sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Nightwish: Versuri înţelese aiurea

Nu e orice Nightwish video... :))

1.


2.


No comment... ar fi de prisos...

Câteva melodii de la Tarja Turunen pe care le iubesc






SinnerWoman nu sunt eu, iar BDSM nu ştiu ce-i aia...

Aşa... deci am fost nominalizată. Iată că nu începe bine anul, că la mine curge iar cu premii. De data asta e un premiu de corason, venit din inima lui Marius Ola. Şi anume, domnul cu pseudonimul m-a numit CEL MAI BUN CITITOR. Nominalizarea nu poate decât să mă flateze, având în vedere că vine din partea lui. Aici recunosc că m-a cam nimerit, având în vedere că eu sunt aia care îi clickuieşte blogul nerăbdătoare, cam de trei ori pe zi... (şşşt!).
Şi da, citesc, da... am dioptrii jucăuşe - din cauza asta...
În concluzie, mulţumesc Marius.



În altă ordine de idei (pentru că asta e o postare din aia 2 în 1), mă gândesc serios să îmi schimb numele blogului din KELTOI Land în SinnerWoman Blog (NOT!).
Okay, pentru cine n-a înţeles paranteza, nu... nu schimb niciun nume, dar ar fi tare interesant să văd reacţiile. Sau, în loc de SinnerWoman, aş putea folosi GingerWoman... PlayerWoman... orice cuvănt compus ce se termină cu Woman şi te duce cu gândul la BDSM.
Ce legătură am eu cu toate cuvintele astea de forplay de mai sus? Păi, de ce mă întrebaţi pe mine... ? În majoritatea cazului nici nu ştiu ce înseamnă fiecare dintre ele... Serios, nu ştiu. Nu ştiu nici dacă v-am zis câţi ani am şi că mama m-a educat bine... însă, se pare că ceva din felul meu de a fi face oamenii să mă creadă capabilă de scrieri controversate şi total nereligioase (lol) pe site-uri interzise pinguinelor. În concluzie, am eu faţă de SinnerWoman?
Da okay, îmi plac de mor ţinutele office, tocurile cui, prelungite de un picior elegant suit tacticos pe masă, portjartierele, măştile şi un bici arcuit cu îndemânare, am citit cam toată opera lui Sade, dar de ce mă face asta pe mine SinnerWoman? Chiar nu văd conexiunile. Apoi, dacă te uiţi fix în ochii mei vei vedea o puritate de un albastru angelic...
Voinţa de fier, nervii de oţel m-au ţinut departe de o existenţă tumultoasă.
M-au ajutat mult şi rugile din fiecare seară, canoanele şi cele 100 de auto-lovituri de bici pe spate (see? am zis eu că-mi plac biciurile...) ...
Cu toate astea, am citiT cu plăcere postarea lui SinnerWoman şi am învăţat lucruri noi de la această domnişoară. Asigur pe toată lumea, că nu sunt eu cea ce a scris pe acel forum jucăuş, iar pe sfârşit...

O curiozitate...
Ce răspunde un practicant de BDSM la întrebarea:


Răspuns: Cât mai multe!


Muzica,vă rog!

Bine de ştiut!

De obicei nu fac asta, pentru că, de cele mai multe ori, nu am timp, dar în seara asta am decis să verific puţin schimburile de link făcute de-a lungul vremii.
Nu alea făcute de amorul artei, ci alea pur parteneriale.
Cum deja mă aşteptam, mai mult de jumătate din partenerii de afaceri scoseseră link-ul de la blogroll.
Etic sau nu ce au făcut, deja nu mai ţine de mine. Cum era normal, le-am răspuns cu aceaşi monedă, fără drept de apel.

Ţin să adaug că cele menţionate mai sus nu se referă la cei din lista " Pe ei îi citesc...", pentru că, acele bloguri sunt cele pe care am ales de bună voie să le pasez mai departe spre citire... cu recomandările de rigoare.

Rubrica în cauză, se numeşte " Am făcut schimb de link cu...". Ce vreau să se ştie e că nu intenţionez să şterg pe nimeni din această rubrică, de acum încolo, din voinţă proprie, decât la cerera proprietarului blogului sau din motivele mai sus menţionate (care sper să nu se mai repete, că e neplăcut pentru toată lumea - în special pentru cei lipsiţi de caracter).

Rubrica de schimburi de link rămâne deschisă, cu o menţiune însă: nu mai primesc bloguri sub page rank 2. Excepţiile le fac acele bloguri de-a dreptul extraordinare ca şi conţinut. Cel puţin din punctul meu de vedere. De ce? Pentru că toţi avem un alpha.

O altă chestie pe care aş vrea să o ştiţi e că nu am să accept comentarii care să conţină link-uri către orice. Poate să fie link către site-ul Vaticanului. Tot nu.

Bun. Gata. Atât.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Capul plecat, sabia nu-l taie, dar intră bine în uppercut

Treaba asta e oarecum destul de înşelătoare şi interpretabilă. Când ştii să nu mai fii mândru? Când ştii ca e îndeajuns...
Pentru că, cel puţin pentru mine, graniţa dintre a fi rezonabil şi a deveni umil e una destul de subţire, pe care o poţi trece cu foarte mare uşurinţă, dacă nu eşti atent.
Pentru că, odată ce ajungi într-un... - hai să-i zicem conflict - de genul ăsta, e ca şi cum ai intra într-un labirint al întrebărilor. Orice decizie ai lua, mereu te vei întreba dacă ai procedat corect...

vineri, 22 ianuarie 2010

Pentru că nici azi nu am chef să scriu

Aşa domne, aruncaţi cu lepşe în mine



Nu sunt tocmai adepta lepşelor, însă, asta e cam a treia de la începutul anului, pe care o fac, de dragul lui Tony, ca să nu zică băiatul că sunt cold hearted bitch şi nu fac nicio leapsă de la el.
Deşi, în mod normal nu mă încânta faptul de a pune o poză cu biroul meu, iată câ m-am adaptat modei.
Ce n-am să fac e să povestesc ce e pe biroul meu. Cred că toată lumea ştie cum arată o carte, un monitor, o cană de cafea...

Leapsă o dau oricui o va primi, iar dacă nu, voi fi bucuroasă să reprezint OMEGA acestei lepşe.


P.S. M-am tot gândit cine o fi fost scornitorul de lepşe blogăreşti... Probabil nu voi afla niciodată, pentru că mulţi îşi iau credite pentru o iniţiativă, atunci când alpha ei este nesigură.
Am stat şi m-am gândit chiar care ar fi utilitatea unei lepşe, în sine... şi am ajuns la concluzia că.... inventate de cine trebuie, lepşele pot fi chiar educative.

Însă, hai să ne facem clari în legătură cu o chestie, nu mai accept lepşe în care există chestionare stupide gen: ce mâncare îţi place, la ce vârstă ţi-a apărut primul coş, cu ce picior ieşi din casă prima dată. Pentru că, vă zic de pe acum: nu-mi place să mănânc, la 14 ani şi ies din casă cu piciorul care e la rând să păşsească.

Dacă are cineva o leapsă inteligentă, shoot. Şi mă refer aici la ceva de unde cu toţii putem învâţa câte ceva. De unde putem afla un titlu de carte, o melodie de calitate, informaţii despre locuri unde se poate călători şi orice ţine de cultură generală.
Dacă aflaţi lucruri picante despre viaţa mea, nu vă îmbogăţiţi cultura generală.

joi, 21 ianuarie 2010

Pentru că o iubesc...



Îi spun La Mulţi Ani!
...şi fac asta pentru că pe ea o fascinează blogul meu şi pentru că îi pasă dacă îi zic La Mulţi Ani în faţa întregii lumi.

Pentru bunica mea preferată, Ioana!

marți, 19 ianuarie 2010

La masă


Random thoughts

Cât de bizar îmi arăta capul... în umbra ce stătea lunguiaţă între genunchii mei... iar pumnii ce îl sprijineau, păreau întocmai unor cocuri mici de păr. Ce caraghios e capul meu în umbră... Ciudată chestie şi cu umbrele astea, îmi zic, amuzantă chiar! Raiul oamenilor mici, grăsuţi şi complexaţi de asta. Nu degeaba unii trăiesc în umbră, într-o astfel de umbră...
Ce-mi mai plăcea să stau pe banca aia! Cele două nu mai ziceau nimic. Mă priveau cum mangâi barele cu vopsea scorojită şi rece, a băncii.

Al treilea PA scris pentru Trilema.

Welcome to Bedrock

Azi mi-au venit electricienii. O vizită pe care ar fi trebuit să o primesc de multă vreme, însă căreia i-am închis ușa în nas de multe ori. M-am bazat pe faptul că se mai poate întârzia, că lucrurile nu pot fi atât de rele. Asta până au început să explodeze toate, una câte una…
Întâi priza de lângă birou, apoi lumina de la bucătărie… în cele din urmă, a cedat și lumina de la baie. Dacă pe primele două le-am mai improvizat, trăgând prelungitoare din altă parte, pe sub covor, respectiv multă-multă răbdare pe la bucătărie, la baie chiar m-am enervat.
Suport eu multe, dar să fac baie pe întuneric și să mă machiez la ghici chiar nu aveam de gând să suport. Așa că, am pus veioză în baie, cu prelungitorul de rigoare, tras direct din hol.
Zis și făcut. Femeie isteață, cum mă știe toată lumea, rezolvasem problema ieftin și tacticos.
Cu toate că firul veiozei tras direct din hol îmi împiedica ușa de la baie să se închidă, am zis că asta nu are să mă deranjeze prea mult, pentru că nu locuiesc cu tot regimentul 11 în casă.
M-am complăcut cu situația până într-o zi, când, umblând grăbită prin hol, cu scopul de a pleca de acasă în următoarele cinșpe secunde, mi-am pierdut tenacitatea și m-am împiedicat de cablul ce făcea posibilă lumina mea romantică de veioză, din baie.
Cum respectivul cablu reușise să mi se înfășoare într-un mod total inexplicabil, după picior, trântindu-mă la pământ ca pe un vrăjmaș ticălos, am scrâșnit din dinți fioros, am strâns din pumn până la sânge și am luat decizia supremă. Să vină experții!
După toate întâmplările șugubețe, băieții de la lumină au venit. Mi-au găurit casa, au urmărit firele prin perete, au reperat rupturile, au lipit rupturile și mi-au transformat casa într-un paradis speologic. Stalagmite, stalactite și lilieci agățați pe la colțuri. Paradisul oricărei gothic woman, such as myself.
Cu toate astea, acum sunt fericită. Mi-au reparat băieții instalația electrică, au fost glumeți și filosofi, cât au făcut asta și m-au asigurat că, dacă nu îi chemam, se auzea de mine la știrile alea violente proteviste.

Cu drag, prietena voastră,

Wilma Flinstone

Forest






Fotografiile sunt realizate asta vară. Motivul pentru care le postez acum, n-aş şti să îl explic.

Today's song

luni, 18 ianuarie 2010

Cum manipulăm...?

Cum să manipulăm... uite aşa manipulăm:

Se zice că la o mănăstire, erau doi călugări cu viciul fumatului în sânge. Unul mai tânăr... unul mai bătrăn.
Se ştie faptul că, pe la mănăstiri, lucrul ăsta nu că nu e plăcut, dar e interzis cu desăvărşire!

Se hotărăsc ei într-o zi să vorbească (pe rând) cu şeful ăl mai mare al mănăstirii, ca să le dea voie să fumeze.
Zis şi făcut.
Însă, după aceste discuţii, singurul care izbândise fusese cel bâtrân, celui tânăr fiindu-i refuzată cererea.
Cel tânăr: Bine, bine, dar de ce tu poţi să fumezi şi eu nu?
Cel bătrân: Păi, cum ai formulat cererea?
Cel tânăr: Am zis aşa... Aş putea să fumez în timp ce mă rog? ... şi m-a refuzat.
Cel bătrân: Păi, dragul meu, uite aici e greşeala ta. Eu l-am rugat dacă pot să mă rog în timp ce fumez...

Text cules din Comunicare şi Jurnalism de Dumitru Tiutiuca.

Ultima reprezentaţie din stagiune

Îmi place să-mi lungesc umbra, noaptea, pe zăpada neumblată...
Întocmai ca atunci când urcam pe scenă, iar o mulţime mă aplauda frenetic.
Umbra, se lungea peste ei şi strălucea.
Zăpada de sub bocanci scârţâie şi ea precum podeaua scenei.
În seara asta nu e nimeni să aplaude, strada e goală...
Dacă m-aş aplauda singur, oare cât de tare s-ar auzi?
Suficient de tare încât să iasă spectatorii pe la geamuri?
Ar aplauda şi ei? Nee!
Cel mai probabil ar întreba cine e nebunul şi ar trage jaluzelele la loc.


Particip la Concursul de Proză Arhiscurtă, organizat de Trilema

duminică, 17 ianuarie 2010

Spaceboy

Zi-mi ce citeşti, ca să-ţi spun cine eşti.

Iată că m-au mai păcălit cu o leapsă.

1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Semne de carte, însă nu de cele ce se găsesc în comerţ, ci din alea confecţionate ad-hoc de mine...

2.Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?
Virginia Woolf - Spre Far

3.Citiţi în baie?
Nu cred că mi s-a întâmplat vreodată... sincer. Am tabieturile mele, atunci când citesc. De regulă, îmi creez atmosfera necesară.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?
Am destule nuvele şi schiţe la activ. Nepublicate, recunosc. Însă, asta doar datorită marii mele delăsări.
Poezii nu scriu decât când vreau să impresionez pe cineva prin curaj.

5.Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Se putea şi mai bine...

6.Care este cartea preferată?
Spider - Patrick McGrath

7.Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Nu recitesc niciodată cărţi. Există multe altele ce ar trebui să le descopăr.

8.Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Ar trebui să fac şedinţe de spiritism pentru asta...

9.Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Am o plăcere bolnavă să fac asta. Din păcate, sunt foarte puţine persoane care chiar suportă astfel de discuţii, şi extrem de puţine cele cu care poţi avea parte şi de feed-back, aşa că le cam numâr pe două degete.

10.Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
Instinctul, în cea mai mare măsură.

11.Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Nu obligi omul să citească, pentru că există o teorie arhi-cunoscută prin care niciodată nu facem ceea ce e obligatoriu. Îl laşi să-şi trieze singur valorile. Eventual îi poţi face sugestii, dar niciodată nu-i poţi pune cuţitul la gât.

12.Care este locul preferat pentru lectură?
Îmi plăcea foarte mult să citesc la biroul fostului loc de muncă. Mă făcea să mă detaşez de agitaţie.
Acum, probabil undeva la căldură... în pat.

13.Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Având în vedere că sunt o melomană înrăită, prefer liniştea.

14.Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Nu mă împac bine cu tehnologia...

15.Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Îmi place să îmi cumpăr cărţile. Am foarte bine dezvoltat instinctul proprietăţii.

16.O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
Un mijloc de a mă detaşa de tot ce mă supără...

Leapşa, pentru că e o leapsă frumoasă, o voi da mai departe tuturor celor ce o vor vrea...

Taking over the sky



Cugetări despre pomeni şi parastase

Pomană, parastas… iată adevăratele cuvinte cheie în România.
Mereu m-am întrebat de ce aleg oamenii să facă lucruri aparent inutile ca acestea, că vorba aia, morții de la groapă nu se mai întorc. Și mă îndoiesc că cer de mâncare, de acolo de unde sunt ei.
Unii m-ar putea contrazice zicând că l-au visat pe vărul X (mort de 7 ani) zicând cu patos că îi e foame și că vărul X nu arăta mort, ci la fel de fercheș și frumos ca pe vremea când trăia.
Asta ar însemna, de regulă că sufletul adormitului îi e foame și că dă semnale celor încă în viață.
Acum vine întrebarea mea: dacă adormitul e suflet și s-a lepădat de orice parte cărnoasă, cum de îi e foame?
Nu cumva viața în Rai trebuie să fie lipsită de orice fel de nevoi pământene?
Și hai să zicem că ajunge în Iad. Acolo chiar mai ai timp de mâncare între toate ceaunele cu smoală?
Până la urmă, se știe faptul că, pe timp de vară, mănânci mai puțin. Uneori deloc.

Cu toate astea, românii continuă să dea de pomană. Fac mese mari, cu pregătiri pline de fast și de modernism.
Și ce-am mai observat e că atât de popular a devenit fenomenul, încât și-a dezvoltat o modă proprie.
Nu poți supraviețui în această lume dacă nu te supui modei. Clar nu mai are rost să te apuci de parastas în sine, dacă nu ai farfuriuțe ultra moderne, ceșcuțe cu flori frumoase cum avea vecina sau prosopele de pus la mână, plușate și cu motive mari… vizibile.
Pomenile și parastasele mai că seamănă, mai nou, cu botezurile de pe vremuri.
Uneori stau și aștept chiuiturile de rigoare. Însă ele nu vin niciodată.
În schimb, apare, mai o lacrimă de ochii lumii, ștearsă vizibil cu mâneca… și, când toată lumea s-a convins că suferi, e cazul să încetezi cu șarada și să începi să povestești micile bârfe de pe stradă.
Ăla e momentul culminant în care toată lumea se distrează, iar tu ca organizator al evenimentul pomanagistic, ieși învingător!
Prosoapele se leagă la mână, zâmbetele se articulează, păhărelele cu bomboane, covrigei și colivă se împart și toată lumea e fericită.

Iată rețeta succesului pentru pomana sau parastasul ideal.

Poate să mă condamne cine-o vrea, adevărul e că niciodată nu am înțeles obiceiurile religioase.
Lăsând toate glumele la o parte, ce se întâmplă de fapt aici, cred că are legătură cu ocazia de a se reuni familionul.
Unde altundeva vor veni toate mătușile, toți unchii și toate bunicile, dacă nu la o pomană?
În concluzie, chestia asta chiar nu cred că are nimic a face religia și Dumnezeu, ci cu dezvoltarea relațiilor familiale.

vineri, 15 ianuarie 2010

M-a găsit domnule, m-a găsit!

Despre cine vorbesc eu aici... şi despre ce.
Păi, acum 2-3 postări, vă anunţam cum că s-a făcut o expoziţie cu fotografiile câştigătoare ale concursului naţional de fotografie "România, eşti frumoasă", organizat cu ocazia împlinirii a 100 de ani ai firmei LOREAL.
Bun, şi vă invitam eu să mergeţi la metrou, la Pasajul Universităţii, să vedeţi expoziţia, cât şi fotografia mea.

Cum eu nu sunt din Bucureşti, n-am fost.
Însă, a fost Iulia HaZlii, şi a fost atât de drăguţă încât a făcut şi poze... la poze.

Mulţumesc mult, Iulia!

Iată fotografiile făcute de ea:



The Safety of Objects

Încă o noapte pierdută... Încă o zi cu gândul la somn.
Iar mi-am pierdut noaptea uitându-mă la filme.
Iar cel de-aseară chiar mi-a plăcut! N-o fi el nou, însă cine are nevoie de filme noi... Eu una, nu. Pentru că e demonstrată ipoteza prin care nu trebuie ca filmul să miroase a nou ca să fie frumos. De ce mai multe ori, filmele noi sunt lipsite de orice sentiment. Nu trasmit mai nimic. Poate doar dorinţa producătorilor de a vinde.
Bineînţeles, mai există şi excepţii, însă... rare.
Aşadar, filmul de care vă vorbeam e făcut cam prin 2001 şi se numeşte The safety of Objects.
...Şi are foarte mari şanse să placă unei categorii variate de oameni.
Să luăm pe rând.

1. Iubitorii de filme psihologice (eu, eu, eu)
2. Fanele lui Joshua Jackson (nu eu)
3. Oamenii stresaţi, plictisiţi de filmele violente de pe la tv. (eu, eu, eu)
4. Iubitorii de filme gen Twilight... Amurg, şi ce-o mai fi. Nu de alta, dar în acest film joacă Kristen Steward, actriţă mult mediatizată în filmele mai devreme menţionate. În The Safety of Objects, Kristen era ceva mai micuţă, iar părerea mea e că ar fi trebuit să râmănă mică. Poate aşa o plăceam şi acum.
5. Pentru cei ce o apreciază pe Glenn Close, ca fiind o Meryl Streep numărul 2. La fel de cameleonică, la fel de uimitoare. (eu)
6. Numărul 6 e al meu. Îmi place Patricia Clarckson. Mult. Cam de când am văzut-o într-un alt film, despre care o să vă dau amănunte probabil cu altă ocazie.



Ca să nu mai lungim povestea,(să fie clar... eu nu sunt site de filme, deci nu vă povestesc filmele, ci doar vă recomand ce-mi place) vă invit să urmăriţi trailerul.



Iar pe sfârşit, o melodie din film...



Vizionare plăcută!

joi, 14 ianuarie 2010

Realul face trafic de carne vie

Probabil vă întrebaţi care e faza de fapt. Cum se poate una ca asta... o firmă respectabilă ca Real să facâ aşa ceva. Strigător la cer, am putea spune. De-a dreptul oripilant. Nu mai ştii domnule în cine să ai încredere.
Cu toate astea, îmi pare rău să vă dezamăgesc... lucrurile stau puţin mai abstract de atât, aşa că domnilor Gâdea, Măruţă, Ionescu (şi care mai sunteţi voi curioşi şi avizi după raiting) puneţi-vă poftele în cuiul ăl cel de mai sus.
Ce se întâmplă de fapt aici e un caz de Advertising de coteţ... fâcut cu hârleţul... la coada vacii... de către ţaţa Leana de la pâine.

Să mă explic.

Mă duceam astăzi ca orice student silitor... la facultate.
Nu de alta, dar trebuie să dea cineva şi parţialul la franceză. Bun! Şi cum stăteam eu frumuşel aşezată pe locul meu confortabil din maxi taxi, ascultând Europa FM (cred!), pac vine reclama de la Real:
"Doar la Real găsiţi pulovere de bărbaţi (guristul face o pauză mare de vorbire - probabil scăpase rândul prompterului)... femei şi copii la senzaţionalul preţ de ...(pe cuvânt dacă mă interesează!)".
Îmi zic... Okay, something is wrong with this picture, seamănă mult prea mult cu un banc prost de prin anii 1990, când creşteam eu şi râdeam la deget.
Eu stau acum şi mă gândesc care o fi inteligentul ala de copyrighter de-a născocit o astfel de gogomănie. Sau, de la criză, în fişa postului doamnei de la cleaning acum scrie si "reclame-maker"?

Deja mă face să mă gândesc că există super promoţie la Real, în care domnii ăştia vând, pe raftul de sus pulovere de bărbaţi, pe cel din mijloc au cocoţate femei de toate dimensiunile, culorile şi alte standarde de genul... iar pe raftul de jos, pentru cei ce au probleme cu asistenţii sociali cei răutacioşi şi pretenţioşi: copii cu bucle blonde, ochi albaştrii şi fălcuţe înbujorate.

Hai, v-am lăsat! Mă duc până la Real... la shopping!

miercuri, 13 ianuarie 2010

Expoziţia fotografică "România, eşti frumoasă"






Cine are drum prin Bucureşti, mai ales pe la Pasajul Universitaţii (de la metrou) expoziţia de fotografie cu tema “ România , eşti frumoasă!”.
Aici sunt expuse cele 100 de fotografii caştigatoare în urma concursului de fotografie organizat cu ocazia centenarului L’Oreal.

Expoziţia asta e specială pentru mine tocmai din prisma faptului că mă aflu printre câştigători, în consecinţă, printre expozanţi.

Vizionare plăcută! :)

luni, 11 ianuarie 2010

Vorbeşte lumea despre mine...

Iată că am ajuns şi la ziar... De data asta eu nu am mai scris nimic, ci s-a scris despre mine...
Cine e curios să citească... iată link-ul!

ARTICOL

ARTICOL APĂRUT ÎN INFOCOM@GAL, CLICK AICI, ca să îl puteţi citi.

Fotografie finalistă

S-a făcut o ultimă (cred) preselecţie a fotografiilor înscrise în concursul foto a site-ului cu acelaşi nume (link pe care, dacă daţi click, puteţi viziona fotografia mea), site ce organizează anual câte o ediţie tematică.
Deşi băieţii responsabili cu acest concurs şi cu selectarea fotografiilor, s-au mişcat puţin cam greu, iată că au ajuns la o concluzie şi mi-au plasat fotografia printre finaliste.
Sinceră să fiu, în momentul de faţă nu prea mă mai interesează dacă am să câştig sau nu.
Cert e că mă simt onorată că am ajuns printre finalişti, având în vedere numărul impresionant de fotografii înscrise în competiţie.

Recomandare cinefilă



Nu am de gând să vă povestesc filmul, pentru că ultimile dăţi când am făcut asta, mi-am primit reproşuri că stric tot farmecul... însă am să vă trimit la cinema să îl vedeţi.

Filmul se numeşte Dorian Gray, şî e o adaptare superbă după povestirea lui Oscar Wilde, cu aproximativ acelaşi nume.



Vizionare plăcută!