea ideală pentru pentru o seară liniştită.

De ce l-aş mai recomanda?
Pentru că joacă una din ,,febleţurile" mele, Vanessa Redgrave şi pentru că subiectul e frumuşel, liniştit, uşor lacrimogen pe alocuri... dar nu atât de lacrimogen încât să fie categorisit drept un film siropos până în măduva oaselor.


marți, 7 septembrie 2010

CTRL C - CTRL V: Blogcopy.com, soluţia ideală anti-furt!

Enervarea
Nu ştiu de câte ori vi s-a întâmplat vouă să fiţi copy-paste-uiţi, dar eu, una, sunt cam sătulă de chestia asta.
Şi ce e mai ciudat, e faptul că, mi s-a întâmplat să fiu copiată, chiar după primele două-trei luni de blogging, asta întâmplându-se cam prin 2008 - cu aproximaţie.

La început, am privit situaţia cu mândrie... am zis... măi, dacă mă copiază lumea, înseamnă că blogul meu e destul de interesant.
Ştiţi doar cum se zice... nu eşti bârfit, nu exişti... Numai că, de data asta, raportăm totul la ,,copiat".

Deşi la început, copiatul celorlalţi era amuzant şi poate uşor flatant, cu timpul, situaţia a devenit agasantă, respectivii copipeişti neavând bunul simţi să precizeze măcar sursa de unde copiaseră respectivul material.

Am ameninţat... am mârâit, am dat cu parul virtual, dar, niciun rezultat.
Bineînţeles, aş fi putut oricând să recurg la răzbunări vikinge şi să le buşesc blogurile... dar, ce-aş fi rezolvat? Ei şi-ar fi deschis alte bloguri, că tot sunt gratuite platformele, şi m-ar fi lăsat cu buza umflată. Ba chiar le-aş fi dezvoltat o pasiune din a-mi călări blogul, doar aşa, ca să mă irite mai tare.

Şi gândiţi-vă, toate chestiile astea le-am aflat pentru că sunt eu perseverentă! Nu că aş fi avut la vremea aia vreun progrămel sau cine ştie ce altă şmecherie, care să mă anunţe cum că x individ a binevoit să-şi însuşească munca mea.

Soluţia anti-enervare
Ei, de atunci, lucrurile s-au mai schimbat... Am descoperit metode noi de a-i depista pe cei ce nu pot să gândească pentru ei, şi le-am aplicat!




Cum? Mi-am făcut un cont la blog copy, mi-am înscris fain-frumos blogul acolo, şi am urmărit relaxată cine-cum-de ce... îmi copiază postările sau fotografiile, de pe blog.

Nu a mai trebuit să mă chinui eu să-mi introduc textele personale în motoare de căutare, sau denumirile fotografiilor, pentru că Blogcopy.com a făcut asta pentru mine!

Cu ocazia asta, am aflat cine mă invidiază, cine scrie ca mine, cine vrea să fie ,,eu", sau... cine mă citează!

Pentru că, da... Blogcopy.com, nu este doar un serviciu prin care aflăm pe cine să ne mai enervăm de data aceasta... ci e şi o modalitate prin care reuşim să vedem ce aplicaţii, fotografii, articole... au succes... şi care anume sunt cele ce ar trebui eliminate, eventual nerepetate!

Tot cu ajutorul Blog Copy, aflăm care sunt cele mai importante keywords ale blogului personal sau site-ului.

Ce poate aduce bun toată situaţia asta? Simplu... se măreşte page rank-ul... se măreşte traficul... în concluzie, numai lucruri bune!

Eu mi-am făcut cont la Blogcopy.com pentru că-mi pasă de blogul meu. Ţie îţi pasă de-al tău?

sâmbătă, 4 septembrie 2010

ATENŢIE!

Rugăminte... Pentru cei neatenţi...

Vă rog, verificaţi-vă prizele! Aragazele... tot ce poate prezenta pericol... înainte să plecaţi de acasă! Niciodată nu se ştie cum poate sări totul în aer...

Nici eu nu aş fi luat un mesaj de genul ăsta în seamă, dacă acum câteva ore nu s-ar fi întâmplat să sară în aer apartamentul vecinului de lângă mine.

Din fericire nu am păţit nimic, aşa că nu nu vreau să aud compătimiri. Dar, dacă o altă vecină de-a mea nu ar fi fost promptă... şi da, mă refer la celebra Agachi, probabil că s-a fi soldat totul cu apartamente distruse, chiar cu morţi. Cum tot timpul am muzica la maxim, cu siguranţă aş fi fost unul din acei morţi.

Aşa că, vă rog... fiţi mai atenţi când plecaţi de acasă! Pentru că nu vă puneţi doar voi în pericol bunurile... ci şi pe ale celorlalţi... Ca să nu mai vorbesc de vieţi!

Kelt Song (64)

joi, 2 septembrie 2010

Kelt Song (63)

SUPERBLOG 2010, Here I come!... again!

Iată că iar începe distracţia! Superblog 2010 e pe val.
Da, am participat şi anul trecut, şi DA, particip şi anul ăsta.
De ce? Pentru că anul trecut mi-a plăcut... şi nu puţin! Mi-a plăcut chiar destul de mult...
Şi, pentru că mi-a plăcut, mi-am dat interesul. Iar, pentru că mi-am dat interesul, m-am ales cu un bunicel loc 8 şi cu ceva... sute de dolari în cont, omonime cu locul obţinut.

Aşa că... I'm in!

Saga Asus U Bamboo

Nu vă voi vorbi nici de Matrix, nici de Terminator... şi nici de Războiul Lumilor.

Cu toate astea, am să vă vorbesc despre lucruri cu poteţial mare de a se întâmpla. Atât de mare, încât, lumea actuală deja a dat drumul unei sumedenii de speculaţii, mai mult sau mai puţin asemănătoare scenariilor ecranizărilor menţionate mai sus.

Deşi trăim într-o lume dependentă literalmente de tehnologie, multe dintre aceste scenarii se bazează întocmai pe o interpretare defectoasă a  tehnologiei... pe firea abuzivă a omenirii.

Se pune accent pe cantitate, excluzându-se cu graţie noţiunea de calitate. Cantitatea, fie că o includem sau nu în aceaşi propoziţie cu noţiunea de calitate, va intra în conflict direct cu protejarea naturii.

De ce? Simplu...
Comercialul va duce mereu la distrugere.
Comercialul este, prin definiţie: superficial, neatent... neglijent.

Pornind de la aceste fapte, iată povestea de astăzi:

 După îndelungi observaţii asupra omenirii, Mama Natură se hotărî să lase semnalele subtile la o parte şi să ia atitudine, cât încă se mai poate face ceva... 
Chiar dacă mulţi o luaseră în derâdere, necrezând în existenţa ei ca şi entitate, iată că veni ziua în care Mama Natură ieşi din conul ei de umbră şi restaură ordinea pe Pământ.  În condiţiile ei, de data aceasta.
Astfel, după noua ordine mondială, Pământul avea să arate ca un paradis Amish, tehnologia fiind total interzisă, considerată de către Mama Natură pricipala responsabilă pentru poluarea şi degradarea planetei.


Cu toate acestea, Mama Natură nu uita de copiii ei, chiar dacă ei o supăraseră, distrugând prin neatenţia lor, aproape tot ce fusese odată frumos.


Astfel, ea organiza anual şedinţe, preluând plângerile oamenilor.


Cum şedinţa anuală dintre Mama Natură şi reprezentantul oamenilor tocmai stătea să înceapă, tânărul Asus (ales de către oameni pentru a le fi reprezentant) aştepta să fie primit.


-Să intre! Spuse Mama Natură.


-Mulţumesc, că m-ai primit, Mamă Natură, spuse Asus.


-Care vă sunt nemulţumirile, copiii mei?


-Mamă Natură, oamenii se plâng de lipsa tehnologiei... Nu se pot descurca fără tehnologie.


-Asta e absurd! Strămoşii voştri cum reuşeau să trăiască bine-mersi fără tehnologie?


-Să-mi fie cu iertare, Mamă Natură, dar nu poţi duce dorul de ceva, când nu ai habar de existenţa acelui lucru. Strămoşii noştri nu ştiau cum este să dispui de tehnologie, pe când noi ştim. Instaurarea ordinii mondiale s-a petrecut acum puţin timp. Nu am avut timp să ne obişnuim!


-Aţi avut puterea liberului arbitru! Aţi dispus de tehnologie! Însă, voi ce-aţi făcut? Aţi folosit-o nechibzuit, până ce aproape m-aţi distrus! Aţi făcut întocmai unui copil ce primeşte o jucărie nouă, iar el, în loc să se joace frumos cu ea, o strică! Asta aţi făcut voi cu tehnologia! În plus, aţi folosit tot felul de substanţe şi materiale nocive mie în construirea terminalelor tehnologice!


-Mamă Natură, cred că ştiu cum aş putea repara ceea ce noi, oamenii, am făcut. Într-adevăr, am fost nechibzuiţi şi am folosit tehnologia aşa cum nu trebuie, dar, eu am soluţia ideală.
Am un proiect de laptop. Unul ecologic, ce nu te va afecta! Dă-mi măcar o şansă să-ţi dovedesc că pot repara răul comis, în numele întregii omeniri!


-De ce aş face asta, tânărule Asus?


-Pentru că nu ai avea nimic de pierdut! Dacă nu-ţi va conveni situaţia, lucrurile se pot întoarce la starea lor iniţială. Doar ai puterea să faci ceea ce vrei tu, nu?


-Bine, tânărule Asus, prezintă-mi noul tău proiect!


-Mamă Natură, îţi prezint noul laptop ecologic Asus U Bamboo! Acesta este proiectul meu!


-Nu arată ca nimic ce am văzut eu până acum, spuse Mama Natură. Din ce material este confecţionat?


-Din bambus. Este biodegradabil, iată, un avantaj pentru protejarea naturii eradicând emisiunile de CO2 cu 12,3 kg per notebook, dar, este şi rezistent la şocuri, ruperi, prezentând o elasticitate mare. Iată că şi oamenii vor fi mulţumiţi! Şi nu vor fi mulţimiţi doar de asta! Vorba aia românească... Împăcăm şi capra şi varza.


-Şi eu cine sunt, tânărule Asus? Capra sau varza? Văd că eşti inventiv, practic, ecologic, dar şi amuzant.  Acum spune-mi, te rog... cum speri tu să obişnuieşti omenirea să folosească acest laptop, după ce, timp de două decenii au fost obişnuiţi să folosească tehnologia de modă veche? Adică, acea tehnologie ,,puternică"...  


-Mamă Natură, eu m-am gândit la toate! Acest laptop nu este mai prejos nici din punct de vedere al performaţei! Prezintă un HDD Sata de 500GB, 7200rpm, în consecinţă, loc suficient pentru a stoca informaţii vitale, pentru a reîncepe o nouă eră, un procesor Intel® Core™ i7 Processor 620M : 2.66 GHz cu Turbo Boost de până la 3.33 GHz; DDR3, display de 15.6" 16:9 HD (rezoluţie1366x768) pe Led, însă... ce e cel mai important, prezintă conectivitate USB 3.0, ca şi îmbunătăţire a ceea ce a existat pe piaţă până în momentul în care tu, Mamă Natură, ai decis să sistezi tehnologia. Oamenii vor mai fi bucuroşi să afle că noul meu laptop dispune şi de unitate Blu-Ray DVD Combo. Să continui?


-Dragule, eu nu mă pricep la detalii tehnice, dar, zic că prea o zici cu patos, din punct de vedere ecologic m-ai convins pe deplin. Fie. Atât timp cât tehnologia va arăta intocmai ca ceea ce mi-ai arătat tu până în momentul de faţă, eu sunt de acord să vă mai acord o nouă şansă. Iar, tu, tinere Asus, vei fi numit regele tehnologiei!


Se spune că, începând cu acea zi, omenirea a început o nouă eră, iar Saga Asus U Bamboo şi-a scris primele file.

Povestea în imagini:


Pentru BLOGWARS,
Iulia Diana Mihai

P.S. Dacă povestea mea s-ar transpune într-o ecranizare, coloana sonoră ar suna cam aşa: