joi, 29 aprilie 2010

Kelt Song (18)



Bucată compusă de Edvard Grieg ce mi-a marcat copilăria.
Pândeam postul de muzică simfonică Landscape special să ascult asta.
Eu mă întorc în copilărie... Voi, ascultaţi melodia şi făuriţi-vă amintiri noi cu ea!

Demontez superstiţii

Da, m-am trezit chiar eu să fac asta.
Eu, care obişnuiam să deschid uşile de trei ori şi să număr, în timp ce fac asta.
Eu, care mă mai surprind şi acum, făcând asta, înconştient.
Tot eu, obişnuiam să arunc cu banul dacă să trec strada sau să rămân pe partea mea.
Unii i-ar spune boală mintală, alţii i-ar spune superstiţie exagerată.
Eu prefer să îi spun activitate cerebrală intensă - că, de! e vorba despre mine în această propoziţie.

Şi, pentru că tot gândesc, m-am hotărât să-mi demontez superstiţiile.
Nu de alta, dar viaţa e ceva mai simplă fără ele. Cu cât mai puţine dureri de cap, cu atât mai bine.
Mai ales că, uneori superstiţiile au tendinţa de a prezince lucruri nu tocmai plăcute, iar creerul omului, cum are el puteri nebănuite şi nedescoperite până în momentul de faţă, are tendinţa de a face lucrurile alea nu tocmai plăcute să se întâmple.
Şi da, cred că fiecare îşi poate croşeta viitorul, doar imaginându-şi anumite chestii pe care ş-i le doreşte, sau nu ş-i le doreşte.
Bineînţeles, lucrurile nu sunt niciodată simple de la început.
Trebuieşte multă muncă, răbdare, perseverenţă... dar de putut se poate. Pe cuvânt de keltoighost.
Astfel, superstiţiile trebuiesc înlăturate, tocmai pentru că, al nostru creier să nu aibă impresia că tocmai aia vrem noi să se întâmple. Astfel, ajungi să păseşti cu stângul în casă, din neatenţie, te prinzi abia după ce ai facut-o şi îţi înşurubezi bine în minte că ceva rău se va întâmpla.

Pentru că, astfel devenim, încet dar sigur, sclavii superstiţiilor.
Cum le putem controla? Convingându-ne că ele sunt doar nişte păpuşele voodoo, create de mintea noastră, pentru a ne auto-subjuga.

Ultima superstiţie cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc, a fost cea a aţei colorate prinse de haină. Se spune că, în funcţie de culoare aţei, poţi să-ţi dai seama care e iniţiala numelui celui sau celei ce te iubeşte.
De exemplu, dacă aţa e albă, numele va începe musai cu A.
Ei pe naiba! Dacă ai o aţă pe haine, înseamnă că haina e pufoasă şi strânge scame, ori că nu eşti tu prea atent la felul cum te îmbraci, nu că te iubeşte A sau R sau... G.

Şi e extrem de uşor de demonstrat.
Astfel... să luăm toate culorile (le omitem pe cele neoficiale tip grej) şi să le asociem cu alfabetul.
Observăm că nu există culori pentru toate numele. Astfel, unele nume vor fi mereu scoase din ecuaţie.

 Însă, dacă ţinem musai să fim superstiţioşi, facem următoarea chestie:
Aruncăm un ochi, sau doi, aici, ne crucim preţ de câteva secunde-minute de multitudinea de culori existente, învăţăm că există o diferenţă între zinzolin şi clasicul mov...
După ce am făcut asta, superstiţia va avea mult mai mult sens, pentru că, vom şti cum să interpretăm o aţă lipită de bluză de culoarea Unt, şi vom şti clar că numele celui care ne iubeşte poate fi Ulise, de exemplu, şi nu Gabriel (aşa cum am fi interpretat înainte să avem aceste informaţii preţioase cum că acea culoare nu e galben!).
Acum o să trebuiască să închei, tocmai mi-a trecut o pisică neagră prin faţa ferestrei.

miercuri, 28 aprilie 2010

Kelt Song (17)



Bucată perfectă pentru o seară liniştită şi pentru un pahar cu vin alb servit dintr-un pahar cu picior înalt.

Banc feminist

       
CIA caută să angajeze un agent-asasin.
La sfarşit, ramân 3 finalişti: 2 barbaţi şi o femeie.
Testul final: primul bărbat este dus lânga o uşă , i se dă un pistol şi i se
spune că dincolo de această uşă, pe un scaun, se afla soţia lui.
-Ucide-o!
-Glumiţi!? Nu-mi pot ucide nevasta!
-Atunci nu este o slujbă pentru tine!
Al doilea bărbat primeşte aceleaşi instrucţiuni, intră în cameră şi după 5 minute de linişte, iese afară plângând:
-Am încercat, dar mi-e imposibil...
Vine rândul femeii. I se spune că trebuie să-şi ucidă bărbatul. Ia pistolul,
intră în cameră si se aud mai multe împuşcături, apoi strigăte, trosnete, lovituri în pereti.
Dupa 10 min, se face linişte, iese femeia obosită şi transpirată:
-Pistolul avea gloanţe oarbe, a trebuit să-l omor cu scaunul! 
 
  MORALA: Angajaţi femei! Fac treaba mai serios decât barbaţii!

 Mulţumesc Alinei pentru banc! 
Aş pune link către blogul ei, dar n-are. 

She's a Lady

Câţi oameni, tot atâtea păreri. Unde mai pui că, uneori, numărul părerilor depăşeşte pe cel al oamenilor. Mereu se găseşte câte unul care să nu ştie ce să aleagă, astfel alege dublu-triplu.
La fel şi despre subiectul ce urmează.
La ce mă refer de fapt: la frumuseţea femeii.
E clar, unora le plac blondele, unora brunetele, altora vopsitele... ce ştiu eu - fiecare cu ale lui.
Bun, ceea ce nu e un lucru rău. O lume plină de blonde, sau de brunete, sau orice alt tip, ar fi plictisitoare. Avem nevoie de o anume diversitate, de un motiv să ne schimbăm gusturile după cum bate vântul.
Păi, să zicem - prin absurd - că pe lume ar exista doar blonde. Dacă, din întâmplare, într-o zi vrei să fii mofturos şi să îţi placă alt gen de femeie, ce faci? Ce alegi?
Cum ziceam, avem nevoie de diversitate.
Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, pentru că da, am şi eu o părere în legătură cu subiectul, femeia, oricât de brunetă sau de blondă ar fi, nu e suficient de femeie până nu atinge o anume vârstă, implicit o anume maturitate spirituală. Şi nu, nu mă refer la capacitatea de a face copii, de a-i creşte, de a spăla şosetele soţului. Cine mă cunoaşte îmi cunoaşte şi părerea în legătură cu subiectele de genul ăsta.
Vârsta, clar nu e aceaşi pentru toate, pentru că nu toate sunt la fel de norocoase să se nască cu un anume intelect, însă, experienţa îşi spune, la un moment dat cuvântul.
A fi femeie, înseamnă, în primul rând a fi o doamnă, să ai anumite principii!
Tot ce e aflat înaintea vârstei de maturizare, nu e decât o fetiţă simpatică ce prezintă potenţial pentru mai târziu, şi-atât!
Pentru că, frumuseţea nu înseamnă doar sexualitate. Sexualitatea e doar o parte a ei.
 Sunteţi liberi să aveţi cu totul alte păreri!

Am să îmi permit să postez câteva fotografii ale unor femei celebre, pe care, eu personal, le admir destul de mult.

Vanessa Redgrave


Patricia Clarkson


Greta Garbo


Catherine Deneuve


Meryl Streep


Ordinea în care am postat fotografiile, e absolut întâmplătoare.

duminică, 25 aprilie 2010

Kelt Song (15)

Dacă te desparţi de mine, îţi stric reputaţia!

Presupunem următorul scenariu:

Cuplu. Un el şi o ea, o ea şi o ea, un el şi un el... nu are prea mare importanţă.
Ce are cu adevărat importanţă e faptul că acest cuplu ajunge să se despartă.
Motivele, neimportate de asemenea. Să zicem că e vorba de clasica nepotrivire de caracter.

Dacă totul s-ar opri aici, ar fi probabil bine. Însă, de cele mai multe ori, lucrurile nu rămân simple iar povestea nu se pierde în mulţime.
Nu atât timp cât părăsitul consideră că i s-a făcut o mare nedreptate în timp ce el a investit atâta timp, bani şi (să nu uităm de) sentimente, în această frumoasă relaţie.
Nu, părăsitul trebuie să ia atitudine... pentru că altfel, va risca să cadă în depresie, sau Doamne fere, să-şi pună laţul.
Cumva, trebuie să îşi consume relaţia.

Astfel, el va trece prin mai multe stadii.
Primul, va fi cel de milogeală, de făgăduinţe de genul: promit să mă schimb şi să devin tot ce ţi-ai dorit vreodată.
Întrebarea mea e următoarea... dacă până acum nu te-ai prins care e standardul persoanei iubite, cum de ţi-a trebuit o lovitură de genul ăsta ca să realizezi? Adică, tu gândeşti doar under preasure? Oare nu e vorba că tu, părăsitul şi cu X- părăsitorul (dacă îmi daţi voie...) chiar nu vă potriviţi?
Bun, şi după ce ai văzut că metoda milogelii nu funcţionează, te enervezi, tragi concluzia că X nu te-a iubit niciodată, pentru că, dacă te-ar fi iubit, cu siguranţă ţi-ar mai fi dat şanse.
Următorul pas e simplu şi se caracterizează prin celebrul plâns la telefon, urmat de un plâns de milă în faţa tuturor prietenilor.
Prietenii, pentru că de aia sunt ei prieteni, te vor mângâia pe spate şi îţi vor spune cu ton blajin că X e un bou şi-un îngâmfat şi că nu te-a meritat niciodată, pentru că iubirea adevărată nu se lasă baltă pur şi simplu, doar de la o neînţelegere stupidă.
Şi, că ar fi mai bine să o laşi şi tu baltă şi să-ţi găseşti pe altcineva demn de tine şi de puterea ta de a iubi, că vorba aia, eşti un om extraordinar. Sfat bun, de altfel.
Numai că tu, nu poţi lăsa lucrurile aşa. Nu, nici pe departe. Lucrurile trebuiesc cumva consumate, după cum am zis.
Aşa că, vei lua atitudinea cea mai potrivită. Începând cu păpuşelele voodoo, terminând cu acatiste la biserică, prin care doreşti nesimţitului de te-a părăsit tot binele din lume.
Vei realiza, în sfârşit că prietenii tăi au dreptate, şi că X, da-e un bou, şi da-nu te merită.

În concluzie, cu un aer de om recuperat dar în continuare scârbit de situaţie, vei începe să povesteşti pe unde apuci, ce alegere proastă ai făcut alegându-l pe X drept consoartă, cum i-ai acordat nu ştiu câţi ani din viaţă, plus multe avantaje de necontestat.
Odată cu asta, datul din casă devine parte din tine şi până nu îl discreditezi pe X în faţa tuturor cunoştinţelor  comune, nu te laşi.
Iar dacă vreo cineva nu-l cunoaşte pe X, cu siguranţă e bine să-l pui în gardă, oricum.
E o lume mică, doar, şi nu se ştie când respectivul va da nas în nas cu X, moment în care îţi va mulţumi că l-ai avertizat.

Nu că aş fi specialistă în domeniu, dar stau şi mă gândesc... Dacă X te-a părăsit, nu cumva vina e de partea ta?

Hai să fim serioşi, nimeni nu pleacă de la prea mult bine. 

Părerea mea (dacă se poate) este că fiecare e responsabil de ceea ce i se întâmplă.
Aşadar, dacă X, sau chiar Y ajunge să te părăsească, n-are absolut niciun rost să începi să arunci cu noroi, pentru că, undeva sigur e vina ta.

Am scris postarea pe melodia asta:

vineri, 23 aprilie 2010

Maria Grandori

Cine e Maria Grandori? Vă explic la sfârşit.

Până atunci, să luăm următoarea situaţie... Există o anumită asociaţie de proprietari, dintr-un anumit oraş, de pe o anumită stradă, dintr-un anumit bloc.
Asociaţia are în plan repararea acoperişului blocului, a liftului, etc (chestii casnice... sau blocice... dacă îmi permiteţi).
Bun, şi asociaţia asta, în loc să înştiinteze fiecare locatar (în momentul în care în care acesta apare să plătească întreţinerea, sau, aşa cum e şi mai normal: să posteze un afiş la avizier că se vor bani pentru anumite reparaţii), ce face, trimite scrisori recomandate fiacărui apartament în parte. Să nu uit să menţionez că blocul are în jur de zece etaje şi foaaaarte multe apartamente. Şi, să nu uit să mai menţionez că sediul asociaţiei e la parterul blocului cu pricina...
Stau şi mă întreb, am eu prea multe pretenţii de la viaţă, sau ceva e în neregulă cu ei?
Nu de alta, dar asta, mie îmi seamană a exerciţiu de oficialitate. Ceva de genul:  uite ce mari şi tari suntem noi, şi ce frumos vă plătiţi voi singuri scrisorile pe care noi vi le-am trimis.
Că doar nu credeţi că există un fond de rulment pentru aşa ceva...
Nu, nu, orice zâmbet de la doamna administrator, orice vorbă bună de la domnul preşedinte de scară, se adaugă la nota de plată.

O a doua situaţie de genul, ar fi cea a produselor româneşti, pe care românii se feresc să le cumpere, din... ghici ce... grandomanie.
De ce să bei, în bar, o Silva sau un Ciuc, când poţi comanda lejerel un Carlsberg, că tot e ea, probabil cea mai bună bere din lume.
De ce să-ţi cumperi o pereche frumoasă de pantofi de la Suceava, când poţi da o căruţă de bani pe Nike...
De ce ai bea un Tohani sau o Busuioacă de Bohotin, când ai putea fain-frumos să dai pe gât un vin spaniol de la mama lui, din hypermarket.
Şi, cu toate că suntem trendy şi europeni (şi americani, dacă ne punem mintea) scuipăm seminţe pe pe unde apucăm, aruncăm ambalajele de ciocolăţică elveţiană pe stradă, condamnăm două tipe sau tipi care se ţin de mână pe aceaşi stradă, aruncăm cu pietre în cei ce nu sunt ca noi, cu riscul de a face cute la costumul cel nou Armani.

Şi, acum să vă zic cine e Maria Grandori.
Păi, pe Maria Grandori, o chema iniţial Mania Grandorii, şi reprezintă titlul unui film din 1971.
O legendă urbană zice că mulţi fani ai filmului, din cea perioadă, neştiind ce înseamnă această manie a grandorii, redenumeau filmul astfel, personificându-l.

Amintiri din Epoca de Aur

La recomandarea cuiva drag (şi cu gusturi bune) am urmărit Amintiri din Epoca de Aur.
Film românesc, format dintr-un set de câteva povestiri amuzante şi isteţele, cu iz comunist.
Un fel de râsu-plânsul.
Filmul e regizat de wonder-kid-ul, Cristian Mungiu, care, deşi cu prima peliculă (câştigătoare la Cannes) nu m-a prea dat pe spate, cu Amintiri din Epoca de Aur chiar a reuşit să-mi smulgă un zâmbet.

De asemenea, Amintiri din Epoca de Aur aminteşte destul de mult de Nunta Mută a lui Horaţiu Mălăele, film tot românesc (logic) care mi-a plăcut foarte mult, de asemenea, şi, pe care bineînţeles, îl recomand.
Pe cuvânt de pionier!

Oscarurile blogăristice

Pentru că sunt o divă grăbită, vă zic că am primit de la Corporaţia de Linkuială şi Pinguială, următorul premiu.
Premiu, ce, conform regulamentului, se duce către alţi-câţi vreau eu.
Eu, dau premiul tuturor celor din lista mea de blog, indiferent de rubrică, aşa că, cine mai doreşte, cine mai pofteşte...
Să-mi fie cu iertare, poza nu am să o postez, însă, cine se hotărăşte să ia premiul de la mine, se duce fain-frumos pe cuvântul premiu, dă click, ajunge la Link-Ping pe blog, copiază premiul şi gata.
Toate cele bune!

joi, 22 aprilie 2010

Kelt Song/s (13)


Scotoceli 3

Iată că, după muuultă vreme, vine şi episodul 3 din Scotoceli
Priviţi şi vă minunaţi (în timp ce vă faceţi cruce cu dreapta şi cu stânga) ce tastează unii, iar Google-ul îi directionează spre mine.

Menţionez că scotocelile le voi scrie exact cum le-au scris isteţii.



1. ce e femeia

Măi, adevărul e, că şi eu mă întreb de ceva vreme ce-o fi femeia... E o specie aparte, asta e clar.

  
2. filmu arca lui noie online

Noie ăsta văd că e popular rău. Mai nou se fac filme cu şi despre el. Unde mai pui că are şi arcă.
Auzi, feisbuc are?



3. rau ma dor ochii ma dor

Ştiu eu un oftalmolog bun.
Cu toate astea, cred că e de la prea mult stat pe net.
Mai uşor cu saiturile porno, monşer.


4. sex pe indelete

Sex pentru toată lumea! Sex la bucată, la kilogram... la reducere! Şi să nu uităm că e şi pe îndelete!



5. sa-mi saie sarmaua sambata seara sub sifonier

Manelică, mamă... eu n-am nimic împotriva plăcerilor tale, că sunt tolerantă de felul meu.
Tocmai de aia, vreau şi eu la chindia ta, să văd cum scoţi sarmaua de sub şifonier şi ce faci cu ea, după aia!


 6. cum sa ne ascundem de camatari

Ei, uite un subiect delicat. În primul rând, nu ne băgăm în cârd cu ei, însă, dacă avem creierul cât o nucă şi am apucat să facem totuşi asta, ne băgăm sub masă şi ne rugăm.


7. odihneste-te in pace alina 

Ce să zic, condoleanţe. Dar, de ce dai search pe Google?


 8. arca 2012

Ai o arcă? Pot să fac şi eu o rezervare pentru cinci persoane?



9. reclama corega

Ştirbule!

 
10. sa fii om e lucru mare, sa fii caine

Aşa, continuă... Să fii câine ce? E lucru prost, că stai la cuşcă! Sau te îmbracă stăpână-ta (care e o babă screlozată şi vopsită mov) cu pulovăraşe tricotate şi cu botoşei, iar în timp vei semana cu ea.


11. ce inseamna hraparet 

Ia aruncă o privire aici, şi te lămureşti.  


12. "paolo cito"

Îmi place faptul că pui ghilimele. Iată unu care ştie cum să caute pe Google. Cu toate astea, nu ştiu cum de-ai nimerit la mine, şiiiii... nu ştiu cine sau ce e paolo cito. Iar de dat search să mă conving, nu dau. Nu de alta, dar n-am chef să ajung pe nu ştiu ce sait de gătit...   

13. La bass il ga 

He?  


14. tudorii  

Da, da... la mine ai să găseşti despre ei. Şi nu, de data asta chiar nu glumesc. Şi da, sezonul final, cu numărul 4 e on air. Mai are Henry câteva regine de chilărit.


 15. hai faiv

Şterge contul, e inutil.

  
16. romania pozitie geografica

Lucrurile astea sunt destul de simple. Uite, dacă eşti aici, România e aici, iar dacă eşti în altă parte decât aici, România e acolo.   


 17. melodii puse in babylon sambata 17.04.2010

De-alde bum-bum-fâţ-fâţ? Nu-mi spune, ai auzit melodia perfectă în club, nu ştii cum se numeşte, ai scrie versuri la Google să vezi ce îţi dă, dar ghinion: melodia e instrumentală. Ha!


 18. pot returna supreme slims confort?vreu o marime mai mica

Păi ia vezi, poţi? Eu zic să-i dai direct în judecată că ţi-au greşit mărimea şi te-au crezut mai grasă! Chestiile astea pot declanşa depresii, nu e de glumă! Fii rea, fata mea!


  The End
(for now)

marți, 20 aprilie 2010

Colţul discordiei

Acasă la familia Nasomeg e ora mesei.

-Vasile, dă-mi colţul! 

-Nu vreau! 

-Vasile, dă-mi colţul, n-auzi! se înfurie Ecaterina. Nu vezi că sunt însărcinată? Să-ţi amintesc că e vina ta? Am pofte! Dă colţul când îţi spun! 

-Lasăăă, ştiu eu de ce vrei tu colţul de la pâine! Vrei să faci băiat, iar eu ţi-am zis că vreau o fetiţă frumoasă, care să semene cu mine...

-Vasile, tu ai nasul mare, de ce ar semăna cu tine, ca să o dăm la circ? Mai bine să fie băiat, să semene cu mine, băieţii seamănă cu mamele, iar eu sunt o mamă frumoasă! Dă colţul de urgenţă! Te fugăresc, să ştii!

-Cu burta aia? Asta dacă nu te rostogoleşti... zise Vasile în timp ce o zbughi de la masă, ţinând colţul de pâine în mâna dreaptă, cât mai sus cu putinţă. N-ai să mănânci tu niciun colţ de pâine cât eşti însărcinată cu fetiţa mea! Ai mâncat colţurile de la toate pâinile din casă. Cât mai poţi? Ăăăăăăăaaaaaaaaaaa...

-Ha! Prostule! Ai căzut! Ha! Ha! Prostule care eşti! Bine că n-ai scăpat colţul pe jos!

A doua zi, Vasile a cumpărat pâine rotundă.

Poze cu keltoighost

Mă plictiseam.
De aia mi-am făcut portretul. 
Recunosc că prefer portretul stil South Park, probabil datorită pălăriei foarte Charlie Chaplin şi posibilitatea de a-mi ataşa o pisică.

...Şi nu m-am putut abţine să nu le postez.

Cine se mai plictiseşte, se de-plictiseşte aici şi aici.

luni, 19 aprilie 2010

Toma Necredinciosul

Niciodată nu m-am considerat expertă în psihologie, deşi mi-am dat tot interesul să citesc şi să-mi clarific anumite nelămuriri legate de firea umană.
Mereu m-a fascinat un lucru: natura aproape animalică a oamenilor puşi în situaţii extreme, situaţii din care nu pot ieşi, decât folosindu-se de o soluţie tot extremă.
Mi-a plăcut să studiez reacţii, să analizez gesturi, mimică. E chiar interesant ce poate ieşi la inveală.
Dacă e să fi învăţat ceva de-alungul vieţii, e faptul că cei mai mulţi oameni sunt obişnuiţi să poarte măşti, confecţionate manual chiar de ei, confecţionare ce e rezultatul a unei strădanii lungi. 
Unii poartă măşti elegante, pline de mister şi diplomaţie, alţii poartă măşti artistice, pictate frumos, măşti ce îi transformă brusc în pseudo-poeţi,  pictori de mâna a şaptea, sau mai ştiu eu ce altă ramură artistică, dar, la modă.
O mască bine confecţionată îţi poate garanta succesul temporar, sau, dacă dai peste prostul potrivit, succesul permanent.

Problema e cum facem diferenţele între oamenii cu adevărat de valoare şi pseudo-valorile?
Nu ştiu cum fac experţii în domeniu, dar mie mi-a plăcut mereu să push situaţia la extrem, să provoc chiar, situaţii de aşa natură, încât respectivul să fie nevoit să se dezbrace de hainele cele noi ale împăratului, şi să dea tot ce are în el, pentru a o scoate la capăt.
Cu riscul de a fi numită crudă (poate sunt),  mi-a plăcut mereu să mă joc în felul ăsta cu oamenii. E o metodă eficientă de a vedea dincolo de masca bine pictată. Nu am dat niciodată greş cu această metodă, ba din contră, m-a ajutat mereu să îmi fac o triere corectă.
Da, rişti, de cele mai multe ori, să observi că din cei o sută patru prieteni, nu rămâi decât cu unul - un temerar -, însă, la modul cel mai sincer că nu îmi place să fiu înconjurată de oameni falşi, şi nu am să mă complac niciodată într-o situaţie de genul, oricât de urâtă ar fi singurătatea.
Prefer unul-doi oameni dispuşi să alerge în jurul meu şi să-mi dea senzaţia că sunt înconjurată de mulţi alţii, decât un grup plin de oportunişti gata să mă înjunghie pe la spate cu prima ocazie cu care eu am ceva ce ei vor.
Şi, da! Există oameni de genul ăsta, cu puteri supra-omeneşti. Rar, dar există.

Uite aşa, trecându-i pe unii prin foc şi sabie, putem constata, de exemplu, că pseudo-artistul se pricepe să facă rime şi cu trivialităţi, sau, după caz, să zugrăvească cel mai de seamă tablou pornografic cu tente de mi-o bag şi mi-o scot cu talent. Asta da artă. Poezie curată!

Absolută coincidenţă sau ironia sorţii, e faptul că data mea de naştere coincide, în calendarul ortodox cu ziua Sfântului (?!) Toma Necredinciosul.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

My love (II)

Nu ştiu cum se face, dar cineva acolo sus, are grijă de oamenii iubitori de animale, pentru că pisica asta a venit la mine exact în ziua în care a murit Miţă, motanul. 



vineri, 16 aprilie 2010

Ne place la soare (II)

Despre Shutter Island

Încep promiţător: WOW!
De ceva vreme tot mă chinui să îl vizionez... Şi e ciudat, având în vedere că rolul principal e jucat de Leonardo DiCaprio, iar mie nu îmi place de el nici să mă pişti cu ceară. Ceva din figura lui, amestecat cu vocea, mă face să strâmb din nas. Cu toate astea, mai recunosc că e un actor bun, sau, care a devenit mai bun, odată cu trecerea timpului. Iar în Shutter Island, chiar m-a impresionat într-un mod plăcut. Şi nu mă aşteptam.
Revenind la fil în sine... Shutter Island.
În primul rând, nu e un film care să fie vizionat la ore târzii, eventual înainte de culcare.
No, no, this is no bedtime story!
Şi nu pentru că ar fi horrror, pentru că nu e horror (thriller ar fi cuvântul cel mai potrivit), însă aşa film cu aşa încărcătură emoţională nu am mi văzut de foarte multă vreme.
Pe scurt, acţiunea se petrece pe Insula Shutter, unde se afla un spital de boli nervoase ce funcţionează ca un fel de puşcărie alternativă pentru criminali, violatori, mame denaturate şi alte specii ce s-au înmulţit peste măsură.

Alte motive pentru care unui om ca mine ar trebui să îi placă Shutter Island

1. E regizat de Martin Scorsese! Ha!
2. Are o coloană sonoră de-a dreptul fantastică. Îmi aduce aminte de filmele lui Hitchcock, iar asta e de bine!
3. Deşi are un rol destul de scurt, apare, la un moment dat şi una din actriţele mele preferate: Patricia Clarkson.
4. Scenariu de nota 11.
5. Realizare de 12...

Un singur minus aş găsi filmului, faptul că m-am prins cam de pe la jumate cum are să se termine.
Cu toate astea, a fost mai mult decât intractiv să văd dacă am sau nu dreptate - mai ales cu un scenariu fluctuant, ca acesta.

Filmul are şi un poster care arată cam aşa:

joi, 15 aprilie 2010

Noul hit Iris!

Iar m-am uitat la televizor.
...Şi iar scriu pe blog.


Pentru cine încă nu şi-a dat seama, vocea de la sfârşit care rockăie 118.932 (reprezentând noul număr de la informaţii) e a lui Cristi Minculescu, solistul Iris.
Aşa că, la următorul concert Iris, din Galaţi, de la Pescarul, dacă cineva s-a plictisit de vechile şlagăre, poate cere să asculte melodia aia nouă cu 118.932.

Halal, monşer... Halal.

Kelt Song (10)

Probabil că nu sunt prima de la care se află că solistul trupei Type O Negative a încetat din viaţă în decursul nopţii trecute... sau aşa ceva. 
R.I.P. :( 
Recunosc că îi ascultam cu plăcere de fiecare dată... 
Alte comentarii, cred că sunt în plus... 
Aşa că, melodia de astăzi e Black No. 1

miercuri, 14 aprilie 2010

Kelt Song (9)

Babele, moşii, autobuzul

O discuţie avută de curând cu cineva extrem de drag mie, m-a făcut să meditez mai mult asupra unui subiect nu foarte nou, dar extrem de actual... Moşii, babele şi autobuzele.

Bineînţeles, antipatia mea pentru ele  şi ei nu e nouă nici ea, aşa cum nici subiectul nu e nou.
Cei ce nu trec pentru prima oară pe aici, ştiu despre ce vorbesc.
A nu se înţelege greşit... nu am nimic cu bătrânii în general, însă, am un mare ghimpe împotriva anumitor fiinţe născute cam de mult, care, au impresia că vârsta matusalemică le dă drepturi depline şi de necontestat - cam cum au parlamentarii imunitate, aşa şi ei, doar că nu-i poate ataca nimeni în instanţă, drepturile fiind untill death do us part - pe noi de ei.

Să luăm de exemplu, cazul autobuzelor.
Nu ştiu cum o fi prin alte oraşe, deşi îmi închipui că n-o fi prea mare diferenţă faţă de Galaţi.
Cu toate astea, vorbesc despre ceea ce am văzut cu ochii mei.
Autobuzele, aceste mijloace de transport în comun destinate tuturor cetăţenilor acestui frumos şi glorios oraş, prevăzute cu un număr de x locuri pe scaune şi de z locuri în picioare.
Cu toate astea, locurile pe scaune sunt la un nivel teoretic, pentru că nu le vei găsi niciodată libere.
Iar totul se întâmplă dintr-un motiv cât se poate de simplu: babele şi soţii lor sau ale altor babe deja trecute în lumea de apoi, au abonamente gratuite de la cântatul cocoşului până când se aprind felinarele stradale, iar posesorii nu au de gând să le lase nefolosite nici în ruptul capului.

Astfel, tu, ca om tânăr dar obosit, nu vei avea nicio şansă să iei un loc pe scaunul plătit în prealabil la tanti vânzătoarea de bilete, pentru că locul tău e ocupat de o altă tanti cu perucă aşezată câş, pălărioară cu boruri mici asortată cu un pampon maiestuos (sau, după gustul purtătoarei - o pană semeaţă), ruj roşu aprins care să pună în valoare buziţele ţuguiate şi încreţite, şi, musai sacoşica plină cu medicamentele achiziţionate, în prealabil, de la farmacia din colţ, care dă compensate.

Şi, ca să nu fiu acuzată că mă iau numai de reprezentantele sexului frumos şi fleşcăit, vă zic cu mâna pe inimă că genul ăsta de comportament nu se aplică doar la doamnele în vârsta, ci şi în cazul vânjoşilor trecuţi de primele două tinereţi.
În cazul lor, sacoşa cu medicamente va fi înlocuită cu un ziar gratuit pe care îl vor bate a plictiseală de pulpa piciorului, atunci când nu se vor apăra de muşte cu el - semn că lor nu le pasă.
Ei nu vor purta pălărie cu pană sau pampon, însă, vor fi mândri posesori ai unei veste de pescar, asortată cu nişte pantaloni maro cu dungă şi pantofi negri lăcuiţi - model Clark Gable.
Ei nu vor purta peruci întregi, ci meşe (uşor pescuibile de către puştii "fără ocupaţie") şi vor fi posesorii unei figuri cu mult superioară (din punct de vedere al acrelii) faţă de cea a unei babe.

Fie că e vorba de o ea sau un el, amintirile tale, ca om ce tocmai s-a urcat în autobuz după o lungă zi de muncă, vor fi aceleaşi.

Şi, ca să fie clar, în cazul în care ai călcat într-unul mic astăzi, şi din întâmplare, ai prins loc pe scaun, nu-ţi face iluzii! Bucuria ta va ţine exact o staţie, până când va urca un alt bătrânel simpatic şi va câhâi cu subînţeles lângă tine. Dacă, nu te-ai prins din prima, sau ai căştile în urechi, va trece la planul doi, plan ce include plimbarea de pe un picior bătrân, pe celălalt picior bătrân (plus) oftatul tânguit ce sugerează că bătrâneţea e o haină tare grea. Dacă nici aşa nu te-ai prins, ai dat de dracu. Şi dacă nu ai dat, îţi vei dori să ajungi la el cât mai rapid, pentru că în secunda doi, va porni cea mai frumoasă ploaie de cuvinte din partea bătrânelului simpatic, dintre care remarcăm următoarele stereotipuri: tineretul din ziua de astăzi nu are pic de ruşine, ia uite la el cum stă ca nesimţitul, eşti un porc, nu ai milă de un om ăn vârstă, boule.
Lista poate, bineînţeles, continua.

Fără nicio legătură cu ce povesteam, o bună prietenă mi-a povestit, de curând, cum că un alt prieten de-al ei, prieten pe care eu nu îl cunosc, ar fi urmărit o babă, vreme de câteva ore, prin Bucureşti, să vadă şi el, cum e să fii babă cu abonament gratuit, pentru o zi (probabil).
Concluzia omului, după o zi de alergat baba prin staţii de autobuz, e că ea, baba, nu se sinchisea să părăsească mijlocul de transport preţ de câteva rute bune.

marți, 13 aprilie 2010

Caut modele pentru şedinţă foto outdoors


Caut modele pentru şedinţă de photoshooting outdoors (afară). Singura condiţie este să fiţi din Galaţi. Nu contează vârsta, fizionomia sau genul. Deci nu, nu caut fotomodele. Mă interesează în principiu portretele şi fotografia de stare.

Ca drept recompensă, participanţii vor primi un CD cu fotografiile (editate şi corectate în Photoshop) făcute în timpul şedinţei pe are le pot folosi după bunul lor plac (Facebook, Hi5, etc).

Fotografiile vor fi făcute de către mine cu un aparat DSLR Nikon D60.

Cei interesaţi să-şi umple albumul foto fără să plătească nimic, sunt rugaţi să trimită un e-mail la iulia.diana.mihai@gmail.com

Pentru a viziona blogul meu foto, click aici.

Fata şi Ouţul

Despre ele:
Fată dragă, nu fi tristă, fiindcă e păcat.
Nu, nu sunt numai versurile Mădălinei Manole, oricât mi-ar fi copleşit (la propriu) ea, copilăria (pe vremea aia ne-având decât TVR 1 cu care să mă relaxez, după o zi lungă de... joacă).
Ce vreau de fapt, e să vorbesc despre anumite fiinţe purtătoare de fustiţe (ca şi mine) utilizatoare de apelative gen fată (nu ca mine!).

Nu am să înţeleg niciodată de ce unele femei aleg să se numească una pe alta fată.
Adică... cum vine treaba asta... în momentul în care te adresezi unei alteia, de ce trebuie să subliniezi faptul că e fată?
Oare ea nu ştie?
Trebuie să îi fie amintit asta constant?
Apoi, poate respectiva fată, s-a săturat să fie fată şi se gândeşte cu ardoare la o frumoasă operaţie de schimbare de sex...
Şi tu ce faci, spunându-i fată, îi răsuceşti cuţitul în rană, amintindu-i că n-are nicio şansă să fie altceva decât o fată.

Lăsând minorităţile la o parte, de departe cea mai enervantă situaţie e acea de a merge într-un mall sau orice loc public glamour, cu două-trei individe care îşi spun una alteia  fată. Dacă nu pleci imediat, rişti să fii numit şi tu, tot fată, chiar dacă tu, poate eşti băieţel. Lor nu le va păsa.

La un moment dat, se uită de tot cine e Mărioara, Vasilica, Gherghina, Filofteia, toate devenind fete (şi-atât).
Mă întreb... oare atunci când poartă ele o discuţie toate, grămadă, o discuţie despre rujuleţe şi ce a mai lansat Bote(zatu), cum îşi dau seama, atunci când una dintre ele a rostit cuvântul fată, despre care dintre ele e vorba?
Sau, probabil, nu are nicio importanţă, atât timp cât una va behăi la apel, oricare fată ar fi ea...

Prefăcându-mă că e normal la vârsta lor, mi-a fost dat să aud şi femei trecute de toate tinereţile, adresându-şi acelaşi apelativ enervant.
Îmi imaginez următoriul scenariu: Soare, cald, câmp, două fete cu batice, la prăşit... discutând despre câte parcele mai au, condimentând totul cu un mânca-ţi-aş sau cu un "#¤¤"%&# de toată frumuseţea, la adresa flăcăului bun ce tocmai traversează imaşul.

Despre ei:
La ei, treaba diferă puţin. Deşi deducţia logică ar fi că bărbaţii se strigă între ei băiete, lucrurile nu stau deloc aşa! Ce-i drept, vor avea şi ei ocazia să fie numiţi băieţi, însă, în majoritatea dăţilor, apelantele vor fi tot nişte femei... (ex. mama: măi băiete, iar n-ai dus gunoiul? sau nevasta: măi băiete, eu îţi spun clar, nu sunt sluga ta!).
Astfel, bărbaţii, se vor alinta între ei folosind diminutive simpatice ce ne amintesc de organele lor genitale, sau, după caz, de anumite părţi ale organelor genitale din dotare - pentru diferenţiere în discuţie (iată că lor le pasă cui şi ce spun, şi, mai ales: cine le răspunde).

Astfel, salutul firesc ar suna cam aşa:
-Bună bă, Organ Genital Masculin! 
-Salut bă, Ouţ! 

Şi uite aşa, începe o discuţie elevată despre bere, meciuri de fotbal, femei tunate suite ostentativ pe maşini cu mulţi cai putere, curbe, filme cu Cichi Cian, Şvarţănegăr, Stalon şi Stivăn Segal.

Kelt Song (8)

luni, 12 aprilie 2010

Ce e femeia?

Trecuseră trei săptămâni şi cinci ore, de când Sophie plecase. Urma ei miroasea încă a Chanel şi a ţigări. Uşa, nu o închisese la plecare. Nici Alexandru nu se sinchisise să se dea jos din pat şi să o închidă. O uşă închisă nu avea să o aducă înapoi pe Sophie, asta e clar. Cam tot de atunci, nici draperiile nu fuseseră trase. Exact cum spuneau cei de la Morphine: You're a bedtime story. The one that keeps the curtains closed. Iar el, cu siguranţă nu avea să dea voie soarelui să îi fure ultima fărâmă de Sophie.
Pe masă zăcea o scrisoare pe care el nu i-o trimisese niciodată.

 În tine am întâlnit tot ce am iubit vreodată. Am întâlnit androginitatea Gretei Garbo, aerul comic-trist al lui Edith Piaf. Cu tine m-am convins că Venus e o planetă excelentă, iar Marte o planetă plină de fraieri - doar aşa se explică faptul că te-am pierdut - în concluzie, mă mut pe Terra. Şi uite că, pentru prima dată în viaţă, o văd în tine pe Marlene Dietrich întorcând armele împotriva lui Hitler. Şi, hai să fim serioşi, tu m-ai învăţat să nu-mi mai las hainele aruncate, şi uite cât de ordonat sunt acum. Tu m-ai închis pe afară, atunci când nu aveam curaj să îi cer şefului meu o mărire de salariu. Mi-a aprobat-o. Ştiai? Deşi, ai câte puţin, din fiecare personalitate în parte, probabil crede-mă că ochii căprui, catifelaţi ca ai tăi nu vor mai fi întâlniţi la nicio altă femeie, pentru că femeia eşti tu!

duminică, 11 aprilie 2010

Mina and the Count





 



Kelt Song (7)

La vie... în roz (II)

Într-o după-amiază însorită, aşa cum sunt mai toate după-amiezele de primăvară, doamna Silvia, lucrătoare la un magazin de îmbrăcăminte din centru oraşului, îşi făcea inventarul lunar - pentru o gestiune mai curată a mărfii.
În aceaşi clădire cu magazinul doamnei Silvia funcţiona nestingherit şi un schimb valutar, cu funcţie suplimentară de amanet.
Doamnei Silvia îi prindea, de cele mai multe ori, bine, faptul că exista acel schimb valutar la câţiva metri de ea. Doar aşa mai schimba şi ea, o vorbă-două despre vreme sau rujuri cu Tamara.
...Cel puţin atât timp cât Tamara nu devenea invidioasă pe rujul cel nou al doamnei Silvia şi se închidea în cuşca ei securizată, uitându-se urât de după geamul ei anti-glonţ.
Şi cum număra doamna Silvia marfa, o confrunta la caiet cu sumele calculate metodic, pe uşa clădirii intră ea: o femeie grăsuţă, cu o pălărie cu pampon roşu şi cu bancnotă de cinci dolari în mână.

-Bună ziua, bună ziua...

-Bună ziua, spuse doamna Silvia. uitându-se scurt pe deasupra ochelarilor şi revenind la calcule.

-...Ah, uite că am venit şi eu la schimb valutar. Am o bancnotă de cinci dolărei, trimisă de la fata mea din America, am avut eu mai multe dar le-am schimbat şi pe asta o pierdusem, o pusesem într-o carte şi am uitat de ea. ştitţi dumneavoastră cum e cu pusul banilor în cărţi să nu-i găsească soţul, mai ţine-ţi minte, doamnă? mai tine-ţi? mai ţine-ţi? Că aşa era pe vremea comunismului, foloseai cartea nu ca să o citeşti ci mai mult pe post de portofel, vai, dar ce frumos mai era atunci, pe cuvânt, doamnă. dar acum serios, era mult mai frumos pe vremea lui Ceauşescu, era, era, păi numai uitaţi-vă, pe vremea aia toată lumea avea de muncă, existau de toate doamnă, dar de toate, adevăr grăiesc, de toate, acum ce fac nesimţiţii ăştia, îşi cumpără maşini scumpe şi case în Pipera, şi apropo de Pipera, aţi văzut, doamnă, ce noroaie sunt pe ei pe-acolo? Aşa le trebuie, doamnă, aşa le trebuie, că parcă prea s-au nesimţit cu toţii aşa ca nişte porci, şi că tot veni vorba de porci, mă amuză faptul că de Paşte lumea n-a mai cumpărat miel, ci mai mult porc, şi dacă stau să mă gândesc mai bine, mai bună e carnea de porc, că nu pute, nu, doamnă, nu? eu zic aşa că lumea ar trebui să mănânce de fapt mai mult legume, şi sunt absolut sigură că şi dumneavoastră mâncaţi mai mult sălăţele aşa, că aveţi tenul tare frumos, chiar azi am cumpărat o tufă de salată verde şi nu mi-a venit să cred cât de scumpă e...

-Doamnă, nu vă supăraţi, dar de cînd aţi intrat vorbiţi non-stop, îmi fac inventarul, vă deranjează să faceţi puţină linişte? Zise doamna Silvia, ne mai suportând limbarniţa femeii...

-Vai, dumneavoastră făceaţi inventarul, mii de scuze, doamnă, mii de scuze... că aşa îmi zice şi bărbatul meu mereu, că vorbesc mult, că sar de la una la alta, că îi fac capul ferfeniţă, dar eu pe cuvânt că nu vorbesc mult, dar ce am face, noi, oamenii, dacă nu am vorbi, ar fi o lume tare plictisitoare, vă închipuiţi, doamnă, o lume plină de oamenii muţi, nu e bine aşa, doamnă, mie, una, îmi plac oamenii plini de viaţă... care să ştie să trăiască viaţa, să petreacă, de aia nu înţeleg, doamnă, de ce bărbatul meu vrea să dea divorţ, a zis că îmi ia copiii, doamnă, chiar nu îi înţeleg câteodată pe bărbaţi...

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Peste Dunăre de Galaţi

Fiecare cu dreptatea lui

Omul e o fiinţă socială.
Ei nu serios... de unde atâta socializare? Acum, eu chiar nu cred în astea patru cuvinte.
Varianta corectă ar fi: omul vrea să fie o fiinţă socială. Dar nu-i reuşeşte.
Ar putea cineva să vină repede şi să mă bată la cap cum că atât timp cât există un limbaj de comunicare, o societate, rezultă că omul e social.
Nu sunt nici expert în sociologie, nici în psihologie (cunoştinţele mele limitându-se la unele generale), dar din ce văd, e nevoie de mult mai mult pentru a relaţiona... socializa... bla bla, şi clar nu e suficient să ştim să vorbim, să ne trimitem sms-uri, să ne sunăm, să scriem pe blog. Nu atât timp, cât fiecare prinde doar ce vrea din ce a comunicat celălalt.
Din nevoia frenetică de a deveni unici, exagerăm, ne închidem în noi, refuzăm orice idee venită din exterior, fără ca măcar să fie trecută, în prealabil printr-un filtru.
Apăsăm pe butonul de eject şi s-a terminat bâlciul.
Omul, s-a obişnuit să trăiască în globul lui de sticlă, din care nu aude, vede aburit, nu simte lumea din afara globului.
Aş putea asemăna situaţia cu cea din Matrix, dar îmi e că ar trebui să intru în detalii şi nu-mi ajung foile şi cerneala de la stilou.
După cum am bine-explicat în postări precedente, sunt unul din cei mai aprigi susţinători ai individualismului, însă, când individualismul ăsta e dus la extrem, deja mă simt obligată să protestez, să comentez. Nu sunt adepta unei lumi în care toată lumea merge pe stradă purtând pe urechi căşti asemeni celor de vânătoare . Câteodată, e chiar frumos să auzi zumzetul lumii înconjurătoare.
Şi da, e okay să ai globul tău de sticlă, în care să te refugiezi când vorbeşte unul prea tare, sau sparge seminţe altul prea aproape de tine (şi, da, astea sunt exemple proprii de lucruri pe care eu nu le suport), însă. ai grijă să nu ţi se blocheze uşa!
Deşi am tot folosit ideea asta, pe unde am apucat, am să risc să plictisesc şi am să o folosesc şi de data asta: e ca şi cum te-ai conecta la serverul mare (privit ca un fel de adevăr general), însă ai independenţa şi îţi poţi forma adevărurile tale mici. Un fel de upgrade personal, dacă îmi permiteţi.
În ultima vreme am întâlnit atâtea exemple de vorbim împreună, ne înţelegem separat, de aş putea scrie o carte pe subiectul ăsta.
Şi, de ce se întămplă chestiile astea? Pentru că refuzăm să acceptăm că dreptatea poate exista şi de partea cealaltă. Aşa că, intrăm în glob, tragem uşa, o ferecăm, punem mâinile la urechi, închidem ochii şi ne repetăm constant "am dreptate, am dreptate, am dreptate".
Ce e mai grav, ca tipul ăsta de comportament, duce, de cele mai multe ori, la alterări de relaţii, de sentimente...
Şi uite aşa se termină o frumoasă poveste de dragoste.

P.S. Stau şi mă gândesc... dacă omul şi-ar folosi mai mult % din creier, pentru gândit, oare ne-ar fi mai simplu?

luni, 5 aprilie 2010

În comitet nu te plouă

Adevărul ăsta e, atât cât trăieşti, observi, te amuzi, înveţi sensul anumitor cuvinte...
Cam cum am înţeles eu de curând de ce anumiţi preoţi preferă să fie numiţi pastori,
Păi să o luăm puţin logic, orice pastor are nevoie de oiţele lui credincioase, adică de anumiţi enoriaşi orbiţi de scrierile cu tâlc din Biblie, traduse şi explicate, la fiecare slujbă de către nenea pastor, după cum le înţelege şi el mai bine.
Deci...
Ca orice fostă copilă, actuală femeie, pentru eternitatate nepoată nostalgică şi iubitoare de bunică şi bunic, am ales, anul ăsta, să îmi petrec sărbătorile pascale la ţară, cu ei.

Cu ocazia asta, am avut şansă să aflu bârfele noi din sat, să-l văd pe nea Mărin, prospăt posesor de Dacie, cum îşi parchează achiziţia la colţ, deschide ambele portiere, fixează sonorul radio-casetofonului cu ceas... auto, pe maxim, să audă tot colţul cum se jeluie manelistul din casetă, pe ritmuri de vioară scârţâită... ş.a.m.d.

De departe, cea mai tare noutate din sat e cea cu înfiinţarea unui comitet bisericesc.
Cum, nu sunt o tipă prea bisericoasă, nu am idee dacă aşa ceva e la modă şi pe la alte parohii, aşa că, am să mă apuc să zic în două vorbe ce înţelege preotul Florin, prin comitet bisericesc.

În comitetul parohiei noastră, vor putea să intre doar oamenii de samă ai satului, oamenii cu sufletul curat şi iubire de Dumnezeu A-tot-Puternicul... oamenii cinstiţi şi iscusiţi, cu dare de mână, neegoişţi  sau avari, curvari sau cu gândul la rele şi ochii la păcat, oameni care nu se lasă înşelaţi de viclenia televizorului şi celulita Shakirei, de Super Bingo sau Andreea Esca!


Astfel, coadă mare a fost la alegerea comitetului bisericos şi bisericesc. Oamenii wannabe de samă, s-au înghesuit, îngrămădit, călcat în picioare, însă, preotul Florin, ca un preot cinstit şi cu har, i-a ales pe cei ce întruneau condiţiile, consolându-i pe ceilalţi cu un "lasă fiule, Dumnezeu te iubeşte şi pe tine...".
Însă, nu despre învinşi vreau eu să vorbesc acum, ci despre cei ce s-au urcat pe podiumul câştigătorilor...şi anume, noii membri ai comitetului şi despre îndatoririle lor, ca noi responsabili.

Îndatoririle obligatorii ale  membrului de comitet:
-propagandă religioasă prin sat
-curăţarea trandafirilor din curtea bisericii
-măturat zilnic cărarea din faţa bisericii
-şters altarul de praf
-dat cu aghiazmă pe la colţuri
-lustruit candelele
-bătut cuie pe unde trebuie
-văruit pomii de Paşte din curtea bisericii
-asistat preot Florin când bate toaca
-aplaudat după
-sărutat mâna preot Florin
-tăiat pâinea mărunt pentru anafură.
-cotizat cu niscaiva bani când cei de la Episcopie fac nazuri

Îndatoririle opţionale ale membrului de comitet:
-măturat curtea preot Florin
-dat sarumâna la coana preoteasă.
-bătut cuie casă preot Florin - pentru membrii de sex masculin
-mici comisioane nevinovate pentru preot Florin: gen nevinovatul cumpărat de pâine.
-spălat rufe copil mic  preot Florin, când preoteasă indispusă - pentru membrii de sex feminin

Menţiune: Listele nu sunt bătute în cuie. Ele pot fi schimbate şi adăugite de către preotul Florin, după cum se  schimbă necesităţile pe la parohie.

Avantaje:
Membrul va avea parte de loc în faţă la orice fel de slujbă şi de scaun gratis.
Bărbaţii vor putea intra nestingheriţi în altar, să se roage după bunul lor plac şi credinţă în cele sfinte.
La moartea membrului, acesta va avea parte de o slujbă plină de fast, un discurs de la revedere, lacrima părintelui.
Bonus, tot la moartea membrului, slujba de înmormântare va dura cu cinci minute mai mult decât în cazurile sătenior de rând.


Dau drumul la păreri...



Pentru că merit!

...am primit premiu. Un Sunshine Award de toată frumuseţea.
De regulă nu prea mă pasionează lepşele, dar, când e vorba de primit premii, sunt prima! 
Complimentele şi premiul virtual vin de la Alexandra, cu rugămintea ataşată să menţionez zece lucruri care îmi plac, fie ele de orice gen, din orice categorie.
Aşa că, iată cele zece...Ordinea nu e neaparat cea reală. De fapt, nici nu cred că există o ordine.

  1. Pisicile
  2. Lacrimosa
  3. Celţii
  4. Cămăşile victoriene
  5. Greta Garbo
  6. Fotografia
  7. Să scriu
  8. Filmele vechi 
  9. Antichităţile
  10. Bicicleta
Premiul, pentru că aşa am văzut că e moda, am să-l dau mai departe unui număr de şapte persoane.
Pentru că aşa vreau eu!
În mod normal, i l-aş returna Alexandrei, însă deja cică i l-a mai returnat cineva, iar eu nu sunt copycat.
I l-aş mai trimite şi bunei prietene şi tize, Iulia, însă şi ea, ca şi mine, l-a primit tot de la Alexandra.

Aşa că, premiul de azi, merge la:

Sky
Grişka
Adi Vera
Tony
Gigelitatea
Orry
Monica Olteanu

My love

sâmbătă, 3 aprilie 2010

La vie... în roz

Mergi pe stradă, te cruceşti... şi nu, nu pentru că e Paştele, iar dacă Hristos s-a crucit, hai şi noi repede pe cruce...
Nu, te cruceşti de ce vezi.... cum ziceam... pe stradă!
Nu că ar fi ceva nou, dar e ceva tare în neregulă cu lumea asta!
Observ mostre în fiecare zi... când mă avânt prin haosul citadin gălăţean.
Oameni agitaţi, feţe încreţite, babe iritate, copii gălăgioşi şi mult prea obraznici, accent moldovenesc exagerat intenţionat pentru a se sublinia parcă... că putem fi şi mai mârlani de atât.

O categorie aparte ar fi de departe şoferul de maxi taxi, gălăţean.
El e omul care îţi cere zece mii pentru un drum, omul care uită să îţi dea restul la sută, deşi mai ai două staţii şi ajungi la Statuie...
Tot el e omul care se ia la întrecere cu celălalt şofer de maxi maxi, doar ca să-şi dovedească că mirosul lui de transpiraţie amestecat cu motorină e autentic.
El e omul care uită, atunci când se întrece cu celălalt cercopitec, că tu, plătitorul de bilet, te afli in maşină şi te trânteşte de pe o parte pe alta mai ceva ca pe un sac de cartofi.
Cam în acelaşi timp uită şi de faptul că şi tu ai urechi şi îţi trânteşte câte o manea pe volum maxim, de-ţi sare basca pe cap în rimt de buric.
În cazul în care radioul stă cuminte pe vreun post decent, şoferul de maxi taxi, simte nevoia să compenseze, aşa că, îşi ia tacticos mobilul, sună un prieten şi începe să povestească cu sonor, cum a petrecut el cu mici, bere şi gagici, la pădure, cu o Duminică în urmă.
Ferească-te sfântul să-ţi sune şi ţie mobilul în momentul ăla, că n-ai nicio şansă să-ţi auzi interlocutorul când te roagă să iei o pâine, d-apoi să asculţi o poveste cu "m-a părăsit iubitul, dă-mi un sfat...".

 O altă categorie iritantă e cea a copiilor spărgători de seminţe, de pe banca din faţa blocului gălăţean.
Ăia care atunci când treci îţi pun piedică de plăcere, eventual scuipându-ţi o sămânţă în sacoşa de Real, ca nu cumva să nu zici, dacă te întreabă cineva... Care copii prost crescuţi din faţa blocului?
Aceaşi copii, progenituri ale celor ce acum 20-30 ani ce ascultau muzică tare şi proastă la casetofonul cu baterii, ascultă în zilele noastre mult mediatizatele manele la telefonul mobil, cam la fel de tare, să audă şi vecina aia cu gusturi ciudate de la etajul unu.

Vai, ia uite cât e ceasul. Mai era puţin şi învie Hristos... Trebuie să o şterg.
Despre categorii mai povestim şi-altă dată...
Pentru că, dacă francezilor le place la vie en rose, nouă, gălăţenilor, ne place la vie, în roz.

Asta-mi trebuie dacă las comentarii...

Click pe imagine, pentru a o mări!

Pregătiri de Paşte (IV)

Recunosc că nu mă dau în vânt după sărbătoarea asta... poate pentru că, de fiecare dată când are loc, e cald, iar eu nu prea asociez noţiunea de sărbătoare cu... vara... începutul de vară... căldură, frunze verzi şi altele.
Dar nu trebuie nimeni să mă condamne, ori să se ia după mine.
Ca orice om care încă nu a luat-o pe o dungă, am stolurile mele de păsări ce şi-au făcut toate cuiburi între cele două emisfere ale creierului meu.
Cu toate astea, mi-a plăcut mereu să merg Biserică, să iau din carnea şi sângele lui Hristos, eventual să trec de mai multe ori pe la coadă, pentru că vinul se nimerea mereu din cel mai bun.
Bineînţeles, asta se întămpla pe vremea când eram suficient de copil încât să-mi pese mai mult de linguriţa cu vin, decât de faptul că linguriţa aia vizitase gurile tuturor enoriaşilor.
Când am mai crescut, centrul de interes mi s-a mutat pe rocăreală şi pe barul de lângă Biserică. Am descoperit că împărtăşania cu bere la halbă şi cipsuri poate da un aer deosebit acestei sărbători.
Ce fac anul ăsta, greu de spus... De fapt, greu de spus ce voi face şi în următoarea oră, însă, cu siguranţă nu voi mai trece de mai multe ori pe la coadă, să sorb din linguriţa de vin şi nici nu voi mai bea bere la halbă.

Un Paşte căt mai liniştit tuturor! ...La modul cel mai sincer! :)