miercuri, 30 iunie 2010

Dragoste pe asfalt

Nu are niciun rost să bat moneda pe "Galaţiul e un oraş frumos, păcat că-i locuit..." (deşi aşa e)... pentru că, am ajuns să mă obişnuiesc aici, într-o oarecare măsură.
Am învăţat (în ăştia câţiva ani, de când locuiesc aici) să închid ochii în faţa unor genuri de comportament, realităţi nu tocmai ok.
În acelaşi timp, am învăţat să deschid ochii în faţa altor lucruri, ce meritau văzute.
Probabil că aici e secretul ca totul să fie bine... să ai tăria de caracter să vezi exact ce vrei... sau, dacă din întâmplare, le vezi şi pe celelalte, să ai tăria de caracter să nu te enervezi, să nu faci bulbuci, şi eventual să faci haz de necaz.
Un exemplu concret ar fi chiar faleza Dunării.
Pentru cei ce nu au idee despre ce e vorba, faleza Dunării, la Galaţi, e formată din două alei, datorită diferenţelor destul de mărişoare de altitudine, astfel, există faleza superioară, sus pe deal, şi faleza inferioară, fix pe malul Dunării.
Când mă aflu pe faleza superioră, e clar că ochii mei sunt deschişi, pentru că, de acolo, se pot vedea cele mai frumoase peisaje, asta când nu trece nimeni pe lângă mine, un "nimeni" care să facă atâta gălăgie încât să strice tot farmecul vizual... imaginea Munţilor Dobrogei, asta dacă priveşti undeva dincolo de Dunăre, şi faleza inferioară, dacă priveşti jos...

Aici vroiam de fapt să ajung... la faleza inferioară şi la ce stă scris ţanţoş pe asfalt.
La ce mă refer? La scrisul maaaare cât o zi de post, la frumosul, adorabilul, libidinosul gest ce s-a materializat prin TE IUBESC LILI  (nu ştiu dacă reţin numele, dar te iubesc-ul e sigur), scris cu litere ce se văd perfect de pe faleza superioară, din avion, şi pun pariu că şi Dumnezeu le vede, dacă-şi pune ochelarii...

La o primă vedere, aţi putea spune "măi, ce fată norocoasă e Lili asta, al meu n-ar face asta pentru mine"... dar la o a doua vedere, realizezi, că orice, numai Lili să nu fii! Nu de alta, dar eu, în locul ei, nu cred că m-aş simţi confortabil să trec pe faleză inferioară, să calc pe te iubesc-ul unuia care nu a avut ce să facă...
Cel mai probabil m-aş înroşi la faţă, închipuindu-mi că toată lumea deja ştie că pentru mine s-a scris parascovenia aia pe asfalt...
Acum, nu ştiu, poate Lili are altă fire, dar mie îmi e pur şi simplu silă de oamenii bolnavi de sindromul "Caravana Din Dragoste".
Chiar nu pricep, dragostea e cumva mai mică, dacă nu îmi urlu dragostea pe stradă? Dacă nu mă aşez în genunchi să cer pe cineva de soţie sau soţ? Dacă nu mă prezint în mijlocul oraşului cu cel mai pompos, mare şi împopoţonat buchet de trandafiri?
Sau, dacă mergem la cel mai populat restaurant din oraş şi ne vede toată lumea cât de îndrăgostiţi suntem noi, se învârte Pământul mai cu spor?

Aici e problema de fapt... oamenii suferă de atenţie... cumva, cred că vine dintr-un soi de complex adolescentin, prin care se simte nevoia de a se dovedi lumii întregi că eşti capabil de a avea o iubită, una frumoasă, deşteaptă şi plină de alte calităţi notabile. Şi degeaba o ai, dacă nu ştie tot mapamondul...
Din punctul meu de vedere, chestiile astea prea la vedere, sunt sortite, din start, eşecului. Nu de alta, dar nu văd nimic sănătos în a avea o relaţie cu spectatori, e ca şi cum te-ai afla pe scenă, ai juca un rol, doar de dragul reacţiei celorlalţi... "Uite, uite, ce frumos o sărut eu... uite, uite, ce declaraţie tocmai i-am făcut".

Nu ştiu cum sunt alţii, de fapt cam ştiu... dar, când vine vorba de mine, nu ai să mă auzi că mă laud, că povestesc, sau că menţionez măcar ceva din care ar rezulta ceva legat de persoana pe care o iubesc.
Nu, pentru că asta ar însemna lipsă de respect.
O relaţie nu se pune pe tavă, nu se publică, nu se dă ca exemplu. O relaţie se desfăşoară în doi. Punct.
Iar când zic asta, nu e câtuşi de puţin vorba de a ţine secret acea relaţie. Nu, nici pe departe, doar că nu cred că e treaba nimănui ce se întâmplă între cei doi...
Sunt de părere că singura persoana care are nevoie să ştie e chiar persoana pe care o iubeşti. Da, ea chiar trebuie să ştie, merită gesturi tandre, pupici nevinovaţi, atingeri neaşteptate şi tot tacâmul de drăgălăşenii, daaar, când gesturi de genul ăsta devin publice, deja ceva pute-n Argentina... pentru că, dragostea nu e făcută să fie publică. Dragostea nu ar trebui să fie motiv de laudă, de mândrie, de "ia uite ce am eu, şi voi n-aveţi".
Acum, fireşte, unii sunt mai introvertiţi, alţii simt nevoia să-şi exprime sentimentele mai cu foc, cu toate astea, atunci când dragostea ta devine motiv de a arăta lumii întregi că you are worth it, zic că mai bine o laşi baltă...
În concluzie, deşi mai sunt câteva sute de metri bune de faleză încă nemâzgălite, am să îi las pe ceilalţi să le ocupe, iar eu am să mă concentrez la lucrurile cu adevărat importante.

marți, 29 iunie 2010

Smile

Azi mă simt bine. Bine de tot. Motivele sunt, fireşte confidenţiale.
Pentru ca starea să-mi fie completă, Cami mi-a trimis un zâmbet... Îi mulţumesc şi îl trimit mai departe tuturor celor in blogroll.

Later edit.
Cu scuzele de rigoare, pe cuvânt că port ochelari şi nici la capitolul atenţie nu stau strălucit, mulţumesc şi Adei, pentru că, acum ceva vreme, mi-a trimis şi ea un zâmbeţel, iar eu l-am ratat... 

Dacă am mai ratat pe cineva, cer să mi se dea peste nas.

Kelt Song (44)

luni, 28 iunie 2010

Fengşui my blog

Nu am fost niciodată prea mare fengşuistă (unele chestii amuzându-mă, la culme, chiar) dar sunt două din reguli ale acestui curent, care, recunosc că mi-au intrat în reflex. Nu ştiu exact de ce... dar iată-mă că am rămas cu două secheluţe.
Prima ar fi cea potrivit căreia nu trebuie să dormi cu picioarele orientate spre uşă, pentru că aşa ceva s-ar numi poziţia mortului. Nu ştiu cât adevăr conţine parascovenia asta, dar clar nu am de gând să o testez să văd.
Prefer să cred orbeşte, de data asta.
Da, eu sceptica, da, eu Toma Necredinciosul, da... iată că mai am şi "scăpări" şi puncte slabe.

A doua, pentru că la ea vroiam să ajung, e cea potrivit căreia, dacă îţi vrei problemele rezolvate, neaparat trebuie să scapi de lucrurile vechi, de cunoştinţele vechi, de obiceiuri vechi.
Nu ştiu, mă gândesc că treaba asta funcţionează întocmai unul Windows, care, în timp strânge părticele de programe vechi ce se depun şi împiedică buna dezvoltare a noilor programe instalate, deşi programele aferente părticelelor sedimentate nu mai există, la un nivel... fizic... operabil.
Cu toate astea, ele îngreunează noul program.

Dar, intenţia mea nu e să vă umplu capul de fengşui manbo-jumbo. Nu, ce vroiam de fapt să zic e că, după o analiză riguroasă, câteva săptămâni de stat cu ochiul pe statistici, blogroll, trafic şi alte poveşti de astea, m-am hotârât să fac curăţenie.
Da, voi face curăţenie, în primul rând în blogroll. Îi voi păstra strict pe cei ce îi citesc, mă citesc, sau îmi sunt prieteni.

Voi renunţa astfel, la toate site-urile de jocuri online, jocuri barbie, jocuri gratis, filme tari, etc.
Voi renunţa, de asemenea şi la toţi cei ce, la un moment dat mi-au cerut schimb de link, dar nu s-au obosit nici măcar o singură dată să mă citească (nu, nu sufăr de comentarii -ba chiar sunt de părere că dacă tot laşi un comentariu, mai bine îl laşi pertinent, nu de dragul de-a arăta că respiri-... însă de bun simţ e măcar să citeşti ce scrie ăla de te-a primit în blogroll, zic).
Pentru că, reclama reciprocă (deşi e cam optimist termenul), în cazul ăsta, nu-mi aduce niciun beneficiu. Nu cu cei din categoriile mai sus menţionate.
A, să nu uit, voi şterge şi "blogurile moarte", iar când zic asta, mă refer la acea categorie de bloguri pe care nu s-a mai postat de zece ani.

Unde vreau să ajung de fapt? Începând de Joia asta, după curăţenie, fireşte, voi renunţa şi la serviciile ZeList. Motivele le ştie toată lumea. În concluzie, nu mai are niciun rost să le menţionez.

sâmbătă, 26 iunie 2010

Kelt Song (43)


Oh Yes! They're back! Cu album nou, cu tot!

Ceva mic, de buzunar

 

Vă invit să clicăiţi, să măriţi, să vizionaţi, să observaţi ce postează lumea pe forum-uri, şi ce se primeşte ca răspuns...
Adevărul ăsta e, ai nevoie musai de ceva mic, de buzunar, altfel n-are farmec! Nu se ştie când vei fi prin autobuz, plictisit după o zi de muncă, sau chiar pe stradă.
Dacă urechile se rezolvă cu o melodie jolly la căşti, ce facem cu buzunarul? Iată ce facem! Găsim ceva pe măsura lui!

vineri, 25 iunie 2010

M-au pus la zid

Primită de la Nice, a se servi caldă...

1. Zi-mi ceva despre tine. Gen cum te cheamă, câţi ani ai?
Şi, dacă răspund că mă cheamă Iulia şi că am 24 ani ajută pe cineva să crească mai frumos? Se învârte Pământul mai cu spor? Nu se mai topesc gheţarii?

2. Ai porecle? Care?
Da, am avut o poreclă până acum câţiva ani, când, din motive misterioase, toată lumea a revenit în a-mi spune pe nume. Până să se întâmple asta, mi se zicea Ghost. Motivele cred că le-am explicat mai de mult...

3. O melodie tristă, una perfectă şi 3 care îţi plac mult:
Deci câte melodii trebuie să pun, până la urmă? Să vedem...

Melodie lacrimogenă...



O melodie perfectă:




Un videoclip bun:


4. Ai animal de casă? Care?
Are bunica, iar eu mi-am pus pecetea pe el. E pisică, se numeşte Gretel (nu, nu după Hansel şi Gretel) şi arată (după cum bine ştiţi) aşa:
 
Pisica mea arată ca Batman...

5. Dacă ai avea un serial TV cum s-ar numi?
"Cum am omorât-o pe Agachi" şi va fi un soi de CSI Galaţi.

6. Primul citat care îţi vine în minte. Nu trisa, fără Google!
Rareori funcţionez după citate, prefer să gândesc singură.

7. Desenul animat preferat din copilărie.
Când începea Sailor Moon pe italieni, toată suflarea copilărească de la mine de la bloc, lăsa mingiile, bicicletele, şotronurile şi pac în casă.
Timp de o oră, cât dura Sailor Moon-ul, pe străzile cartierului era linişte, pustietate, puteai să juri că e rost de ceva bombă chimică, pentru că tot ce vedeai mişcând erau ciulinii uscaţi. În secunda doi, de la terminare, strada se popula iar cu micii indienii urlători.

8. Îti place îngheţata?

A nuuu, dar de ce mi-ar plăcea mie îngheţată, nu e decât FOARTE BUNĂĂĂ?

9. Ce alt nume ţi-ar plăcea să ai, dacă ai putea avea altul?
Niciodată nu am avut complexe cu numele meu, însă am cunoscut pe cineva care ţinea morţiş să i se zică Paraschiva, ea având în realitate un nume destul de normal... ca Alina, Georgiana, mă rog, de astea!

10. Zi-mi un banc!

N-am umor, domle, nu ştiu să recit, scriu... bancuri cu intonaţie.


Şi, pentru că azi sunt a good sport, am să procedez ca la carte şi am să trimit leapşa mai departe la Sky, Cami, Mirela Pete, Link Ping, Umograf, Lexa, Winnetou şi Tony.

Marghioala cea trivială

Cum, de câteva zile sunt ţintuită pe o rază de douăzeci de metri de pat, iar computerul există în această rază (nu că m-ar tenta să îl folosesc la altceva decât pentru a viziona un film la care să adorm...), iată că aseară, mi-a sărit în ochi un anume status al cuiva (o oarecare de pe messenger)...
Fiinţa respectivă (este vorba de o fiinţă purtătoare de fustiţă) blestema ziua în care l-a cunoscut pe... Ionel, zi care se petrecuse acum paru ani (deducţie absolut logică dacă e să analizăm următoarele cuvinte: curvă masculină, mi-ai mâncat patru ani din viaţă).
Ghinion, fato... Şi dacă patru ani ai fost proastă, acum ce semnalizezi? Că vorba aia, în patru ani, aveai tot timpul din lume să prinzi, cu antenele alea feminine umplute cu instinct feminin, că tipul nu e un keeper.
Dar, cu toate astea, patru ani??? Hai măi. Nimeni nu e aşa prost. Sau uite că da...

Şi nu zic că relaţiile nu se pot sfârşi după patru ani. Ba cum să nu. Se sfârşesc! ...chiar şi după mai mult timp. Atunci când e vorba de instalarea monotoniei, monotonie care tinde să pape încet-încet toată relaţia şi să o reducă la un "neaţa" mai plictisit decât cel pe care-l dai femeii responsabile cu şmotru, de la tine de pe scară.

Părerea mea e una şi bună. Relaţiile sunt ca bateriile. Dacă le uiţi nefolosite în nu-ştiu-ce aparat, se vor consuma singure, se vor îngălbeni, vor oxida. Dacă le foloseşti, ai ocazia să ai parte de cea mai bună reprezentaţie a acelui aparat.

Bun, dar să revin, ei, dacă te confrunţi cu o relaţie plictisită, consumată, eşuată... cel mai decent lucru pe care îl poţi face e să invoci clasica nepotrivire de caracter şi să îl laşi pe celălalt să zburde în voie.
Nu văd de ce ai începe să-i dedici statusuri spumoase pe messenger şi clar nu văd de ce te-ai plânge în faţa întregii naţiuni (doar doar o veni vreo careva să te consoleze).
Bineînţeles că mititica de ea, va sta şi se va întreba ce a căutat... Ionel atâta timp cu ea.
Şi atunci se va instala partea amuzantă (pentru noi ăştia... publicul). Pentru că, Marghioala  (mi-am permis să o redenumesc, pentru a o personifica şi a-i proteja identitatea în acelaşi timp) va începe prin a se întreba, dacă nu care-cumva Ionel a vrut-o ca să profite după urma faptului că taică-su e mare boss.
Dar, ideile astea îi vor fi repede spulberate de... Fănica (prietena ce se cunoaşte la nevoie) care îi va spune Marghioalei că nu are cum să fie motivul ăsta la mijoc, şi că Ionel singur a vrut-o pentru corpul ei răpitor de senzual.
Moment la care, Marghioala se va uita în oglindă, se va urca (după patru ani) pe cântar, şi va constata că nu mai are douăşcinci de kilograme, ci şapteşcinci. Na depresie!

Bineînţeles că primul gând al Marghioalei va fi să dea iama la cutia aia mare cu îngheţată din frigider, cutie ce îi va da forţe noi de a mai născoci metode de a-l denigra pe boul ăla de-a părăsit-o.

Chiar nu pricep, ori sunt eu pe alocuri defectă de la prea mult stat prin casă (în ultimul timp), dar de ce e musai ca atunci când o relaţie se termină, să începi să arunci cu nămol în dreapta şi-n stânga?
Nu o fi mai bine să stai întâi să analizezi ce anume l-a determinat pe celălalt să te părăsească? Că, vorba aia, poate chiar eşti vinovat de anumite chestii.
Apoi, chiar dacă nu eşti vinovat, şi celălalt e, aşa cum zici, un idiot... nu cred că denigrarea publică e soluţia. O retragere elegantă doare întotdeauna mai mult decât orice manifestare violentă şi sub centură.
Se evită datul apei la moară... se rupe un lanţ de inutilităţi verbale.

joi, 24 iunie 2010

Pe ce dădeam din pleată

Iată o parte din mine, care, cu multă vreme în urmă era rea şi dădea din pleată până făcea febră musculară la gât. O parte din metal a rămas în playlistul-ul meu chiar şi în ziua de azi. Ca de exemplu bucăţile astea...

 



ha! ha!



 



Greu şi cu tinereţea. Greu cu rebeliunea.

Feel good Inc.

Iniţial vroiam să postez fotografie, nu conta ce... mă trezisem cu imboldul ăsta, însă...
Ce e cel mai frumos e că, pentru momentele cu adevărat top cinci ca însemnătate (în ceea ce mă priveşte) nu am câte o fotografie ca şi corespondent.
Cel puţin nu pe vreun suport, fie el digital, sau analog. Cele mai frumoase fotografii se află în mintea mea, iar acolo se păstrează mai bine decât pe orice film sau carduleţ, imagini pe care nu le-aş printa niciodată, tocmai pentru că aşa amintiri nu se împart. Aşa amintiri se ţin pentru sine şi se preţuiesc.Amintiri care se plasează în timpuri de demult, atât de de mult, încât implică persoane care nu mai există ca şi corp fizic, sau, amintiri recente, când zâmbetul ei este cel mai frumos din lume, iar gândul celui mai bun prieten devine şi al meu.

Câteodata ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi, iar alteori nu ne mulţumeşte nici măcar dacă am primi cadou o insulă pustie (later edit: pe mine m-ar mulţumi asta, pentru că aş fugi acolo, aş învăţa să mă caţăr în bananieri şi palmieri şi m-aş redenumi Jane).
Nu am descoperit încă motivul pentru care firea umană e atât de labilă, când vine vorba de motivele pentru care ar trebui să existe fericirea. Probabil descoperirea asta ar trebui să o facă cineva total neimplicat, cu sânge rece, cineva care nu pune suflet, ci doar creier.
Pentru mine lucrurile astea au fost mereu imposibile, pentru că, oricât de dură şi de intangibilă am părut pe afară, nu am reuşit niciodată să fiu cold fish. Nu ştiu exact dacă lucrul ăsta e un blestem, sau o binecuvântare.

Unde vroiam să ajung. Am găsit întâmplător, ieri, melodia asta. Deşi îmi plac destul de mult Şuie Paparude, da, abia acum am auzit melodia.
Mi-a dat o stare de bine... iar acum am să o împart. Nu pentru că aş avea o inimă foarte mare, dar, merg pe principiul: cu cât mai puţini oameni nervoşi, cu atât mai puţine posibilităţi de a mă nimeri eu prin preajma unuia care tocmai îşi varsă nervii.

miercuri, 23 iunie 2010

Kelt Song (42)




Later edit: fiţi atenţi la gura domnişoarei brunete de la Uh Uh Her, înainte să daţi click pentru vizionare. Indiciu: w

Singurul meu gând

...e să mă urc pe bicicletă, să îmi bag căştile în urechi şi să-i dau pedală până ce totul din jurul meu se transformă în liniii colorate... orizontale.

Însă, mă întreb, ce o fi mai dificil? Să gravitezi obligatoriu în jurul patului, sau să fii prizonierul propriilor tale gânduri?


luni, 21 iunie 2010

Necrofagii internauţi

Dacă aveţi senzaţia că fiinţe necroface există doar în jungle, păduri, stepe şi alte habitate pline de vegetaţie, vă înşelaţi amarnic.
Lumea evoluează, şi, odată cu ea, se dezvoltă noi specii, dornice de a exista, de a fi şi ele printre cei vii. Toţi trebuie să mâncăm, doar...
Astfel, cam de când cu internetul, site-urile, blogurile, clar s-a dezvoltat şi în rândul celor ce devorează megabiţi pe secundă, o nouă modă: aceea de ingurgita resturile celorlalte animale mai mari.

Ca să fiu mai clară, vă dau următorul exemplu: să zicem că se întămplă o întâmplare, ceva tragic, sau, mă rog, ceva amuzant... hai să ne amintim de cearta lui Boureanu cu Firea (nu că m-ar interesa subiectul, ba chiar deloc, dar e concludent).
Ei, apare video nărăvaş pe la antene, apare şi pe internet, că deh, e normal, e modern, altfel n-are cum.
Ce se întâmplă mai departe? Toată blogărimea lipsită de inspiraţie preia video respectiv, eventual şi cu un copy-paste al articolului, de toată frumuseţea (anul ăsta se poartă scrisul...).
Ca să fie absolut clar, nu am nimic împotriva dorinţei lui blogăr X sau blogăr Z de a-şi da cu părerea în legătură cu evenimentul, dar, e o diferenţă de la cer la pământ între a copy-paste-ui un material deja apărut pe la n televiziuni, plus ziare online (mai bune sau mai puţin bune) fără pic de neruşinare, şi de a comenta tu ştirea, cu propriul creieraş din dotare.
Articolele de opinie (proprie) pot deveni, de cele mai multe ori, mult mai interesante.

Poţi face analogii, diferenţe, poţi tăia, poţi spânzura, dar nu copy-paste-ui, pentru că asta te face pe tine, ca blogăr, egal cu zero anulat, barat, crucificat.
Cunoştinţele în copierea unui cod embed nu îţi dau diplomă recunoscută de blogăr, ci te bagă într-un butoi plin cu banalitate.
Pentru că, problema se pune în felul următor: ce anume te separă pe tine de ceilalţi? De ce, eu, ca şi cititor (sau privitor de videoclipuri preluate de pe la alţii) ar trebui să stau călare pe blogul tău şi nu pe al altcuiva? Informaţia de la tine, oricum se va găsi pe nu-ştiu-câte alte bloguri...

Ei, dar dacă informaţia aia, ştii să o coafezi frumos, să o împrospătezi cu ceva note personale, ceva sare, ceva piper, niscaiva umor sau ironie (sau orice ar putea da savoare) atunci bravos naţiune!
Important e, ca pe lângă ce duduie pe internet despre Firea şi Boureanu (cu ei am plecat la drum, cu ei merg mai departe), tu să aduci ceva în plus informaţiei.

Prezentarea informaţiei în stare brută de către un blogăr care postează în pauzele de la servici sau din confortul casei sale, a fotoliului său, sau a vârfului partului, nu va face decât să ridice sprânceana dreaptă a celor ca mine, născuţi să fie cârcotaşi, dar şi sceptici.

Ei, însă, dacă visul tău în viaţă e să deţii un blog informativ 100%, fără implicare personală, fără bara-bara, atunci, fă mătăluţă bine şi achiziţionează-ţi un SLR, o cameră de filmat a cătării şi fugi să vezi de unde poţi culege informaţii pe care să-ţi poţi pune amprenta. E greu, dar asta e!
 Ca să capeţi respectul, trebuie să munceşti, nu e suficient să stai tolănit în faţa computerului şi să vânezi picanteriile postate pe site-urile oficiale.

Sau, fă un feauture, mai bine, pentru că un astfel de articol, scris de o mână dibace, poate deveni, de cele mai multe ori, muuult mai spumos şi mai citibil, decât orice ştire de doi bani preluată de la alţii.

Iar, dacă nu ai mâini dibace în ale scrisului, există locuri suficiente neocupate prin construcţii, amenajări interioare, şi altele care îmi scapă acum.
Adevărat că şi acolo ai nevoie de mâini dibace, doar că de altfel de mâini dibace.

Ei, ajungeţi la vorba mea, că între un astfel de ,,blogăr" şi un animal necrofag (care se hrăneşte cu resturile altor creaturi mâncăcioase dar mai mari) nu e diferenţă decât dacă punem problema mediulului în care se desfăşoară?

duminică, 20 iunie 2010

Pentru sufleţelul lu' matale

E Duminică (offtopic, mă simt ca în clasa a III a, când scriam compuneri care începeau cu celebra propoziţie "e iarnă...").
Ce zi frumoasă (nu pentru ştiinţă), ce zi glorioasă, ce zi magnifică, superbă, relaxantă, adorabilă, de neînlocuit! Not.
Ciudat e că sunt de acord doar cu ultima parte, şi anume că Duminică e de neînlocuit.

Să explic şi de ce... Păi, când altcândva mai sunt toţi cetăţenii acasă (bine, în afara câtorva ghinionişti care n-au ştiut să linguşească şeful, în consecinţă azi lucrează de le sar capacele), de la mare la mic, de la prost la deştept, de la urât la frumos, de la intelectual la mârlan?

Azi... sunt toţi acasă.
Şi păzea... că într-o zi ca asta, mediile, universurile... ţarcurile se întrepătrund şi se prea poate să se lase cu scântei, pentru că mârlanii vor vrea mâncat de seminţe mult în faţa blocului, vor vrea bere gâlgâită cu sughiţături, tot în faţa blocului, şi... cireaşa de pe tort: vor vrea manele, date la maxim, eventual de undeva din apartamentul unuia, apartament cu fereastra deschisă, să se audă pâââână-n fundul pământului şi până la vecinii ăia de n-ascultă ei manele, ca să vadă şi ei ce e, domle, aia artă.

În concluzie, n-ai absolut nicio şansă, tu, ca om ce nu se trage de şireturi cu ei, să dormi liniştit într-o frumoasă zi de Duminică. Nu atât timp cât locuieşti la bloc şi împarţi habitatul cu ei.
N-o să intereseze pe nimeni că tu respecţi regulile de bun simţ şi nu-ţi dai muzica tare, pentru că ei sunt ei, sunt mulţi, uniţi şi războinici şi vor face mereu doar ce vor vrea ei, independent de normele bunului simţ.
Unde-i mulţi, puterea creşte, vorba aia...

Ce-am observat eu, de când mă tot războiesc psihologic cu personaje de genul ăsta (adică eu tac şi mă consum în interior, ei se distrează în continuare), e că există mai multe feluri de mârlani ascultători de manele. Şiiii, am mai observat că, în funcţie de mârlan, şi maneaua va suna altfel!

După cum urmează...

Mârlanul de parcare
So, acest tip de mârlan, va fi mereu vesel, va găsi mereu motive de chiuială şi de fericire. Caracteristică indubitabilă a acestui tip de mârlan e dorinţa de a transmite starea lui de fericire petrecăreaţă tuturor vecinilor nevinovaţi de la el din bloc.
Astfel, dacă te vei întâlni cu un astfel e mârlan, iar el te va recunoaşte ca fiind vecinul lui de la două uşi distanţă, te va lua de gât prieteneşte (în timp ce stă îmbrăcat în maieu tetra, cu păr la subraţ - nu maieul, ci el) şi te va invita la cea mai mare paranghelie ever inventată.
Expresii cheie: hai băi vecine, dar nu te-ai săturat mă frăţie să stai tot timpul în casă, hai cu noi, băftosule!
Vă rog să aveţi grijă! Un astfel de mârlan nu va accepta să fie refuzat astfel, în cazuri de forţă majoră, va trece la planul doi: momeşte vecinul cu un mic ş-o doză de bere d-aia bună şi ieftină!
Pe acest tip de mârlan îl vei găsi mereu poziţionat în parcarea de lângă bloc, cu întreaga lui gintă, jur împrejurul daciei cu poertierele deschise, din care se vor auzi manele de petrecere, cu iz de populară pârţâită.
Nu trebuie însă să vă îngrijoraţi. Acest tip de mârlan este cel mai puţin periculos dintre toţi.

Mârlanul de băncuţă
Ei, de tipul ăsta de mârlan, ar cam trebui să ne fie teamă, pentru că e cel mai nociv tip de mârlan datorită hormonilor ce nu stau locului şi se plimbă nestingheriţi de colo până colo prin corpul mârlanului. După cum bine cred că s-a ghicit, mârlanul de băncuţă e un mârlan tânăr, dornic de a-şi impresiona femela (o recunoaşteţi după cerceii covrig, machiajul strident auriu, şlapii cui flori mari şi colanţii pănă la genunchi).
Astfel, dacă va trece vecinul pe acolo, mărlanul de băncuţă îşi va da picioarele jos de pe băncuţă, îşi va aranja bretonul, înfoia pieptul şi va râde hăhăit în timp ce va spune " ia dă, bă, Ionică, maneaua asta mai tare, să audă şi vecinul ce-i aia muzică, bă organ sexual masculin, hă, hă, hă."
Moment în care, Ionică, dă la refuz o manea plină de trivialităţi. În secunda următoare vor începe toţi să rădă horcăit, ca şi cum ţi-au arătat ei, ţie. 
Femelele vor fi încântate de vitejia masculilor şi îi vor răsplăti cum se cuvine, dându-le acestora voie să le pipăie sânii şi frecându-şi ms-dosurile de ei şi de zona din pantaloni unde-şi ţin ei dosit creierul.
În completarea râsetelor masculine, horcăite, se vor putea auzi râsetele femelelor uşor confundabile cu behăitul de capră excitată.

Mârlanul emo
Acest tip de mârlan este cel mai ghinionist dintre toţi şi prezintă un psihic labil. bolnăvicios, cu tente sinucigaşe. El va suferi din dragoste amară şi amor ghebos şi nu se va sfii să arate asta lumii înconjurătoare. Va face rost de cea mai plângăcioasă manea existentă, în care artistul va regreta cu lacrimi de foc dispariţia iubitei (iubită ce nu a ştiut să-i aprecieze dragostea şi care l-a părăsit pentru alt manelist prost, dar cu un model mai nou de merţan),va jura pe sufletul mamei lui că viaţa fără prinţesica lui nu are rost şi se va ruga la Dumnezeu să o facă pe ingrată să realizeze că el e bărbatul ideal, trăsni-o-ar Dumnezeu, dacă nu.
În aceaşi manea se vor auzi scârţâituri de vioară duioasă, vocea manelarului tânguindu-se către ceruri şi cerând îndurare de la o soartă atâââât de crudă.
Mârlanul din poveste va asculta înlăcrimat melodia ce îi descrie atât de bine starea de spirit. O va seta pe repeat şi o va asculta la sonor maxim, până ce toată suflarea din bloc învaţă versurile pe de rost.


Mârlanul mobil
Ei, el e cu totul altă categorie de hârlete. Unul emancipat, pus la punct cu tot ce înseamnă tehnologie avansată, când vine vorba de telefonia mobilă, cu funcţii şmecheroase, muzicale, ce îi vor permite mârlanului să împartă bunătate de manea cu toţi trecătorii. 
Urmaş al mârlanului care umbla prin anii 80 cu un casetofon mare cu baterii, pe umăr, mârlanul mobil nu va ezita, de fiecare dată când se va afla într-o intersecţie, cafenea, pub sau parc să dea drumul la telefonul mobil, la sonor (fireşte) maxim, maneluţei lui preferate smiorcaită de unul cu nume de porc, sau altul cu nume de salam, ambii cu feţe de retarzi.
Şmechereala va fi maximă, dacă în acel timp va trece pe lângă el o gagică bună-bună rău care să observe ritualurile de împerechere ale animalului.
Acest tip de manea, va lăuda fraţii, cumnaţii, castelul şi valoarea.






Vă doresc o Duminică liniştită!

vineri, 18 iunie 2010

Kelt Song (41)



Da, da, ştiu că e cover după Depeche Mode, dar mie îmi place mai mult în varianta celor de la Hooverphonics, blame me!
Plus iubirea mea eternă pentru anime-uri. Sâc!

Gândul şi coada mâţei

 GRETEL 

Coada nr.1
...aparţine pisicii mele de fapt şi de drept. Această coadă este o coadă fericită, datorită blăniţei mătăsoase şi lucioase, într-un contrast perfect cu restul blăniţei de un alb imaculat. Coada funcţionează şi ca detector de bunătăţuri, cât şi ca GPS pentru paşii bunicii.
Gândul mâţei este de a fura peştele fără să fie prinsă. Coada o va ajuta, de asemenea, să ghicească gândurile bunicii despre ora, data şi condiţiile revenirii ei în preajma peştelui.
Toate astea mulţumită noului soft Mâţpesky, numai de la firma Poney-Tail.





 MIA

Coada nr. 2
...reprezintă piesa de rezistenţă a acestei mieunătoare de pădure. Coada ei va fi, de asemenea, o coadă cât se poate de fericită, dar nu şi pe timp de vară, când va suferi din cauza excesului de lânică.
Rostul cozii este unul foarte important, şi anume de a nu lăsa pisica să se termine brusc.
Gândul mâţei va fi să cucerească lumea. Coada va funcţiona ca şi instrument malefic de persuasiune, aşa cum însuşi Nostradamus a prezis.


P.S. Cozile mieunătoarelor participă la  Miss Coada.

joi, 17 iunie 2010

Decalogul, după Iulia

Iată încă o leapşă frumoasă. Vorbesc serios, chiar îmi place. Vine de la Alexandra, cu instrucţiuni speciale de a menţiona zece principii după care un individ, în speţă eu... se ghidează.

1. Nu mă voi afilia niciodată vreunui grup, indiferent ce natură ar avea el: religioasă, sportivă, politică, etc. Chestiile astea îmi par nocive, urâte şi total oistice.
Nu voi purta niciodată bluza cutare, doar pentru cu X sau Y o poartă şi îi stă bine, imaginându-mi că acea bluză e secretul succesului.
Nu voi fi niciodată altcineva decât îmi doresc eu să fiu.
În concluzie, nu voi fi membru decorat al turmei şi nici nu voi încerca să fiu ceea ce nu sunt.

2. Nu îmi trădez prietenii. Indiferent de situaţie.

3. Nu am să mă încăpăţânez să rămân înconjurată de oameni, doar de dragul de a nu fi singură. Less is more, de cele mai multe ori.

4. Atât timp cât nu-mi bagi pe gât preferinţele tale, nu am nimic cu ele, fie ele de orice gen. Spaţiul meu, e spaţiul meu, iar gusturile tale, se păstrează la scară mică, ori se ascultă la căşti.

5. Îmi voi spune mereu părerea, indiferent de consecinţe. Nu sufăr pupincurismele.

6. Voi asculta mereu ce au ceilalţi de zis, iar în cazul în care ei vor avea dreptate, voi şti să accept asta şi (dacă e necesar) să-mi cer scuze.

7. Sunt tolerantă, pănă într-o zi, când aleg să dispar, moment în care, tu, ca subiect al toleranţei, îţi vei dori mai de grabă să îţi fi reproşat, să fi urlat, să-ţi fi făcut capul calendar ortodox.

8. Nu voi ataca interesele nimănui, doar ca ale mele să fie încununate cu succes.

9. Când iubesc, nu sufoc, dar rămân prin preajmă, în caz că mi se strigă numele.

10. Tigrul îşi va găsi mereu omega în alpha.

 Bonus


 ...iar aşa mă bucur eu de melodie.


 
 
 
A ...da... leapşa o ia cine vrea, dacă vrea, bla bla.

Mesaje de dincolo



Cei ce mă cunosc, ştiu deja cât de curioasă sunt şi că, atunci când a câte o nelămurire, merg până în pânzele albe să aflu eu care-i faza.
Ei, uite aşa şi acum.
Ce se întâmplă... în seara asta, primesc un telefon mai mult decât ciudat, ceva ce suna mai mult a convorbire de pe lumea cealaltă, decât a una normală, pentru că, în cele trei-patru secunde, cât a durat până ce s-a întrerupt, mi-a fost dat să aud dintre cele mai înspăimântătoare sunete. Cam tot ce auzi pe la filmele de groază: fâşâieli, troscăituri, şi aş fi putut să jur că se auzeau şi ceva "respirături" în receptor...
După încheierea convorbirii... (dacă îi pot spune aşa) pe cronometrul telefonului apărea ultimul apel de zero secunde, nu trei-patru secunde efective.
Unde mai pun că numărul de telefon, era şi el, de asemenea de natură ciudată... şi anume: +23636000541.
În concluzie, număr mult prea lung ca să aibă legătură cu România.

Ce m-a derutat a fost prefixul de 236, cunoscut fiind faptul că oraşul Galaţi are prefixul de 0236.
Cu toate astea, tot nu mi-am putut înfrâna dorinţa de a scotoci respectivul număr pe Google, situaţia fiind în continuare ciudată în mintea mea.
Aşa că, am luat frumuşel numărul, l-am trecut prin filtrele isteţe de la Google şi am dat de trei pagini dedicate numerelor "fantomă" de genul acestuia.
Sinceră să fiu, nu mă aşteptam să găsesc nimic concret, fiind sigură că paranoia e doar în mintea mea, însă, iată că nu fusesem numai eu sunată de astfel de numere (toate având acelaşi prefix) ci o mulţime de alţi posesori de telefoane mobile.
Am găsit chiar un forum dedicat numărului respectiv, şi ghici ce, toţi plângăcioşii vorbeau română, deşi numărul apare listat ca aparţinând de Africa Centrală.(pentru că am verificat şi asta...)
Bineînţeles că forumul respectiv conţinea doar întrebări de genul: ce e cu numărul ăsta? cine mă sună în noapte? sau cum pot să aflu cine mă iubeşte?
Şi tot bineînţeles că nu existau răspunsuri concrete şi credibile. Doar presupuneri care mai de care mai oacheşe şi mai şmechereşti.

Acum, eu aş putea foarte frumos să-i cred pe băieţii ăia, cum că numărul ar aparţine unora care vor să fraierească cetăţeanul necunoscător.
Dar, stau şi mă gândesc... să-mi fure ce? Boii de la bicicletă? Recunosc cu mâna pe inimă că sunt pe cartelă, în concluzie, sunt anonimă şi nu am credit ci am minute şi mesaje. Deci, iar big fail...
Aşa că, întreb iar... CE să-mi fure?

În plus, dacă ar fi vorba de nu-ştiu-ce păcăleală grandioasă (ca aia cu reîncarcatul cartelei, mă gândesc...) e normal ca telefonul meu (deci aparatul meu, terminalul meu...) să solidarizeze cu el (hoţul...) şi să-mi arate mie apel de zero secunde, deşi eu am văzut clar că se scurseseră cel puţin trei?
E ca şi cum aş vedea un eveniment, oricare eveniment, şi ar veni unul la mine să-mi spună că ce am văzut eu nu a existat.
Poftim cultură...

Aproape că prefer varianta în care primesc telefoane de undeva din altă lume... pentru că, în opinia mea, ar trebui să ne fie mai mare frică de ăştia care trăiesc, decât de cei ce au trecut în lumea drepţilor, măcar ăia stau în banca lor, chiar dacă uneori se mai plictisesc şi ei şi sună "acasă"...

miercuri, 16 iunie 2010

Kelt Song (40)



Cine a crezut că melodia aparţine trupei Nirvana, află azi un lucru nou.

Bonus, video cu mine şi reacţia mea la melodia de mai sus.



marți, 15 iunie 2010

"Sex" feet under

Am descoperit secretul succesului! Ştiu ce trebuie să fac, ca să prosper în vreme de urgie şi criză.
Modelul, ce-i drept, nu-i al meu, dar îl pot adopta cu cea mai mare fericire...

Să explic în ce va consta noua mea afacere...
Am stat şi m-am gândit, măi, ce fel de activitate ar putea gestiona, cineva, în zilele noastre, activitate care să-i aducă confortul necesar al unui trai decent?
Şi, iată că, trecând astăzi pe lângă spital, m-am prins ce trebuie să fac!
Nu e nimic mai "fructifer" în zilele noastre, decât o afacere funerară! Cu sicrie, cu multe cruci, cu dricuri şi multă colivă.
Iată cea mai bănoasă meserie!
Industria sexului e soooo last year!

Cum am zis, ideea nu e nouă şi nu e a mea. Au avut-o înaintea mea, vreo unşpe patroni de echipamente funerar, cu sediile strategic plasate pe lângă Spitalul Judeţean Sfântul Andrei din Galaţi, loc de altfel prielnic pentru afaceri.
Astfel, pe lângă numărul mai sus menţionat de firme lugubre, nu uit să amintesc de farmacie (una la număr) şi de cele două pizzerii, gard în gard cu pompele funebre, astfel, dacă eşti prin zonă, ţi-e foame şi eşti cam chior, ai toate şansele să-i ceri vânzătoarei de sicrie şi cruci, o capriciosa mare decorată (nu cu bomboane de colivă, ci cu...) ketchup picant.
Ea, dacă e femeie faină, îţi va zice că pizzeria e alături, dar îţi va da cartea de vizită, fiind sigură că, pe viitor vei avea nevoie de ea, dacă ai să continui să mănânci pizza.

În acelaşi paradis comercial din jurul spitalului, mai găsim, rătăcit, şi un magazinaş de poşetuţe de plajă, cu imprimeuri din cele mai colorate şi mai vesele: cu pepenei, cu pisicuţe, cu peştişori... ce să mai, o veselie.

Dar, ia gata, suficient cu veselia! Să ne întoarce la pompele noastre funebre.
Ăştia de s-au înghesuit să facă din mirosul de cadavru o afacere, n-au fost oameni proşti, mai ales într-o perioadă de răspântie ca aceasta, pentru că, lumea obişnuişte să cam moară, ori de dor, ori de ciudă, ori pur şi simplu de plictiseală. Asta în cazul în care nu mor de-a binelea.

Drept e că treaba asta cu ciupercăria de pompe funebre jur-împrejurul spitalului e treabă necurată şi, dacă ar fi să judecăm puţin, ar cam trebui interzisă, tocmai de teamă de a nu demoraliza şi mai mult eventualul bolnav, venit să-ţi opereze apendicul, ajuns mort de frică la văzul unui astfel de peisaj.
Păi cum să te însănătoşeşti, când pe lângă morga spitalul ce ar trebui să te facă bine, mişună ulii ce îi îmbie pe cei din familia ta cu preţuri bune la sicrie, ca să nu mai menţionăm de ofertele complete, ofertele variate şi reducerile de 50% la cumpărarea celui de-al doilea sicriu. Bineînţeles că vor exista şi oferte în funcţie de buzunarul decedatului (de la piept sau nu...).

Probabil asta e logica cea mare, în a muta o parte din lumea de dincolo, pe lângă spital. Bolnavul să-şi poată alege singur zestrea, pentru a nu se pricopsi cu cine-ştie-ce gusturi oribile ale soră-sii...
După cum urmează, tu, ca şi viitor mort, îţi vei putea alege noua casă, în funcţie de preferinţe, cu aer condiţionat, fără aer condiţionat, prevăzută cu modele... sau simplă... căptuşită cu mătăsuri sau ornată simplu... Preţuri pentru toate buzunarele, anunţate cu luminiţe de cazino, menite să nu te lase să uiţi unde eşti şi care e scopul tău.

Aşa că, indiferent că ai fost predestinat să dai ortul sau nu, s-ar putea totuşi ca imaginea de lângă spital să-ţi schimbe părerea şi să zici: Geronimooo! Pentru că, între patru scânduri, nu mai stai pe gânduri.

În condiţiile astea, cred că mă înţelegeţi de ce mă gândesc la o schimbare de meserie, nu?
Iată cum o meserie de genul ăsta, bate la popou industria sexului.

duminică, 13 iunie 2010

Kelt Song (38)



Pentru că Sisters of Mercy sunt unii din preferaţii mei all time şi pentru că melodia asta îmi pare că se potriveşte perfect cu vara... Nu mă întrebaţi de ce...

sâmbătă, 12 iunie 2010

Chestionar indecent şi inutil

1. Luati cartea cea mai la indemana, deschideti la pag. 18 si scrieti al 4-lea rand:
Şi dacă fac asta îmi spui ce carte e?

2. Fara sa verificati, cat e ora?
23 şi ceva?

3. Verificati
22.44... se pare că sunt în viitor.

4. Cum sunteti imbracat(a)?
Ei poftim ce vor ei să ştie... Cu pielea pe dos.


5. Inainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati?
Pe blogul Adei, nu e logic? Că doar ea m-a cadorisit cu leapşa...

6. Ce zgomot auziti, in afara de cel al calculatorului?
Nişte piţionci hăhăind, gălgâind bere, bătând din palme şi discutând despre cum ar vrea ei să-şi bage organele sexuale prin anumite locuri. Le-aş sugera o menghină.


7. Cand ati iesit ultima data si ce ati facut cu ocazia respectiva?
Am fost la Biserică, am făcut trei mătănii şi trei cruci până în pământ. Apoi am fost la bibliotecă, am făcut trei mătănii şi trei cruci până în pământ. M-am prins că nu mai sunt la Biserică, am ieşit din transă, m-am uitat în jur. Se uitau ciudat la mine. Am făcut trei cruci.


8. Ce-ati visat ieri noapte?
Pe Agachi în costum de baie...


9. Cand ati ras ultima data?


10. Ce aveti pe peretii incaperii in care sunteti?
Momentan e întuneric, iar cu memoria stau prost, dar îmi pot imagina persoana care a făcut leapşa asta agăţată de lustră.

11. Daca ati deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara?
O insulă unde să nu mă mai deranjeze picior de bou.

12. Care este ultimul film pe care l-ati vazut?
Păi, Stand by me (recomand) şi o prostie la care am adormit pe numele ei She is out of my league.

13. Ati vazut ceva neobisnuit azi?
Da, pe Rapunzel. Iar. Mă gândeam că o singură dată e suficient. Soarta e crudă.

14. Ce parere aveti despre acest chestionar?
Spune-mi cine eşti ca să-ţi spun că eşti plicticos şi faci întrebări urâte.

15. Spuneti-ne ceva ce noi nu stim inca.
Agachi e virgină. Aşa-i că nu ştiai asta?


16. Care ar fi prenumele copilului vostru, daca ar fi o fetita?
Copii? Nu mulţumesc.

17. Si daca ar fi vorba de baiat?
Şi băieţii sunt tot copii, aşa că, mă obligaţi să mă repet: Nu mulţumesc.


18. V-ati gandit deja sa locuiti in strainatate?
Da, în Mizil sau în Coţofăneşti sau la Făurei.

19. Ce-ati dori ca Dumnezeu sa va spuna cand intrati pe portile Raiului?
Gin tonic for everyone!

20. Daca ati putea schimba ceva in lume, in afara de politica, ce ati schimba?
Acum ar fi musai să zic ceva ecologist? Adevărul e că aş pune mentă în Mojito, în loc de sirop... tot timpul.

21. Va place sa dansati?
Macarena şi Cocogiambo. Nu, nu dansez. Iar dacă se întâmplă, aia nu sunt eu, mă confunzi.

22. George Bush?
Acum şi boscheţii au nume... iar ăsta se numeşte George. Cwel. Cada mea poartă numele de Menuet.

23. Ce-ati vazut la televizor ultima data?
Că o să murim cu toţii.

Leapşa se opreşte aici. O ucid. Îi iau viaţa. O anulez. Nu o dau la nimeni şi NU are nimeni voie să o ia! Ha!

Scotoceli 5

 Iată că, de la ultimul episod al Scotocelilor, timpul s-a scurs, iar românii, curioşi de felul lor, au stat călare pe Google, căutând diferite chestii interesante şi folositoare...

Ei poftim...


cum sa devii lead singer 
Îţi zic eu cum. 
În primul rând, întri într-o trupă. Dacă e vorba de o trupă de piţipoance, una de băieţei cu muşchi şi voci virginale, sau una de rockeri duri şi pletoşi, ţine strict de gusturile tale. 
Ei, odată ajuns în trupă, văzând cum stau lucrurile din interior, totul se simplifică. 
Aşa că, între tine şi poziţia de lead singer nu stă decât actualul lead singer al trupei.
Nu dispera! Ia de citeşte nişte Agatha Christie şi te prinzi tu ce ai de făcut!

 jocuri in care totul pare real 
Sign in. O da! Ce real pare! O da! Oda! Uite cât de reală pare arma asta! Uite mă ce grafică faină are! Băi băiete, e aşa de bine realizat jocul ăsta că nici nu faci diferenţa între el şi realitate...
Mama!? Ce cauţi în jocul meu???

 tata leana
Eu când am zis că ţaţa Leana devine celebră, toţi au zis că-s o visătoare...
Iată că o caută lumea pe net.
She will be back, people! She will be back, când cade frunza. Pe cuvânt de onoare!

  reclama corega 
Live life as you should, and when you die, leave a good-looking corpse.
Merge ca şi slogan?
      
 greta garbo youtube 
Păi, şi ce cauţi pe Google? De ce nu tastezi direct url-ul de la youtube?
  
   john gilbert 
Mă mir că-l mai caută lumea... Pentru că, deşi actor bun, nu a avut parte de cea mai strălucită carieră... Oricum, la mine vei găsi doar menţionări şi însemnări despre el, şi astea sporadice. Aşa că, pentru fanii adevăraţi, recomand linkul ăsta.

semineu fals vizual 
Fetiţa cu chibrituri, tu eşti, mamă? Te-a trimis Dickens în viitor?
 
tuomas holopainen discuta despre viata lui privata(interviu)
Bună ziua, mă numesc Tuomas Holopainen iar astăzi vom discuta despre viaţa mea privată. 
Aş dori să împărtăşesc fanilor mei mici secrete din viaţa geniului din spatele Nightwish. Aşa că, atunci când nu zdrangăn la clape şi nu compun opere de artă pe care copiii folkişti din România să le cânte cu patos jur împrejurul focurilor, fac duş, mănânc, merg la baie, îmi piaptăn pleata, îmi lustruiesc bocancii cu metal în bot, mai agăţ câte o groupie back-stage (I do not do the fingering, because a key-board player should always protect the fingers). Cea mai importantă activitate a mea e să o păcălesc pe Anette Olzon că face parte din trupă.

generatia noua sailor moon 
Spune repede! Ce Sailor erai când erai mcă???
   
tv barbie cu ciei trei muschetari 
Uite cum scapi de ciei trei muschetari... Ha! Cred că Richelieu se zvârcoleşte în mormânt că nu s-a gândit înaintea celor de la Mattel să  o inventeze pe Barbie şi să o trimită ca spion printre cei trei, deveniţi patru, muschetari.

 izmene pe calator
    izmene pe calator    
  izmene pe calator
 
Nu întâmplător le-am lăsat grupate. Pentru că, aceaşi persoană, a căutat de trei ori, în aceaşi zi, acelaşi lucru, şi anume "izmene pe călător". 
E drept că am menţionat într-o postare expresia (ca fiind una folosită de bunicul meu, când el vrea să exprime nişte lucruri) însă, de ce ai căuta aşa ceva pe Google? 
În speranţa de a găsi ce?
De trei ori??? ...mă rog...

   Omlette du fromage festival
The best for last! Ca şi cum nu era îndeajuns, acum există şi un festival. Lucru care, nu are decât să mă bucure. Şi pe Dexter, cred...
Vive la France!


 

vineri, 11 iunie 2010

Kelt Song (37)

Dă-te mai încolo

Cu cât trăiesc mai mult, cu cât experimentez mai multe, cu atât îmi doresc mai tare să mă fi născut cu vreo câteva sute de ani în urmă, cel puţin.
Pe vremea când erau mai puţini oameni. Pe vremea când aveai unde să fugi, atunci când te simţeai asediat de curiozitatea şi de nesimţirea cuiva.

Pentru că, astăzi, e cu neputinţă să faci asta.
Într-o lume înghesuită, în care, fiecare simte pielea celuilalt lipită de a lui, mă mir că nu ne transformăm într-un organism mare şi gelatinos, cu un singur creier.

Să dau un exemplu cât se poate de real şi cât se poate de recent.
Mă plimbam astăzi cu un bun prieten. Odată ajunşi pe faleza Dunării, am decis să luăm loc pe o bancă. Faptul că toate băncile erau deja ocupate e uşor de anticipat şi nu despre asta vreau să vorbesc.
Ci despre faptul că, la un moment dat, trece pe lângă noi un puşti cu obezitate morbidă, ce se chinuia din greu să pedaleze o bicicletă.
Impactul lui asupra gloatei a fost de nestăpânit: priviri întoarse, remarci spuse pe o şoaptă menită să fie auzită de puşti, grimase oripilate.

E absolut normal ca un puşti de genul ăsta, care iese din sferele normalului, să fie observat, însă, stau şi mă întreb, de ce trebuie să se reacţioneze cu atâta răutate?
Să zicem că genul ăsta de răutate nu e nou, însăăă...
Unde să meargă puştiul ăla cu bicicleta fără să îi fie amintit că e gras? Un loc numai al lui, unde să nu dea de cârcotitori...
Pentru că, oriunde ar merge, cu siguranţă va întâlni alţi şi alţi oameni care nu-şi văd şobolanii din curţile lor.
Nu va exista un singur loc în oraşul ăsta, în care puştiul se va putea refugia.
Aşa cum nu va exista niciun loc în oraşul ăsta în care orice om ce are nevoie de linişte, să poată merge.
 Puştiul e doar un exemplu care mi-a sărit mie în atenţie astăzi, un simbol, dacă vreţi.

De foarte multe ori am simţit nevoia să ies de una singură, să nu fiu întrebată nimic, să nu fiu atinsă pe mână "din greşeală", să nu aud muzica pusă tare pe telefonul individului ce trece prin preajmă.
Cam tot de atâtea ori, m-am lovit de un epic fail.

Nu ştiu despre alte oraşe (ori îi las pe alţii să se pronunţe), dar în Galaţi nu ai unde să fii doar tu cu tine..
Nu poţi să stai fain frumos pe malul Dunării, fără să vină vreun ins să se holbeze la tine, sau în cazurile extreme chiar să considere că e dreptul lui să intre în vorbă cu tine şi tot dreptul lui ca tu să-i răspunzi.

Astfel, inevitabil, odată cu sentimentul de claustrare, apare dorinţa nestăvilită de a te căţăra pe-un munte.
Asta până îţi aminteşti că nu există locşor din ţara asta care să nu fie marcat de către cineva, munte cumpărat de vreun boier, sau revendicat de vreun urmaş... că vorba aia, e plin de gărduţe şi marcaje peste tot prin munţi...

Trist sau deja tragic, dar mie toată povestea asta îmi seamănă cu imaginea găinilor de la bunica, în momentul când au fost invadate de căpuşe, pielea săracelor zburătăcee fiind de-a dreptul înegrită de la coloniile de căpuşe.
Atunci, am ajutat-o pe bunica să scape găinile de paraziţi, omorând căpuşele cu unghia. Metoda ce mi s-a părut scârboasă la început, s-a dovedit a fi extrem de eficientă, iar pielea găinilor a respirat iar.

Vinde cineva "pământ" pe Lună?
Ah, stai! Că şi acolo s-au abonat cam mulţi!

joi, 10 iunie 2010

Dacă ţi-a plăcut Avatar, nu da click!

Pentru că azi nu am timp de mare lucru, am să mă limitez la a face o recomandare. Recomandarea, clar nu e pentru cei ce au căscat ochii mari la Avatar, ci pentru iubitorii filmelor (de animaţie şi nu numai...) care se perindă pe la Cannes.
Cel ce vi-l recomand astăzi, este, într-adevăr o animaţie, una făcută într-o manieră clasică şi drăguţă.
Fără efecte speciale, fără alte giumbuşlucuri grafice, cu toate astea, deosebit de expresiv.

Se numeşte Persepolis, a luat premiul juriului la Cannes în 2007 (fiind opera grafică a lui Marjane Satrapi), şi e una din animaţiile mele preferate all time datorită umorului de calitate, umorului negru (că tot mă contraziceam ieri cu cineva pe tema asta...).
 

Trailer:


Şi, că tot veni vorba, de curând, romanul grafic Persepolis, cel după care Marjane Satrapi a pus bazele animaţiei, a apărut şi la noi. Am înţeles că e şi pe la Bookfest... pentru curioşi.

miercuri, 9 iunie 2010

Nu lăsa izmene pe călător

...cel puţin aşa zice bunicul meu, atunci când vrea el să spună că if you want the job done, do it yourself.
Şi mare dreptate mai are bunicul meu! Pe zi ce trece mă tot conving că aşa e! Într-o lume în care toţi îşi văd doar de interesele lor, e absolut imperios să îţi păzeşti spatele şi să fii atent în grija cui îţi laşi bunurile sau cui îi dăruieşti încrederea ta.

Un alt proverb (ca să nu rup şirul vorbelor de duh) spunea să mă ferească Sfântul de prieteni, că de duşmani mă feresc şi singur.
Adevărat, nu neg. Dar, ce am învăţat eu, e că Sfântul, ori stă la birt şi a uitat complet să îi ferească pe bunii creştini (ăia care-or fi) de duşmani, ori a fost şi el concediat pe motiv de restructurare de personal.
Clar e că puţine sunt, în ziua de azi, persoanele pe care te poţi bizui. Eu mi le număr pe ale mele cu o mână plus un opozabil.

Nu ştiu dacă treaba asta a fost dintotdeauna, pentru că eu nu trăiesc de atunci, dar ştiu că în ultima vreme, singurul lucru care a mai rămas gratuit e răutatea. Nu există zi în care să nu observ vreo întâmplare bună de dat ca exemplu.

Cu toate astea, astăzi mă voi concentra pe răutatea (aşa cum am zis, gratuită) oamenilor care nu te cunosc, nu îi cunoşti, dar, din motive independente de tine, consideră că tu le ameninţi cumva buna lor desfăşurare a vieţii.
E clar, trăim vremuri complicate, vremuri în care, a avea un loc de muncă poate fi considerat un lux, iar când îl prinzi, uiţi de faptul că eşti supracalificat pentru a lucra acolo şi îi dai bătăi oricum.

Astfel, găseşti locul de muncă (acel loc de muncă pentru care eşti supracalificat) cu chiu cu vai, suni, ţi se zice să mergi la locul cutare, la ora cutare să depui C.V.-ul.
Acolo, nu dai de tipul cu care ai vorbit la telefon (domnul şef) ci de o angajată ştearsă, îmbătrânită înainte de vreme şi acră rău din motivul ăsta.
Îi povesteşti femeii despre ce e vorba, ea te scanează, constată că eşti şi mai tânără, şi mai frumoasă, şi mai bine "conservată" ca ea. Trage concluziile în mintea ei, cum că aşa obstacol în cariera nu are chef să întâmpine şi decide să-ţi mototolească C.V.-ul imediat ce ai ieşit pe uşă afară.
Tu, dacă eşti inteligentă, te poţi face că ai uitat ceva şi să o prinzi în timp ce îşi face de cap cu CV-ul tău,moment la care îi zici: Aha! Te-am prins, bestie ticăloasă!
Sau... poţi aştepta câteva zile, zile în care vei observa că nu te sună nici naiba pentru interviu, deşi e impotriva logicii.
Te poţi lamenta, poţi alerga prin camera ca un leu în cuşcă... de draci, fireşte!
Ulterior, după ce te-ai mai calmat puţin şi după ce te-ai sfătuit cu cine trebuie, poţi suna încă odată să întrebi direct sursa de ce nu ai fost chemată la un interviu.
Şi uite aşa, aflând că C.V.-ul tău nu a ajuns la destinaţie, primeşti şansa cuvenită de a participa la un interviu, iar domnul şef află adevărul despre mărul stricat din firmă.
Că eşti sau nu angajată, după acest interviu, rămâne de văzut, însă, tu ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă.
Astfel, ceea ce ai considerat la început (a suna şi a verifica de ce nu eşti sunata) ca fiind o insistenţă, se transformă într-o lecţie de viaţă servită la rece. 

Dovedit lucru că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii...
Aşa că, atunci când ai de gând să rezolvi o problemă, fie ea angajare sau orice alt soi de problemă, ai mare grijă cui laşi şi ce laşi.
Şi musai, nu uita să verifici dacă ce trebuie să ajungă, a ajuns unde trebuie, pentru că nimeni nu se va îngriji de soarta ta, ba chiar se vor face demersuri împotriva ta, dacă, din întâmplare nu ai culoarea de ochi preferată de respectivul pupincurist de la ghişeu.



Videoclipul vine ca şi completare la articol şi ca răspuns la provocarea lui Teo, de a alege dintre cele două melodii ce conţin cuvântul strange. Aşa că, am ales!

Kelt Song (36)

marți, 8 iunie 2010

Nu mi-e frică de bau-bau

Încep de la o replică auzită ieri, târziu în noapte, într-un film.
Replica spunea ceva de genul:
"- Cum faci difenţa dacă o fiinţă e umană sau nu?"... Referindu-se la un android ce se comporta aproape uman.
"- Simplu, e cât se poate de umană, dacă îi va fi frică de moarte, la un moment dat...".

Deşi îmi place maxim cum sună treaba asta şi tind, cel puţin teoretic (de amorul poeziei), să-i dau dreptate, când vine vorba de practică, cred că lucrurile stau puţin diferit.

Da, dacă eşti o persoană super religioasă, şi te ştii cu musca pe căciulă, s-ar putea să-ţi tremure chiloţii de să nu te vezi, când te afli faţă în faţă cu Moartea, închipuindu-ţi că prin interiorul pleoapelor tale închise, se va afla triumfător, cazanul cu smoală. Atunci, da, ai motivele tale.

În restul cazurilor, cred că e vorba doar de regret. De nostalgie după o viaţă frumoasă avută, afecţiune faţă de anumite persoane pe care nu ai să le mai îmbrăţişezi niciodată, sau anumite peisaje pe care nu ai să le mai vezi niciodată, peisaje ce te-au compleşit prin frumuseţea lor.
Sau cel puţin, aşa ar fi normal să fie.

Dar frică? Nu, de ce ar fi vorba de frică?
Dacă e să mă întrebi pe mine, frica e apanajul unui creier mic şi nedezvoltat, nu a umanităţii.
Ca să fii uman, nu trebuie să fii musai fricos, iar dacă nu eşti fricos, asta nu înseamnă că nu eşti uman.

luni, 7 iunie 2010

Frica din dulap

De câteva zile bune, tot încerc să-mi amintesc cum se numea videoclipul ăla pe care îl vedeam eu pe Mtv, pe vremea când eram copil şi care mă speria groaznic.

Tot ce-mi mai aminteam era că e vorba de nişte picioare de robot care se agită, de nişte capete de gips, de muzică proastă electronică şi de numele unuia care rima cu Louie sau cu Stewie.

Pentru că am povestit amanuntele astea cui trebuie, iată că videoclipul mi-a fost găsit.

Aşa că, dacă unora le era frică de clovni, altora de bau-bau, iar celor mai mulţi de Dracu ce stă gata-gata să te ia dacă înjuri, mie îmi era (şi încă îmi este...) frica de roboţi.
Roboţi cu trăsături apropiate de cele umane, roboţi care n-au ce face şi se upgradează singuri, roboţi care apar de unde nu te-aştepţi şi fac oamenilor ca mine, viaţa amară. Ce să mai... tastez tremurând.

Astfel, revenind la videoclipul cel simpatic, pe autor nu-l cheama nici Louie şi nici Stewie, însă îl cheamă Herbie, Herbie Hancock. Şi, da, rimează şi cu Louie şi cu Stewie.
Melodia (dacă îi pot spune aşa) se numeşte " Rock It" (...datează de prin 1983), şi, dacă Herbie cel electronic n-ar fi avut inspiraţia să îi ataşeze un videoclip de speriat copilaşi sensibili, probabil nu şi-ar mai fi amintit nimeni de ea, având în vedere că melodia sună destul de banal. Cu siguranţă eu nu mi-aş fi amintit de ea.

Darrrrr, cum să nu îţi aminteşti de un astfel de videoclip? Ciudat e că mă speria, dar mă atrăgea în acelaşi timp.

Ce m-a amuzat foarte tare a fost un comentariu ataşat la pagina de youtube, care spunea cam aşa:

"So much for sleeping with my closet door open.
All those pants... I don't trust them anymore."

Ala că, play Herbie, play!



Mulţumesc Mab! :)

duminică, 6 iunie 2010

Nu m-agit

Sunt perfect convinsă că nu m-am maturizat până la vârsta asta. La fel cum sunt convinsă că, din anumite puncte de vedere nu mă voi maturiza niciodată.
Cu toate astea, n-o să mă auzi că mă plâng din cauza asta. Ba chiar am să fiu mereu recunoscătoare faptului că pot vedea dincolo de aparenţele gri ale vieţii, dincolo de salariile mici, dincolo de facturile la întreţinere şi de criza economică, cu tot cu politicienii ei corupţi.
A nu se inchipui, totuşi, că sunt un soi de Alice, cu perspective jucăuşe asupra realităţii.
Nu. Observ foarte bine tot ce se întâmplă în jurul meu, însă, pentru binele meu, prefer să mă desfăşor la scară mică şi să mă pun pe mine pe primul plan.
Pentru că, atât timp cât ai grijă de sănătatea psihicului tău, cu siguranţă vei avea alt tonus spre a pune la punct şi celelalte aspecte.
Mereu m-am temut de zicala aia, potrivit căreia eşti tentat să nu vezi pădurea de copaci.
Cam asta păţeşti când suferi de realism. Oricât de ilogic ar suna.

Tocmai de aia, prefer să-mi păstrez copilăria (deşi, nu mai sunt de ceva vreme copil) şi să mă ocup de chestiile la care chiar mă pricep.
Astfel, nu voi începe niciodată nicio revoluţie, nu voi fi tartorul niciunei bande de haiduci şi nici nu voi lua parte la întâlniri de gradul III.
Nu pentru că aş fi psihic sau fizic incapabilă, ci pentru că nu văd rostul unor astfel de manifestări eroice, doar de dragul de a dovedi că pot şi eventual pentru a primi vreo medalie de eroină.
Locul meu nu consider că e pe nicio tabelă decorată cu lauri, a vreunui cimitir şi nici în cărţile de istorie.

Prefer să-mi etalez puterile atunci când trebuie cu adevărat, pentru cineva care îmi merită cu adevărat ajutorul şi efortul, nu pentru a apărea la televizor ca şi membru al vreunei turme behăitoare şi pline de zel.

O replică din Seven Pounds, zicea cam aşa "Meriţi pentru că eşti un om bun şi atunci când nu e nimeni prin preajmă, ca să vadă asta...".
Nu spun neaparat că replica mi s-ar potrivi, sau ceva de genul, dar cu siguranţă nu îmi voi atârna afişe prin casă cu realizările mele în scopul umanităţii şi nici nu mă va auzi nimeni că mă laud cu lucruri de genul ăsta.
Pentru simplu fapt că o atitudine de genul mi se pare penibilă!

Ei întreabă, eu răspunde

Zodia: Balanţă şi mândră de asta.

Aş vrea:
Ca unii oameni să îşi vadă lungul nasului.

Păstrez:
Cărţi, fotografii vechi, scrisori, flori uscate, sms-uri.


Mi-aş fi dorit:
Să mă pot întoarce în timp, cu mintea de acum

Nu-mi place: Canicula.

Mă tem:
De proşti

Aud:
Doar ce-mi convine.

Îmi pare rău:
La ce ajută părerile de rău, după ce ai făcut boacăna?

Îmi place:
Muzica (găsiţi amănunte aici), cinematografia interbelică (însă nu numai), cartea, fotografia (ca şi artă), editarea în Photoshop, scrisul.

Nu sunt:
Ipocrită.

Dansez:
Când sunt bine dispusă şi când nu mă vede nimeni!


Niciodată:
Nu mi-am trădat prietenii, ca să-mi fie mie bine.

Par:
Îngâmfată şi rece.
 
Plâng:
Rareori pentru oameni. Mi s-a întâmplat însă şi asta de vreo câteva ori.

Nu-s întotdeauna: 
Cu picioarele pe pământ.

Nu-mi place la mine:
Probabil faptul că uneori tind să fiu superficială.

Sunt confuză:
De ce să mint... Am momentele mele.


Am nevoie:  De cineva anume.

Ar trebui:
Să se desfiinţeze moda lepşelor.

Gata.

Leapşă primită în dar de la WaLy.
Nu oblig pe nimeni să o preia. Astfel, preluatul devine benevol.

Kelt Song (35)



But now he is back

vineri, 4 iunie 2010

Ciobanilor de pretutindeni, cu dragoste

Mare e internetul şi mulţi sar gardul... Am zis-o şi am s-o mai zic...

De când am început să mă ocup de blog ceva mai mult, am avut surpriza plăcută de a cunoaşte, cel puţin online, o serie de oameni cu care mi-e mai mare dragul să fac schimb de opinii. Oameni care mă citesc, oameni pe care îi citesc, oameni care nu sunt musai de acord cu ce am eu de spus, dar care găsesc mereu un mod amiabil şi constructiv de a spune asta. Oameni care durează şi vor dura în blogroll-ul meu, din simplul fapt că sunt înzestraţi cu acel bun simţ pe care eu îl apreciez atât de mult.

Ei, de partea cealaltă a gardului, întâlnim hârleţii, sau ciobanii, sau, aşa cum îi ştie toată lumea: mârlanii.
Cum au ajuns ei direct de la coada vacii în mediul online şi cine i-a învăţat să tasteze mă depăşeşte şi mă întrigă în aceaşi măsură.
Cu toate astea, iată că unele lucruri se întâmplă şi fără voia mea.

Astfel, respectând o reţetă mai veche decât a berii Timişoreana, iată portretul ciobanului internaut...
Ciobanul internaut  se va bagă primul în seamă.  Fie că e vorba de conturi de hi5, de bloguri sau de altfel de medii de socializare, el va avea grijă să-ţi arate că există, că respiră şi că face umbră pământului.
Astfel, el se va struni în comentarii peste comentarii, lipsite de noimă sau total pe lângă subiectul prezentat de tine (în cazul în care e vorba de bloguri), doar pentru a primi un feed-back. Dacă răspunsul tău (ca şi ţintă ce eşti...) se va lăsa aşteptat, ciobanul internaut va trece la atac, plusând cu ce crede el că-ţi va atrage atenţia şi cu ce-l duce pe el mintea mai mult: triviliatatea. La aşa cuvinte, clar nimeni nu poate rezista tentaţiei de a răspunde, de a da de dulce din casă şi de a coborî la nivelul ciobanului internaut, unde miroase a aer închis şi viciat. Cel puţin aşa crede şi speră respectiva fiinţă.

La o atitudine de genul ăsta, tu, ca om ce te afli în vizorul ciobanului internaut, nu ai decât să respingi orice tentativă de contact a lui şi să-ţi vezi liniştit de viaţă.

Sfat: odată ce ai intrat în vizorul unui astfel de personaj, singura, dar singura modalitate de a scăpa de el e să-l ignori!
Evită cu orice preţ datul apei la moară, pentru că un astfel de om nu îţi va înţelege subtilităţile, şi se va transforma totul în frecţie la picior de lemn.

Tot ce pot să fac pentru un astfel de personaj, e să-mi fie milă.
Iar, orice om care ajunge subiect de milă, părerea mea e că ar trebui să se retragă în munţi (atât timp cât nu chinuie animalele).

Kelt Song (34)

Originalul...


Şi copiuţa...

joi, 3 iunie 2010

Instincte primare

Sunt anumite lucruri pe care nu le înţeleg. Hai să luăm un exemplu cât se poate de comun.
Să zicem că eşti bărbat, vârsta ta nu are nicio importanţă, cum nu are nicio importanţă nici felul cum arăţi, atât timp cât eşti înzestrat cu cel mai puternic ego existent pe piaţă.
Îşi găseşti o prietenă, iubită, amantă.
Şi, care e primul lucru de care te interesezi, în ceea ce-o priveşte? Câţi bărbaţi a avut înaintea ta, logic.
După ce vei afla, probabil că respectiva femeie, fată... purtătoare de fustiţă, a avut un număr frumuşel de bărbaţi înaintea ta, te vei schimba automat la faţă, vei lua atitudinea de posesor cu acte în regulă, ştampilate şi aprobate de un notar imaginar, cum că ea îţi aparţine, şi vei începe un scandal monstru, prin care vei avea grijă să întrebi "cum ai putut să-mi faci aşa ceva?", "ce fel de om eşti tu?".
Dacă tipa respectivă nu se va ploconi la picioarele tale şi nu îţi va cere iertare plângând pentru faptul că are un trecutul, trecut în care tu nu existai, şi va rămâne cu fruntea sus, cu siguranţă tu vei avea şi planul de rezervă în care îi vei atribui adjective ce le-ai învăţat pe vremea când mama ta l-a înşelat pe tatăl tău cu vecinul Gheorghe. Plan care va include expresii ca "târâturo", "curvo" şi alte cuvinte frumoase ca acestea.
Dacă, după tot tămbălăul ăsta, veţi reuşi totuşi să vă împăcaţi, probabil nu va trece mult timp până îţi vei aminti iar şi iar că nu tu eşti primul ei bărbat. De data asta, atacurile tale de panică şi de gelozie vor fi mai potolite, pentru că nu vrei să îţi încalci promisiunea de la cearta trecută, potrivit căreia jurai că nu vei mai face scandal e tema asta.
Cu toate astea, nimic nu te va opri să nu faci înţepăturile de rigoare, înţepături de care nu te poţi lecui. Şi uite aşa, începe o relaţie fiartă în suc propriu, asezonată cu morcoteli şi răbufneli de moment.
Ea, dacă e destul de inteligentă, te părăseşte de nu te vezi.
Însă, cum de cele mai multe ori, dragostea e oricum dar nu inteligentă, va rămâne probabil lângă tine, pentru că te iubeşte, chiar dacă pentru tine nu contează amănuntul ăsta.
Nu, tu vei continua să-ţi simţi bărbăţia lezată şi ego-ul rănit profund, omiţând constant că fiecare e stăpân pe propriul lui corp şi că tu NU ai niciun drept să-i dictezi ei nimic, cu atât mai puţin să o judeci pentru ce a făcut în trecut.
Nu atât timp, cât ea ţi se dă acum, în prezent, trup şi suflet şi acum, în prezent, eşti singurul din viaţa ei.

Nu ştiu cum se face, dar chestia asta se întâmplă când vine vorba de femei. Pe bărbaţi nu-i judecă nimeni câte femei au avut. Nu, la ei se numeşte experienţă, pe când la o femeie se numeşte curvăsăreală.

Apoi, dacă e să privim problema şi dintr-un alt punct de vedere, subliniind partea pur sexuală a problemei, remarc următoarele...
Eşti bărbat, faci rost de o neprihănită. Zici că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior. De ce?
De ce ai vrea să te chinui o noapte întreagă cu o tipă fără experienţă? Nu că tipa fără experienţă ar trebui ocolită forever, doar pentru că nu are experienţă - nu, nu despre asta e vorba - ci despre faptul că tu, bărbat fiind, ai nevoie de o poveste bună de spus la bere cu băieţii, care să înceapă ceva de genul " o ştii pe Ana (nume ales la întâmplare) mă? Aia virgină, mă...  i-am pus-o aseară!" ... moment care va fi urmat de o gârâitură (de la bere, fireşte).
Cu Ana, probabil vei avea o relaţie sau nu. Asta deja nu mai contează. Ce contează cu adevărat e faptul că tu, masculul feroce, ai fost primul din viaţa ei.
Te-ai sacritficat, deşi noaptea cu pricina, în loc să te facă să te simţi bine, aşa cum ar fi normal, ţi-a fost plină de "ia-o mai încet", " nu atât de tare", iar lista poate, cu graţie, continua.
O vei prefera de altfel pe Ana. Pentru că ea îţi oferă posibilitatea de a-ţi pune pecetea pe ea, de a deveni primul, deşi nu e nicio plăcere în a fi primul.
Clar, aici e vorba de insticte primare, cam cum fac animalele în sălbăticie când vine perioada de împerechere.

Astfel există două situaţii.
Prima ar fi cea în care ai o relaţie bazată pe dragoste. Caz în care faptul că femeia de lângă tine a avut şi alţi bărbaţi înaintea ta nu ar trebui să conteze. Nu atât timp cât ea e acum numai a ta. Nu atât timp cât trecutul înseamnă ceva ce nu are legătură cu tine.
A doua situaţie se referă la o relaţie bazată strict pe sex, când iar nu ar trebui să-ţi pese câţi au fost pe-acolo înaintea ta. Pentru că, o femeie cu experienţă se va descurca mereu mult mai bine decât una abia scoasă din cutie. Iar scopul tău e, până una alta, sexul, nu?

Înainte de incheiere, aş avea câteva chestii de menţionat:
1. Articolul de faţă nu generalizează şi nu are ca intenţie denigrarea bărbaţilor, ci de a retuşa unele probleme de comportament şi de gândire (în măsura în care e posibil) a unora dintre ei. Pentru că, aşa cum orice pădure are parte de uscăturile ei, aşa există uscături şi printre oameni, fie ei bărbaţi sau femei.
2. Sunt total neutră articolului. Nu am nicio implicaţie, poate doar cea de a observa anumite lucruri care se întâmplă pe lângă mine, şi de a le comenta aşa cum mă pricep mai bine. Cei ce mă cunosc, ştiu probabil de ce... Şi nu, nu vă spun şi vouă.

Pentru iubitorii de carte şi pentru o înţelegere mai bună a articolului de mai sus, recomand clasicul Dama cu camelii.
Iubitorilor de film, le recomand Camille (1936) , ecranizare mai mult sau mai puţin exactă a romanului lui Dumas-fiul.

miercuri, 2 iunie 2010

Kelt Song (33)



Pentru că am ascultat mereu cu plăcere new-wave şi pentru că momentan nu am timp să dau drumul online postării ce o pregătisem pentru astăzi.

Treceţi, vă rog. cu vederea videoclipul optzecist cel caraghios şi balansul penibil, de pe un picior pe altul, al băieţilor de la OMD.

marți, 1 iunie 2010

Kinder Iulia

Poză indecentă


Probabil vreo trei ani!


Poză de diplomă. Roar! Bacalaureat! Roar!


Să fi avut vreo 20 ani...


2009


Aprilie 2010


Cum altă idee n-am avut, (ce aş putea să scriu de ziua copilului, când eu nu cunosc copiii?), iar orice altceva (care să nu aibă legătură...) mi s-a părut a fi nepotrivit într-o zi ca asta, am decis să mă demasc şi să arăt blogărimii câteva poze cu mine când eram kinder. 
Şi am continuat în ordine cronologică pentru a se vedea diferenţa... sau asemănarea.
Profitaţi până nu mă răzgândesc şi şterg!

Iar asta era melodia copilăriei mele. Nu m-a lăsat tata până n-am reuşit să zic la perfecţie hai-li-hai-lo....