luni, 27 decembrie 2010

Cupon cadou pentru voi!

Am spus că nu mai scriu până după anul nou şi nu am de gând să-mi încalc acea promisiune. 

Cu toate astea, am un anunţ de făcut!

De curând am câştigat un cupon de reducere  în valoare de 10 euro pentru achizitionarea oricărui set de 4 anvelope si o reducere de 50% la manopera pe site-ul www.depozituldeanvelope.ro

Bun, problema mea e că eu nu am maşină, carnet şi nici nu mă pasionează subiectul. În concluzie, nu am ce face cu acest cupon. 

Dacă îl va vrea cineva, e rugat să lase un comentariu cu adresa de e-mail la care pot trimite codul voucherului. Codul are o valabilitate de 30 zile începând cu ziua de astăzi. 

Îl voi da pe sistemul, primul venit, primul servit
Dacă nu se va arată niciun doritor, codul va expira şi cu asta basta! 

UPDATE: Nu voi publica comentariile la acest post, tocmai pentru că vor conţine adresele eventualilor doritori. 
Cuponul s-a dat. Dacă voi mai avea şi altele, vă voi anunţa!

joi, 23 decembrie 2010

Omlette du Fromage intră în vacanţă!

M-am hotărât! Până la anu' Omlette du Fromage intră în vacanţă! Nu mai vreau să critic pe nimeni, să analizez niciun defect al omenirii. Gata, până în 2011, am să mă chinui să stau departe de blog. 
Că voi veni, sau nu, cu forţe proaspete, asta rămâne de văzut, dar, de revenit, revin sigur! Nu de alta, dar de doi ani de zile încoace, blogul ăsta e parte din mine. Un soi de reflectare a mea în oglinda internaută. 
Până anul viitor, am să devin banală şi-am să vă urez să aveţi parte de tot ceea ce vă doriţi. Nu vă voi ţine morală cum că de sărbatori ar trebui să fiţi mai buni, pentru că fiecare ştie mai bine ce are de făcut. 

Să ne citim cu spor şi anul viitor! 
...Mă duc să stau cu picioarele pe pereţi!


Crăciun Fericit şi-un an mai bun!


...I could dance with you for Christmas...

miercuri, 22 decembrie 2010

Cot-codac! Vine şfârşitul lumii!

E clar! Nu mai avem zile multe de trăit! Vine sfârşitul. Nu în 2012 cum era de aşteptat, ci acum! În momentul ăsta! Aşa că, cei ce dispuneţi de automobile cu propulsie nucleară, navete spaţiale, aripi sau buncăre, luaţi măsuri, că în situaţii de genul ăsta nu e vreme de stat cu mâinile în sân, fraţilor! 

...sau, puteţi simplu să nu vă mai uitaţi la televizor şi să nu mai daţi crezare scenaritei apocaliptice şi aducătoare de rating a oamenilor de televiziune din ţara noastră. E clar... aşa cum ne merităm conducătorii, ne merităm şi jurnaliştii, scriitorii, oamenii de rând, poliţiştii, ş.a.m.d.

Despre ce vorbesc aici... Na-ţi-o bună că apare cracterul la Ocna Mureş. Catastrofă! Zece metri adâncime, diametru tot de zece... Teroare, plânsete, disperare. Textul aferent ştirii? ,,Sfârşitul e aproape". 
Da, bineînţeles. Oricum nu aveam niciun dubiu! Adevărul e că şi când au erupt Etna şi Vezuviu, pun pariu că aşa au zis şi-atunci, doar că nu existau televiziunile. La fel ca acum, babele cotcodăceau, găinile şoşoteau (ups, invers!).
E un crater, oameni buni! Un simplu crater! La fel ca cel de acum un an ce a apărut pe faleza Dunării, la Galaţi. Nu de alta, dar şi-atunci a fost mare tam-tam, mare! Că altfel, oamenii nu pot, dacă nu scot ei sunete şi chiuituri. Nu se poate altfel, dom'le! 
Guess what: planeta nu stă pe loc. E normal să existe prăbuşiri de teren, curtremure, deplasări de falii, etc! De ce credeţi că geografia se schimbă constant? Păi, dacă nu se mişcau plăcile tectonice mai existau munţii? Nu mai existau, că nu se mai încreţea nimic! Totul rămânea la stadiul de veşnică şi plictisitoare câmpie! 

Muntele Kilimanjaro
Să luăm de exemplu Kilimanjaro... Din câte am învăţat eu la şcoală, ăsta s-a format din încăpăţânarea a două falii ce s-au încălecat. Ei, dacă nu erau schimbările astea, mai exista muntele pe care acum atâţia fac tururi de forţă? Nu! Ba chiar, hai să vă zic o chestie de să vă speriaţi! Se zice că muntele se înalţă în fiecare an cu ceva centimentri! Haideţi, faceţi-vă cruce, că asta e clar treabă necurată!

Ei, cam aşa şi cu cele cratere. Şi, dacă s-a prăbuşit terenul la Ocna Mureş, ce? Aşa se mai prăbuşeşte terenul câteodată! Ghinionul ălora de şi-au pus centrele comerciale prin zonă. Cu toate astea, eu sunt sută-n mie că nu vine niciun sfârşit al lumii. Cel mult, se mai face loc de o nouă mare, un nou ocean, un nou continent... dar sfârşitul nu-i aproape! 

E normal ca lucrurile să se schimbe. Aşa cum un om îşi mai schimbă câteodată freza, hainele sau stilul, aşa şi planeta se mai plictiseşte câteodată de look-ul ei şi face o schimbare!

Winter ballad


marți, 21 decembrie 2010

Moşu' n-are cum să facă faţă

...Nu de alta, dar suntem prea mulţi. Şi cu cât suntem mai mulţi, cu atât posibilitatea ca mulţi dintre noi să ne dorim fix acelaşi lucru. Iar dacă vorbim despre un lucru unic, un sentiment unic, venit din partea unei anumite persoane, deja bâzâie a fire atinse. 

Să zicem că prin absurd X e îndrăgostit de Y. Ok, nimic anormal până în momentul ăsta. Partea nasoală e că Y îl iubeşte pe Z. Z nu iubeşte Q, aşa cum v-ar fi putut trece, în mod obişnuit prin minte... ci îl iubeşte tot pe Y. Ei, pentru Y şi Z lucrurile sunt clare... ştim ce-şi vor dori ei de Crăciun: dragoste reciprocă, fericire şi cât mai mulţi ani împreună, eventual până ce moartea îi va despărţi. Dar, în cazul ăsta, ce se întâmplă cu X care îşi doreşte şi el, la rândul lui, să fie iubit ce Y. Dintr-o deducţie logică, va rezulta absolut clar că dacă se îndeplineşte dorinţa cuiva, dorinţa celuilalt va pica, acesta din urmă rămânând cu buza extrem de umflată. Dorinţele pur şi simplu n-au cum să se pupe, să coexiste, pentru că împreună fac un scurt circuit de toată frumuseţea.

Sau, să luăm un exemplu doi. Doi indivizi se luptă pentru acelaşi loc de muncă (bine plătit sau nu; în zilele noastre important e să ai unu'). Ambii îi scriu Moşului că vor să fie angajaţi pe acea poziţie. Cum se împarte Moşul? Că, logic vorbind, nu prea are cum! Mai ales dacă vorbim de un singur loc de muncă, nu două, nu trei, nu de angajarea unui întreg staff. Unul! Cum hotărăşte Moşul cui îi va îndeplini dorinţa? Celui ce merită mai mult? E şi asta o variantă... dar ce se întâmplă cu ipoteza potrivit căreia, toată lumea merită să fie fericită de Crăciun? Nu cumva cade?
Eu propun aşa... de Crăciun, fiecare să-şi analizeze şi răs-analizeze dorinţele, aspiraţiile, visurile şi visele şi să se pregătească în caz că nu va fi el acela ce va intra în graţiile Moşului. Şi, pentru că tot va veni Crăciunul, să se echipeze cu doza aia de ,,bunătate" şi ,,înţelegere". Nu de alta, dar, uneori, treburile astea nu îi ajută pe ceilalţi cât ne ajută pe noi să fim împăcaţi cu situaţia, cu faptul că unele lucruri pur şi simplu nu sunt făcute să se întâmple. Ce trebuie să mai ţinem seamă e că timpul, uneori, aranjează lucrurile în aşa fel încât, de Crăciunul viitor priorităţile se vor schimba, situaţia luând o altă turnură. 

Şi... că tot ziceam de ,,până ce moartea ne va despărţi" în paragraful al doilea, am să vă spun un banc.
Se face că moare un tip. De supărare, la câteva zile moare şi nevastă'sa. Odată ajunsă în Rai, femeia se uită în stânga, se uită în dreapta... la un moment dat îl observă pe el, soţul răposat cu doar câteva zile înainte. De bucurie aleargă către el şi-i spune:
-Ioneeeele, ce mă bucur să te văd! Iată că ne reîntâlnim, dragul meu! 
-Lasă-mă, cucoană, în pace! În contract scria clar! Până ce moartea ne va despărţi!





Stări de Spirit (5)


Obsesie de vreo două zile. No special meaning, doar ringing over and over in my head.

luni, 20 decembrie 2010

Ţine-ţi prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape

The Chesire Cat
Bună zicală. 
...Utilă, ca să zic aşa... Cel puţin pentru cine are ipocrizia necesară să poată face asta. Vă zic sincer că eu nu aş putea niciodată. Nu să-mi ţin prietenii aproape... ci să-mi ţin duşmanii şi mai aproape. 

Şi la prieteni ar fi o clauza, pentru că ei ar trebui să rămână doar dacă vor, nu trebuiesc ţinuţi cu forţa, nu trebuiesc milogiţi să rămână. Pur şi simplu e pe sistemul: take it or leave it. Iar dacă opţiunea este să ,,leave it", du-te cu Dumnezeu... eu nu mai am ce să zic, case is closed, pentru că prieteniile ori sunt, ori nu mai sunt. Şi uite cum îmi amintesc eu de perversa de pe Târgu Ocna... cu ori suntem golani, ori nu mai suntem. Şi nu, n-are legătură; mă amuzam puţin.

Cât despre duşmanii care trebuiesc ţinuţi la ceva centimetri mai aproape de piele, cam ca maieul, aşa... pot să zic că îi admir din tot sufletul pe cei ce pot să facă aşa ceva... cei ce deţin acea doză vitală de ipocrizie ce îi ajută să linguşească duşmanu' până acesta se înmoaie suficient pentru ca iataganul să-i intre mai cu spor în spate. Iar dacă duşmanu' e gură mare, dar suflet bun, aşa ca mine, clar, sorţii de izbândă sunt mari, pentru că el chiar te va crede pe cuvânt când îl vei linguşi. Va crede când îi vei spune că ai îngropat securea războiului. Ce nu va şti el, este anume unde ai îngropat-o tu... pentru că, atunci când îi va fi probabil lumea mai dragă, o va descoperi bine îngropată în jugulara lui. 
Cum am zis... admir oamenii cu o aşa tărie de caracter... şi sunt cât se poate de sinceră, chiar dacă nu am puterea empatizării. Ei sunt cei ce vor moşteni pământul! Vulpismul e o adevărată calitate în zilele noastre... 

Despre mine, ce să zic, cine mă cunoaşte suficient, ştie că la mine treburile sunt cam aşa: ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Oricât de tare mi-ar dăuna lipsa de şmechereală, când vine vorba de situaţiile de genul ăsta, pur şi simplu nu pot să devin brusc ipocrită, să zâmbesc linguşitor şi să pup în ms-dos, doar de dragul de-a deschide nişte porţi ce nu se deschid decât cu un cod secret ce se activează doar dacă buzele vor atinge fesele celui vizat. 

Nu, dacă nu te suport, o vei şti... Şi dacă te suport, ba chiar te mai şi plac, ai să o ştii şi pe asta (ce-i drept, cu moderaţie, uneori fiind nevoit să ghiceşti printre rânduri, dar... cine-i deştept, se prinde!).
Există şi o categorie super favorizată, formată din familie, persoana pe care o iubesc şi unu-doi prieteni, în prezenţa cărora nu mă voi sfii niciodată să arăt că sunt cât se poate de ,,acolo", însă, cum persoanele sunt numărabile pe vreo câteva degete, nu e mare şansă să fiu văzută prea des în starea mea ,,iubăreaţă".
De ce? Pentru că celor ce le arăt că-i iubesc, chiar le arăt adevărul... şi pentru că nu-mi pot ţine duşmanii şi mai aproape decât prietenii. Oricât de sănătos ar fi asta să fac asta!

Prefer oricând un cuţit venit din faţă, decât o mişcare mişelească şi meschină (cam mulţi de m, nu?).
Nu mă placi? Spune! Nu se va prăbuşi statuia libertăţii doar pentru că nu mă placi tu pe mine! Şi, categoric nu te voi fugări prin centrul oraşului din cauza asta. Însă te voi ignora cu cea mai mare graţie. Dar, dacă voi fi întrebată ceva despre tine, clar nu mă voi  feri să-mi zic părerea (în mod cât se poate de elegant, fireşte). 

...Chiar dacă de linguşirea ta ar depinde un mare bine, tot nu am să o fac! Mă iubesc mult prea mult pentru a face asta! In the end, te naşti singur... şi ghici cum mori? Da, da... Ai ghicit. Singur! În consecinţă, de preferat e să te respecţi în primul rând pe tine, că sigur va veni şi respectul din partea celorlalţi... Chiar dacă nu imediat, dar, în timp se sedimentează ceva-ceva acolo.


sâmbătă, 18 decembrie 2010

Nea Costică are Jeep

Dimineaţă. Prea dimineaţă pentru un om aşa... ca mine, ce e obişnuit să doarmă până târziu. Mă urc în maxi taxi, mă aşez în spatele şoferului, doar pentru că locurile din faţă sunt deja ocupate de alţi doi indivizi. 
Nici nu apuc să mă potrivesc bine pe loc, că aud din spatele meu:
-Tataie, nu te supăra, oftobuzul tău ajunge în Bariera Traian?
Mă uit în spate cu coada ochiului, de teamă să nu fiu prea evidentă. Vocea aparţinea unui bătrânel roşior în obraji cu mâna în ghips.
-Ajunge, nene, ajunge, răspunse şoferul preocupat de trafic.
-Ghini, tataie, ghini... că de acolo o iau cătinel pe jos, până ajung eu la gipu' meu, că l-am aşăzat pe-acolo printr-o parcare.
-Da' matale ai Jeep, bre? Întrebă şoferul zâmbind neîncrezător.
-Am, am, doar am o mie de oi, ce doamne iartă-mă... Ohohoho! Că aşa m-a întrebat şi doftoru', când i-am zis... şi nici el nu m-a crezut. A zis că el în 21 ani de când e doftor nu şi-a cumpărat un gipan... şi e doftor.
Şoferul zâmbi cu subînţeles în oglinda retrovizoare.
-...Eiii, da şi ghini-i aici-şa la matale în maşână... Căldurică, boierie... ehehe!
Văzând că nu are nimeni chef de vorbă, nea Costică (aveam să aflu mai târziu că ăsta îi era numele protagosnistului nostru) scoase un telefon mobil şi începu să butoneze cu arătătorul în timp ce limba părea să-i echilibreze concetrarea, stând frumos în colţul gurii lui zbârcite. Cât ai zice ,,tehnologie avansată", nea Costică se hotarî să dea un telefon important.
-Aliooo, Ionele! Şi mai faşi tu Ionele?
-...ninininini
-Da, iote ghini.... tocmai mi-au dat drumu' din spital, mă duc la gip.
-...ninininini
-Da, mă. Mi-am luat gip. Şi dup-aia, mă duc io pân' la poştă, că trebe să-i pun la nepoţica mea un pachet, să-i trimită ei, bunelu', cadouaş de Crăciun.
-...ninininini
-Ce-i pun? Păi, zece ouă, un borcan de jem din ăla de care mi-ai dat tu anu' trecut...
-...ninininini
-...Da, măăă, din ăla de vişini. Şi-i mai pui şi-o bucată de brânzî din-aia de oi... de nu mai ştiu de unde...
-...nininini
-...nu, nu de la cele o mie de oi ale mele, ale mele-s în pauză.
-...ninininin
-...Şiii cadou! Păi, poate s-o lase tataia fără cadou de Crăciun? I-am luat un muţunache de-ăla de cântă el în altă limbă şi face ischibiţii... şi-aşa, şi-aşa... să ştie nepoţică ce tătăiţ are ea! Alio? Ionele? Mai eşti pe fir, Ionele?
Să-i ia mama mă'sii de reţea! Le plătesc sute de euroi pe lună degeaba. Nea şofer, ia opreşte matale-aici-şa... că văd că-i Bariera, iar gipu' m-aşteaptă!

Stări de Spirit (3)

vineri, 17 decembrie 2010

Ivan şi pretinu'

-Mă, Ivan, am zdrabovit pi ceia şî nu s-a scurs nimica. 
-Treaba stă aşa... porogodnia sî întoarse încetişor pân' sî adusî rântoarca pi spati. 
-Mă, da' tari ghini era... când videam două chicături... ghini tari... 

Nu mă întrebaţi. Am fost martora unei discuţii în maxi taxi, între doi moldoveni, şi nu m-am putut abţine să nu notez în telefon...

Geometric Winter

Azi am văzut un cuib de ciori... O familie mare, ce mai. Una dintre ele găsise ceva de mâncare. Dintr-o greşeală profesională a scăpat bucata de mâncare. Înainte să apuce să o ridice, o altă cioră, ce stătea probabil la pândă de multă vreme, i-a înfăşcat mâncarea.
Ce-i drept, nu am suprins asta în fotografii, dar ţineam morţiş să povestesc ce am văzut...




Şi da. Iubesc iarna... şi da, povestea mea favorită e Ice Queen.

Stări de Spirit (2)


Mulţumesc Alexiuss! :) 

...with a certain meaning.

joi, 16 decembrie 2010

The game will not end without you













Acum câteva zile, cineva spunea că pentru a-ţi regla conturile cu sine şi a-ţi pune gândurile în ordine, obişnuieşte să se plimbe prin parc preţ de câteva zeci de minute. Astăzi i-am urmat exemplul. Ce-i drept, nu prin parc m-am plimbat, dar, s-a găsit mintenaş locul potrivit.
Da, atipic pentru mine să mă trezesc la şase, dar, am profitat de faptul că la ora aia, fluierătorii de serviciu, cât şi flirtacii cu experienţă dorm de rup pământul, singurele fiinţe existente şi treze la ora aia fiind eu, nişte ciori, un tip cu un labrador şi un alergător pensionar cu picioare lungi. Toţi inofensivi.

Cu ocazia asta mi-am amintit de un anume revelion, de pe vremea când eram copil, la bunici. Aşa frumos a nins în seara aia, că doişpe noaptea m-a prins pe afară, scuturând zăpada din copaci si confencţionând bulgări. Cât de repede a mai trecut noaptea aia... Deşi eram singurică pe afară, a fost una din cele mai frumoase seri... poate pentru faptul că pe vremea aia îmi eram suficientă. 
De fapt, ca să fiu sinceră, îmi cam eram suficientă până acum aproximativ un an, după care, s-a terminat cu şmecheria când a început să-mi fie insuficientă prezenţa mea.

Cu toate astea, pe o vreme ca asta... la şase dimineaţa niciodată nu recomand ca din căştile mp3-ului să se audă asta (oricât de tare s-ar potrivi cu peisajul falezei Dunării... ):

marți, 14 decembrie 2010

Trimite sms la 123 ca să-ţi iei ţeapă

Se face că marea companie de telefonie mobilă Orange are promoţie. Dai un mesaj la 123, ei te taxează cu aproape un euroi şi intri automat în cursa pentru premiile zilnice, care... spun ei, că ar avea multe zerouri.
Ei, îmi încarc eu ieri carteluţa... şi imediat ce îmi apare creditul pe telefon, primesc mesaj de la Orange (care stătea probabil la pândă să vadă când am eu credit) cum că, în eventualitatea în care aş da un mesaj mic-mic la 123, sunt şanse colosale să devin mare câştigătoare, mare...

Câteva mii se euroi nu mi-ar prisosi, îmi zic eu cuprinsă de febra Crăciunului, şi dau mesaj (perfect conştientă că sunt totuşi şanse mici să câştig, dar am zis că, dacă fac risipă de un euro nu o fi chiar atât de mare pagubă). Ce-am uitat eu să vă spun e că, în mesajul promoţional, Orange-ul se lăuda cum că indiferent de câştigi ori ba, primeşti cu de la ei putere 15 mesaje naţionale pe care să le foloseşti cum vrei tu.

...Şi cum spuneam... dau mesaj. Tastez 123... şi-aştept.. şi-aştept. Adică, ok, pot să pricep că nu am căştigat, dar unde-s mesajele mele? Ălea 15 promise! Ălea ce le voi folosi eu întocmai ca Ionel Crăciunel de... Crăciun, să-i felicit pe cei ce nu-s în reţea cu mine... Unde? Nicăieri!

În schimb, primesc un mesaj foarte simpatic potrivit căruia tocmai am strâns 100 puncte (?!) şi sunt la doar un pas de marele premiu... daaaaacă mai trimit un mesaj la 123 ce va valora 50 puncte. Unde mai pui că, dacă fac această operaţiuni, primesc 15 mesaje naţionale. Altele? Dar primele 15 unde sunt? Sau sunt tot alea?

Ei, ok, mă consolez eu cu gândul că nu primesc nimic şi că m-am fraierit, când... începe ,,fericirea"!
Încep să primesc mesaje pe bandă rulantă, de la acelaşi 123, cum că trebuie să profit de ocazie, să continui jocu'... să nu mă las că sunt doar la un pas de marele premiu! Numa' scared-chicken nu m-au făcut! Dacă le-ar fi venit ideea, cel mai probabil că m-ar fi şi sunat să-mi cotcodăcească în telefon.
Primesc un mesaj, primesc două... primesc trei... Sunt deja la al patruşaselea mesaj primis de la 123. M-au exasperat! Aveţi idee cum e să tresari din cinci în cinci minute că-ţi zbârnăie a mesaj telefonul, iar tu să te entuziasmezi de fiecare dată că e ceva important? 

Nu mai vreau niciun premiu! Nu mai vreau nici măcar mesajele alea gratuite, dar lasaţi-mă-n pace! Eu ştiam de mult că Orange-ul and co. funcţionează şi ca intituţii spam-uitoare, dar parcă nici în halul ăsta! M-aş muta la alţii, dar ce-mi garantează mie că în altă reţea e mai bine?
Asta e hărţuire curată. Cu toate astea, e vina mea! Puteam să-mi văd de treaba mea şi să nu dau mesajul iniţial.

So, dacă aveţi credit de cheltuit aiurea şi nervi de rezervă, vă invit călduros să daţi sms la 123! Doar 0.89 eurocenţi! Ofertă valabilă pentru cei a căror telefoane nu sună niciodată! Cu doar un sms la 123, nu vă veţi mai simţi singuri niciodată!

Kelt Song (100) - ultimul


Iată că am ajuns şi la sfârşitul rubricii Kelt Song, iar melodia de sfârşit este chiar una specială. În aceste condiţii, vă anunţ că de data viitoare când o melodie îmi va mai răsuna în minte, ea va apărea pe blog (aşa cum am mai zis), sub titulatura de Stări de Spirit. 

În altă ordine de idei, voi reveni mai pe seară c-o postare... scrisă! 

duminică, 12 decembrie 2010

Noua formă de relief, hotelul!

Ce se întâmplă... ce face că azi de dimineaţa scriam un articol pentru un proiect turistic... şi cum căutam eu informaţii pe Google despre Sfinxul din Bucegi, pac dau peste-o ştire ce-avea ca leit-motif următoarea chestie (citez):
"Intentionez sa investesc, cum e si normal. Nu pot lasa doua hectare in paragina. Intr-adevar, sunt niste stanci acolo, dar se poate rezolva cu putina dinamita si multa rabdare".

Ce-i drept, din 2008, dar chiar şi aşa, destul de enervantă. Şi, a nu fi înţeleasă greşit: nu cel ce-a redactat ştirea m-a călcat pe nervi, ci ăla de l-a făcut pe ăla să scrie ştirea! Adică acelaşi tip care-a avut tupeul să scoată pe gură citatul de mai sus.

Cum, măi nene, să dinamitezi Sfinxul din Bucegi? Ce-i drept, din 2008 încoace, n-am auzit să se fi întâmplat minunea, dar, chiar şi-aşa, gândul că cineva a putut să clocească aşa ceva mă scoate din minţi.

Să fiu mai clară... un individ hapsân pe nume X, a decis el că vrea să construiască un hotel fix unde-i Sfinxul... că parcă prea e flux de turişti pe locul ăla! Da' prostu' care-i el prost, nu s-a gândit că majoritatea turiştilor vin tocmai pentru Sfinxul ăla? Megalitul ăla pietros cu moacă de om cârn. Da, ăla... bolovanul ăla uriaş! Nuu, lui, probabil că-i trece prin minte cum că viitoarea formă de relief în top va fi tocmai hotelul lui. Probabil într-o mie de ani, când va mai şuiera vântul puţin şi-i va modela şi lui hotelul cumva, poate atunci chiar se va întâmpla aşa ceva...

Dacă oamenii au ajuns să nutrească dinamitarea unor simboluri româneşti, ce se va întâmpla mai departe? Vor veni cu macarale uriaşe şi vor vinde Carpaţii pe piaţa neagră? Nu de alta, dar trafic de brazi deja e... trafic de urşi e... mai rămâne muntele. Nu vezi că s-or plânge ăştia de-şi parchează ilegal corturile prin poeniţe că au campat în România şi s-au trezit pe la turci? Pe sistemul: vinzi câinele cu tot cu purici...

Sursa: http://www.trombon.ro/national/sfinxul-din-bucegi-va-fi-demolat

Kelt Song (99)


Da, da... una din primele variante ale acestei melodii. Da, ştiu că ţi-a plăcut cântată de Jim Carey, dar... dă-i o şansă şi-n varianta ceva mai '60s!

Încă una de ,,kelt" şi kaput! Stări de spirit stă să înceapă!

Sărut




Pentru că azi e Duminică... şi mai ales pentru că azi e soare şi frumos, am ales să las vorbăraia de-o parte şi să postez fotografiile astea... 

vineri, 10 decembrie 2010

Niciodată să nu spui niciodată!

Că omul e schimbător, asta o ştie toată lumea. Întrebarea întrebătoare rămâne însă: cât de schimbător?
Câte sacrificii e dispus să facă pentru a intra în graţiile cuiva? Câte opţiuni are să-şi demonteze, câte principii să-şi dărâme şi câte ziceri să-şi dezică, doar pentru că, brusc, constată că ceea ce credea el cu ceva zile înainte nu e tocmai în concordanţă cu ideile celui sau celei ce se chinuie cu disperare să-l (o) impresioneze?

Pentru că, de regulă, cam aşa se întâmplă... oamenii se schimbă atunci când constată că au pierdut ceva... Şi partea amuzantă e că ar sta şi în cap pentru a recupera ceva ce au pierdut, exagerând pe toate planurile şi dând curs unor gusturi ce până în acel moment nici nu ştiau că le au... sau le renegau cu toată fiinţa lor.

Subiectul se poate aplica cât se poate de general. Cu toţii suntem oameni şi cu toţii am trecut mai devreme sau mai târziu prin momente în care ne-am schimbat radical viaţa, sau am adoptat anumite chestii numai de dragul de a impresiona.
Să dau un exemplu cât se poate de minor... nu-ţi place în mod deosebit Lady Gaga (tipă aleasă la întâmplare), afirmi că nu prea te încântă... Ei, după ce vezi că toată lumea ascultă şi că tu eşti ultimul uncool de pe faţa pământului, pac, gaga-fan. Tranziţia o faci puţin câte puţin... ca să nu bată la ochi. Întâi o melodie postată pe nuş' unde... apoi şi-a doua, ca din acel moment să fie clar că tu eşti fan înrăit Gaga şi să nu se mai mire nimeni!

Apoi, să zicem că eşti anti reţele sociale. Nu tu Facebook, nu tu Hi5... şi ce mai e... Netlog, mă rog... Ei, eu declar cu mâna pe inimă că am un cont de Hi5 puţintel cam abandonat, cu o singură poză, câteva informaţii, setări foarte private şi un singur prieten (care e mult mai mult decât un prieten). Ei, dar contul de Facebook îl folosesc chiar intens. Aveau ăia dreptate în The Social Network...Facebook dă dependenţă.
Niciodată nu am negat că mi-ar plăcea Facebook-ul! Da, poate am avut momente în care nu l-am accesat cu zilele, dar ni-cio-da-tă nu am zis că nu-i găsesc utilitatea. Poate că nu o avea el o utilitate pregnantă, dar pe mine mă amuză şi mă face să stau minute în şir jucându-mă cu aplicaţiile alea.

Ei, ce vreau să spun de fapt. Îmi vine să râd când îi aud pe unii: Facebook? Neh, nu mă interesează! ...Totul ca peste câteva luni să-i vezi că-şi fac cont tocmai pentru că obiectul obsesiei lor are cont acolo. Ba chiar se alătură fix aceloraşi grupuri în care este afiliată şi persoana în cauză, poate-poate reuşesc să intre în vorbă!

Şi, nu... ideea e că nu condamn astfel de acţiuni... pentru că din dragoste eşti în stare să faci multe, chiar dacă unii te consideră penibil... chiar dacă toţi te consideră penibil. Dragostea merită multe.
Aşa că, mă zbat între a condamna astfel de acţiuni lipsite de... (you know what) şi a lauda curajul de a te face de râs... Pentru că, până la urmă, tuturor ni se întâmplă să facem lucruri neaprobate de către ceilalţi... Chiar şi mie mi s-a întâmplat, chiar şi ţie ţi s-a întâmplat...

Cu toate astea, ca să mă întorc la subiectul iniţial, dacă tot faci o schimbare... şi alegi brusc că vrei să îmbrăţişezi tocmai lucrurile a căror utilitate n-o pricepeai până atunci, fă asta pentru că vrei tu, nu pentru că le place altora, iar tu nu oi fi mai fraier să fii ultimul care ascultă Gaga sau care are cont pe Facebook...

joi, 9 decembrie 2010

Concert aniversar HATHOR - 15 ani - Winter Tales Middle Earth

Ce se întâmplă! Păi cum ce se întâmplă... Galaţiul va deveni metalic în data de 23 Decembrie, pentru că trupa Hathor îşi sărbătoreşte primii 15 ani de existenţă!

Aşa că, you metal mama's and dad's out there, pe 23 Decembrie, luaţi-vă gecile de piele, defaceţi-vă pletele şi potriviţi-vă bine lanţurile la blugi că e eveniment mare în Galaţi, club Zod!ar!

În deschidere vor cânta cei de la Sincarnate iar preţul biletului va fi de 10 lei. Ahh, bine de ştiut este că evenimentul are loc la orele 21:00.

Natură moartă


Kelt Song (97)


Melodia 100 va fi ultima ce va purta numele de Kelt Song. Având în vedere că formatul blogului e schimbat de ceva vreme (anterior numindu-se Kelt Land), am zis că e timpul să schimb şi numele rubricuţei muzicale. Astfel, după ce voi posta şi melodia cu numărul 100, voi începe cu melodia numărul 1 Stare de spirit.

miercuri, 8 decembrie 2010

Pupicei dulci la moaşte

Câteodată mă simt ca în Mioriţa, zău aşa! Iar când zic asta să nu vă-'nchipuiţi că vreau să evoc o poveste cu ciobani. Neh! De data asta, cu ciobanii n-am nimic. Eu vreau să vă zic o poveste cu o turmă de oi!

Aşa că, a fost odată ca niciodată, pentru că dacă n-ar fi fost, nici că s-ar fi povestit, o turmă de oi. Ce era frumos în legătură cu această turmă de oi era că ele nu se hrăneau cu iarbă sau fân, sau cu ce se mai hrănesc oile din întreaga lume. Nuuu, nici vorbă! Acestea erau nişte oi martire ce nu mâncau timp de zile întregi şi se sacrificau în numele sacralităţii! Pentru că, aceste oi stăteau la coadă la moaşte!

Aceste oi nu erau nişte oi aşa ca toate celelate. Nope. Acestea erau nişte oi pe două picioare ce aveau ca pasiune comună îmbulzirea şi călcatul semenului oaie în picioare. Totul pentru cele sfinte şi pentru izbăvirea sufletului plin de păcate. Cum? Pupând moaştele!

Nu contează ale cui! Ideea e că pentru a te curăţi sufleteşte e musai să pupi nişte moaşte. Aşa că, oile, dragele de ele, se strâng ba la Iaşi, ba la Bucureşti, ba la Sfânta Filofteia, ba prin prejurul mâinii Sfântului Nicolae, în speranţa că vor apuca acea clipă magică în care vor pupa şi vor striga către ceruri. 

Dacă totul s-ar opri la ideea asta, n-aş avea eu motiv de postare, dar, din păcate, lucrurile stau ceva mai ,,îngrămădit" de-atât. 

Adică, ok, pricep, religie, credinţă, rugă... Dar, de aici până la a te călca în picioare şi a sta în frig şi ploaie doar pentru cinci secunde ,,de faimă" e cale lungă şi gloduroasă! Parol! Toate astea presărate cu veşnicele şi divinele leşinături de foame, de nerăbdare, de emoţie... C'mon people! Lighten up! Ce Dumnezeu? 

Eu chiar nu înţeleg de ce se îmbulzeşte lumea? Adică, dacă ar păstra fiecare distanţa aia ca la bancă, de câţiva metri (chiar şi juma' de metru) nu ar fi mai bine pentru ei? Ar ieşi cu hainele nerupte, cu glicemia nescăzută şi cu nervii neîntinşi. Dar noo, ei la grămadă! Exact cum pe Iisus Hristos l-au încălzit vitele cu răsuflarea, aşa fac şi ei unii cu alţii. Vorba aia, nu se ştie cum îţi mai verşi oful unui necunoscut... cum mai legi o prietenie, cum mai prinzi un pont de sarmale gratis! Dacă tot eşti oaie, barem fii până la capăt, ce mama mă'sii... 

Acum, să-mi fie cu iertare, nu am nimic nici cu religia, nici cu Biserica (mă rog, aici ar fi de discutat, dar o voi face în altă postare), nici cu sarmalele gratis sau cu pupiceii aplicaţi moaştelor... Am ce am cu oile nesătule pupăcioase de moaşte, ce fac religia şi credinţa de râs. 

Morala? 
Nu e...

Noul solist Cradle of Filth

Cum solistul de la Cradle of Filth a făcut guturai, iată cu cine l-au înlocuit: cu vecinul mâţ! Cine nu îşi aminteşte de vecinul mâţ, e liber să scroll-down prin postări, să mai vadă şi alte fotografii cu el. Cine nu, să se mulţumească cu această poză de milioane.

P.S. Revin mai pe seară cu o postare ce va conţine mai multe cuvinte! :)

marți, 7 decembrie 2010

Kelt Song (96)

 
Astăzi doar Kelt Song. 
 
Nu, nu sunt nervoasă. Ba din contră. :D 
Iniţial aveam în minte o altă melodie, ceva mai Christmasie, dar... zic că n-are rost să spoil the fun înainte de vreme. :D

luni, 6 decembrie 2010

Cafeaua merge bine cu ţigara


Adevătul ăsta e, că lumea nu ar fi aceaşi fără ţigări şi fără cafea. Oricât ai încerca să înlocuieşti cafeaua cu ceai negru, ceai verde, ceai de fructe... nimic nu va înlocui savoarea cafelei. Despre ţigări aş putea zice acelaşi lucru...

Închipuiţi-vă, spre exemplu că staţi şi aşteptaţi pe cineva într-un spaţiu public. Aşteptaţi mult, că vorba aia, aţi avut ghinionul să vă împrieteniţi cu o persoană ce nu are noţiunea de ,,cele 15 minute" (aşa, ca mine). Nu-i aşa că o ţigară aprinsă va schimba starea anxioasă într-un timp bine folosit pentru a savura ţigara.

Apoi, gândiţi-vă ce liant în discuţie pot deveni cele două elemente: cafeaua şi ţigările, doar dacă se află pe masa la care stai. Acele pauze de vorbire ce intervin de regulă când te gândeşti ce naiba să mai spui tu acum, pot fi, cu graţie, umplute de un pufăit din ţigară, de o sorbitură din cafea şi de o strângere de ochi în timp ce astea se întâmplă.

Şi-ar mai fi o chestie... să zicem că ai chef să bei o cafea, undeva, într-o cafenea frumoasă, cu mese pentru două persoane. Ce faci când a doua persoană nu-i în peisaj? Îţi aprinzi o ţigară, iar singurătatea, cât şi gândul că eşti singurul în variantă de 1, va dispărea!

Pentru mai multe amănunte, vă invit să urmăriţi filmul. Nu-l recomand însă celor ce de regulă le plac filmele cu Steven Segal şi gaşca.

Celorlalţi, pentru a-i convinge, le dau următoarele tag-uri: Cate Blanchet, Bill Murray, Roberto Benigni, Iggy Pop.                                                           

duminică, 5 decembrie 2010

Ghetuţe entuziasmate

A venit? N-a venit. Nu încă. Dar ştiu că există. Chiar dacă nu a venit încă! Şi dacă n-a venit, cu siguranţă va veni.

Tocmai de aia, îmi aşez ghetuţele entuziasmate la uşă. Nu la geam că vede lumea de pe stradă, iar eu sunt puţin cam mare ca să-l aştept pe Moş Niklas bătând din palme. Aşa zic ei, cel puţin...
Pentru că eu am ce vârstă vreau eu. În funcţie de cum îmi convine. Iar azi îmi convine să am 4 ani. Hai 5, măcar să fiu crezută pe cuvânt că eu sunt aia de scrie pe blog.

Ce-mi doresc eu de la Moş Niklas? Mi te doresc pe tine. Ştii tu cine eşti... şi ştii şi cât eşti de frumoasă. Tot timpul. Sau... aşa cum spunea Gina, vreau un sac plin de iubire. Şi... nu mă mulţumesc cu orice fel de iubire. Vreau un sac plin cu iubirea ta.

Kelt Song (95)


Like a stone...

Lights have soul



Lipsă...

Chinezeaca calitate, geaca două feţe are

Nu ştiu cum se face, dar parcă toate vânzătoarele sunt făcute de aceaşi mamă! Şi nu, n-am nimic cu ele, doar că mă amuză cum se transformă unii oameni odată ce ajung să lucreze în branşa vânzărilor.

Acum da, recunosc că şi eu am lucrat în aşa ceva cam doi ani, pe timpul facultăţii. De ce? Pentru că nu făceam nimic, pentru că puteam citi în voie şi cârcoti cu a mea colegă de muncă... şi pentru că îmi oferea suficiente subiecte de scris pe blog.

Cu toate astea, niciodată nu am agasat clientul încă de la intrare! Vedeţi voi, există teoria aia potrivit căreia, un client mulţumit este unul gădilat la tălpi.
Poi bun, de acord cu asta, parţial cel puţin. Şi eu când intru într-un magazin prefer să văd că mi se dă atenţie, că cineva e chiar interesat să-mi vândă marfa, dar nu să mă sâcâie!
Dar, de aici până la a-mi acapara spaţiul vital, spaţiul ăla destinat aerului meu, e cale lungă!

Nici măcar când lucram eu în domeniul ăsta nu agasam clientul pentru că mergeam pe principiul ,,ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Îl lăsam să se uite, să pipăie, să miroasă, să adulmece să-l văd că vrea, apoi, dacă dibuiam vreo urmă de pierdere în spaţiu, interveneam cu întrebarea salvatoare, ce, de regulă se solda cu o vânzare destul de mare.

Ei, tocmai de aia, când eu, în calitate de client mă duc într-un magazin, prefer să fiu lăsată în pace, nu să mi se sufle în ceafă. Iar dacă vorbim de un magazin de haine, cu atât mai mult! Nu am nevoie de sfaturi sau de păreri pentru că ştiu şi singură ce culoare prefer, ce model mi-e drag sau ce mărime port. Şi, cu siguranţă nu-mi place să mi se spună că mi-ar sta mai bine dacă aş alege altă mărime sau alt model. De ce? Pentru că e strict problema mea dacă aleg o bluză care să-mi stea ca pe gard sau una care să ţipe pe mine.
Iar dacă am vreo nelămurire, garantat că voi merge şi voi întreba prima persoană capabilă să-mi şi răspundă, pentru că, vorba aia: gură am, mintea mă duce, urechile, ca să aud răspunsul, încă-mi sunt funcţionale...

Treaba cea mai nasoală e când dau de vânzătoare extra amabile, scârbos de amabile, care, mai-mai că te şi pupă la ieşire. Vânzătoare ce au impresia că dacă le-ai călcat parchetul laminat al magazinului eşti dator să le scoţi din plictiseala lor de opt ore de muncă. Vânzătoare care, dacă observă că ai asupra ta vreo pizza, sau cine ştie ce tort, devin brusc interesate să ştie ce aromă preferi, a cui e ziua şi cât împlineşte sărbătoritul.

O ultimă şi clasică super categorie e aceea a vânzătoarelor din halele cu haine. Ei, domniţele sunt în stare să strige folosindu-şi toate gura, după tine, în speranţa că vei merge să-ţi cumperi blugii ăia de la ea! Ba chiar ar fi în stare să te lege fedeleş, să-ţi pună un pistol la tâmplă şi să te oblige să le asculţi speach-ul. Cumperi sau viaţa!

Acum da, nu-mi convine nici să nu fiu băgată în seamă când e clar că am intenţia să cumpăr. Mai ales dacă la acel magazin în sfârşit am găsit ză lucrul minunat pe care-l căutam chiar din viaţa anterioară. Nu, nu vreau să fiu ignorată, dar aş prefera oricând varianta asta.

Tocmai de asta, cred că a fi vânzător e o treabă ce necesită muuuultă atenţie dar şi ceva-ul ăla cu bătaie spre fina psihologie umană, pentru că oamenii sunt diferiţi, fie ei şi în calitate de clienţi, şi fiecare are nevoie de propriul lui tratament.

V-am zis, nu vorbesc în necunoştinţă de cauză pentru că am fost de ambele părţi ale baricadei.
Nu regret că am făcut şi aşa ceva în viaţă, pentru că, orice experienţă se lasă cu noi şi noi cunoştinţe. Uite că, datorită acestui job, am învăţat cum stă treaba cu lăsatul clientului în pace, dar... datorită specificului clar al jobului, acum ştiu să nimeresc din ochi mărimile la haine, dar să şi fac diferenţa între materiale şi calitatea lor.

P.S. Titlul este inspirat din ceva ce am auzit acum ceva ani plimbându-mă prin ceea ce gălăţenii numesc Piaţa Mare.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Iarna n-are voie să vină

A venit iarnă.
Uite-aşa-mi începeam eu compunerile în clasele mici. Eu şi restul clasei. Ei, dar faza simpatică e că fiecare anotimp are propoziţia lui: a venit iarna, a venit toamna, a venit vara şi inevitabilul a venit primăvara.

Cu toate astea, acum a venit iarna. Şi da, ninge, pentru că e normal să ningă. Da, e frig, pentru că ar fi ciudat să fie cald şi da se apropie Crăciunul pentru că nu degeaba e Decembrie.
Ei, dar dacă arunci un ochi pe la ştiri, constaţi că Decembrie ăsta aduce mai mult a sfârşitul lumii decât a lună normală de iarnă.

Păi cum Dumnezeu să ningă? Da' e posibil aşa ceva? În Decembrie? A înnebunit lumea cu totul! Frig? Ninsoare? Viscol? E clar, se apropie sfârşitul! Sigur trebuie să aibă legătură cu faptul că 2012 e după colţ! Altfel nu-mi pot explica de ce sunt temperaturi cu minus în această lună ce în mod normal ar trebui să ne plimbăm pe stradă în şlapi şi pantaloni scurţi. Lumea asta e cu susul în jos, parol de nu!

La ce mă refer? E suficient să deschizi televizorul pe oricare dintre posturile tv şi să iei aleator un buletin de ştiri la puricat. Peste tot vei vedea peisaje ca în poeziile lui Alecsandri apocaliptice, reporteri trimişi la faţa locului ce iau interviu zăpezii şi-o întreabă cât mai are de gând să se mărească, troiene normale pentru luna asta anormale pentru această lună Decembrie de vară.

Ba chiar, pentru a sublinia gravitatea situaţiei, reporterul se va cocoţa sus la Babele şi va transmite şi de acolo, arătând lumii întregi cât de tare are tupeul vântul să sufle în vârf de munte! (săraca iarnă, nici în vârf de munte nu mai are voie să îşi arate personalitate). Ba chiar se mai găseşte câte-un temerar cu mucii îngheţaţi ce-şi cară în spate gagica (că ea are tocuri, da' vrea să vadă cum e priveliştea din vârful muntelui) să afirme că aşa ceva el n-a mai văzut în viaţa lui şi că ăsta e semn rău...

Mă gândesc aşa... oamenilor nu le e bine orice le-ai da. Dacă plouă, de ce nu ninge? Dacă ninge, de ce aşa de tare? Dacă nu ninge, e clar de vină încălzirea globală şi erupţia vulcanilor, mareele, tzunami şi Băsescu!
Şi ferească sfântu' să bată vântu' că atunci clar se prelungesc ştirile cu încă o oră, se fac ediţii speciale şi se scrie pe prima pagină.

Mă duc să mă dau cu sania!