miercuri, 31 martie 2010

Ca să fie clar...

Cine a inventat Ze Listul, ăla n-a fost om prost, asta e clar. O mulţime de bloggeri mai mult sau mai puţin buni, luptându-se pe un loc... într-un top care nu îi ajută cu absolut nimic. (Ze Listul e o afacere...)
Poate doar satisfacţia de a-ţi poziţiona blogul lângă cel al lui Cabral, sau al lui Ciutacu, sau mai ştiu a cui blogger cu nume vibrant de pe la noi din ţară.
Cu toate astea, Ze Listul, clar nu arată nivelul de inteligenţă a bloggerului, cum nu arată nici talentul lui de a scrie.

De cerut schimb de link, am cerut şi eu. Cine n-a făcut-o? Hai să fim serioşi! Însă, diferenţa dintre mine şi gloata care cere schimb de  link, e că, în momentul în care am ales din proprie iniţiativă să introduc pe cineva în blogroll-ul meu, am bunul simţ să îl citesc de fiecare dată când mă conectez la internet, sau, mă rog, după caz, de fiecare dată când respectivul postează ceva. În cazurile în care chiar am ceva pertinent de spus, las chiar şi câte un comentariu.

Apropo de asta, intră zilele trecute un anume el, în vorbă cu mine, îmi cere cu ardoare schimb de link, mi se scuză cum că n-ar avea cine ştie ce vizitatori, dar că e la început, şi are el timp.
Dau o raită pe blogul lui, nu observ mare lucru care să-mi atragă atenţia, dar zic... fie, are el timp să priceapă, şi-l adaug la rubricuţa mea de link, numită sugestiv VEŞNICA POMENIRE, cu gândul ca ulterior să îl avansez, dacă dovedeşte că merită.
Urmăresc situaţia vreo câteva zile, având sculele necesare, observ că omul nostru nici măcar nu îmi clickăie blogul, darămite să mi-l şi mai citească, şi-mi zic: ei lasă că stai tu bine la pomenirea veşnică.
Nu trec patru-cinci zile că primesc mail furtunos de la respectivul în care mă anunţă că lui nu îi convine să fie înmormântat, că el m-a pus la o rubrică decentă.

Apoi, scuză-mă stimabile, dar la ce-mi foloseşte mie asta? Mi-ar fi plăcut chiar să citeşti ce scriu şi să mă bagi la gramadă cu Blogatu decât să mă aşezi pe tron şi să uiţi de existenţa mea...
Ştii cum e, fiecare e responsabil de ceea ce păţeşte, iar dacă dumitale te aflai, până mai ieri (când nu ţi-am mai suportat impertinenţa şi te-am retrogradat cu un şut din blogroll)  la Veşnica Pomenire, apăi e doar vina ta! 
După ce că îţi permit să mă foloseşti ca unealtă de upgrade în (inutilul) Ze List, mai faci şi mofturi şi te apuci să-mi comanzi ce să fac EU cu BLOGUL MEU.

Aviz amatorilor.
Eu de citit, citesc tot ce am în blogroll.  Iar dacă din întâmplare vă treziţi, aşa... pe nepusă masă într-o rubricuţă ce nu corespunde cu pretenţiile domniilor voastre, întrebaţi-vă întâi de ce, apoi bombardaţi-mi adresa de e-mail cu inepţii!

Na-ţi-o bună...

Organizează Geocer concurs de poveşti frumoase, despre excursii, petreceri, cine romantice...
Cum de cine romantice nu prea am avut parte la viaţa mea pentru că sunt şi voi rămâne o sălbatică cu acte în regulă, iar patrecerile au fost atât de multe încât nu le mai ţin numărul, am decis să scriu despre Mitică şi excursia mea la Preadeal din 1989.
...Ieri, pe ultima sută de metri.

Azi, nu mică mi-a fost mirarea când am constat că am şi câştigat Premiul II, constând într-o carte pe care, sinceră să fiu chiar mi-o doream, pentru că:
  1. Îmi place cum sună titlu
  2. Iubesc cărţile
  3. Le citesc!
  4. Le colecţionez
  5. Le şterg de praf
  6. Le iubesc
  7. Le vorbesc
Mulţumesc!

Geocer şi Oana Stoica Mujea ajung expres în blogroll-ul meu cel de seamă, pentră că îmi face mereu plăcere să citesc oameni care chiar scriu!

marți, 30 martie 2010

Mitică - Vara lui 89

Iaca azi mi-am făcut un pic de curat în cufărul cu amintiri, cufăr ascuns bine în partea din spatele creierului meu, aşa cum ar zice Patrick McGrath, şi-am dat peste o amintire, de care nu credeam că am să-mi mai... amintesc.
Aş fi putut povesti absolut orice astăzi, începând de la marile mele aventuri adolescentine, la descrierea momentului când am ascultat pentru prima dată Slayer, sau când mi-am cumpărat prima geacă de motor cu multe fermoraşe şi lanţuri.
Cu toate astea, gândul nostalgic mi se duce la copilărie, la momentele de care îmi amintesc vag, dar, pe care mi le împrospătează mama mereu, zâmbind galeş şi terminându-şi fraza cu: uite ce simpatică erai când erai mică, mică, blondă şi cu ochii mari.
Nu de alta, dar acum, m-am vopsit brunetă şi mijesc des ochii... de la dioptriile potrivnice.

Şi se făcea că în amintirea mea, aveam patru ani, şi purtam pantaloni scurţi, bufanţi, spre marea ciudă a lui Hamlet, freza nu mă ajuta nici ea prea tare, dar eram fericită, pentru că plecam cu mama şi cu tata la Predeal, iar Mitică era şi el cu mine.
Pe Mitică îl primisem cu ceva timp în urmă, îl văzusem într-o vitrină şi îmi plăcuse albul imaculat al pluşului din care era făcut, limbuţa roz de catifea şi faptul că nu lătra decât în imaginaţia mea.
Pe Mitică l-am ţinut în cârcă, tot drumul spre staţiunea Predeal, iar tata mă ţinea pe mine.
Şi nu, mama nu îl ţinea pe tata.
În concluzie, toţi trei, deveneam cam înalţi pe coridorul trenului. Plus că atenţia pe care o atrăgeam, nu îi prea convenea mamei, aşa că, specialistă în voodoo, a rostit o incantaţie într-o limbă veche şi moartă, iar la prima oprire a trenului - pauză de ţigară a tatei, l-am scăpat pe Mitică în prima baltă de pe peron, şi brusc, mama a avut un motiv solid să mi-l dea jos din cârcă.
Cu toate astea, Mitică a stat frumuşel pe banchetă, lângă mine, fiind la un pas de a plăti bilet şi o amendă cum că e prea murdar să stea acolo.
Nici nu vă puteţi închipui cât de tare lătra Mitică, în imaginaţia mea... de draci, nu alta!
Odată ajunşi, toţi patru, la Predeal, l-am băgat pe Mitică sub jetul de apă de la chiuveta camerei de hotel, l-am frecat bine cu săpunul mic inscripţionat cu sigla hotelului, Mitică a scos, în imaginaţia mea, baloane de săpun pe botic, şi mi-a zis cu voce de Scooby Doo că dacă l-aş iubi, nu l-aş spăla.
I-am zis prieteneşte că e spre binele lui şi l-am şters cu prosopul inscrispţionat cu sigla hotelului.
Am zâmbit larg şi mulţumită de mine... către mama... şi m-am întors la treburile mele mult mai importante decât orice ar fi avut ai mei în plan pentru mine.
Însă, şi copii deosebit de ocupaţi trebuie să mai mănânce, apoi pun pariu că şi lui Mitică îi era foame, după băiţă, chiar dacă, acum nu mai zicea el nimic.
Noi doi ne citeam găndurile. Eram un tot.
Dusă cu forţa de mama la restaurant, m-am aşezat pe jumate de scaun - oricum încăpeam şi pe un sfert - iar pe jumătatea cealaltă, stătea ţanţoş Mitică, proaspăt spălat - încă ud.
Punctul culminant s-a înregistrat în momentul în care a apărut chelneriţa iar eu, sfătuită de Mitică, am decis să îi spun doamnei în cauză că are cercei urâţi care seamănă cu nişte farfurii de tablă. O fi fost parte din uniformă, gândesc eu cu mintea de acum...
Doamna a zâmbit jenată şi dragăstoasă către mine, zicând că sunt un copil simpatic, mama mi-a aruncat săgeţi cu privirea şi m-a pus să-mi cer scuze, Mitică a chicotit, tata şi-a terminat de fumat ţigara.
În aceaşi seară, am ţinut să mai fac un strop de bine cuiva şi să îl anunţ că are pantofii murdari.
Tata a mai fumat o ţigară.
A doua zi, ai mei au hotărât că e cazul să facă nişte poze, pentru eternitate, suindu-mă pe un urs împăiat, sperând că ursul poate nu e împăiat şi că ar putea fugi cu mine prin pădure.
Ursul n-a fugit.
Aşa că, runda doi, m-au proptit lângă dulăul fotografului, şi m-au supărat teribil că nu l-au primit pe Mitică în poză.
După episodul fotografic, m-am dus să mă plimb cu Mitică, trebuia urgent să-i explic că nu e vina mea, că n-a putut apărea şi el în poză.
Discuţia ne-a fost întreruptă de o bătrână curioasă, care m-a întrebat cum mă cheamă şi câţi ani am.
Ca să o induc în eroare, i-am zis că mă numesc Andrei şi că am nouă ani.
Apoi m-a găsit mama...
Relativ la scurt timp, ne-am întors acasă, la bază, în oraşul de baştină.
Din acea zi, nimeni n-a mai menţionat nimic de o a două excursie la Predeal.
Însă, parol că eu m-am purtat normal.



Despre egoismul meu nemărginit

Am să fiu foarte sinceră. Momentul adevărului, ca să zic aşa... De felul meu nu sunt o fiinţă prea sociabilă, simpatică sau binevoitoare. Mă bazez pe instinct şi fac cam tot ce îmi prinde mie bine.
Singurele persoane pentru care chiar aş face ceva sunt cele câteva pe care chiar le iubesc.
În rest, nu cred că sunt eu Maica Tereza, ca să-i ajut pe toţi.
Cu toate astea, mă consider un cetăţean model, o tipă destul de corectă, atât timp cât totul se încadrează în sfera principiilor mele.
Şi încă ceva, nu intenţionez să mă schimb.
În altă ordine de idei, mă enervează cumplit cei ce nu pricep din prima anumite lucruri.
Să-i numesc proşti, ar fi deja desuet.
Pe toţi ne deranjează proştii, doar ca să nu fim noi consideraţi proşti, la rândul nostru.
N-ai să auzi pe nimeni că spune: vai ce-mi mai plac mie proştii!
Deşi, dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că toată lumea ar trebui să iubească proştii, chiar şi proştii.
Pentru că ei, dacă ştii cum să le gâdili orgoliul, pot deveni uneltele perfecte.
Bucăţile de plastilină pe care nu le-ai avut niciodată, la grădiniţă.
Genial, nu?

Simt totuşi că m-am îndepărtat de la subiect.
Ce vroiam să spun de fapt. Ca om iubitor de tehnologie, om ce va muri strâns de gât cu ştecherul de la unitatea calculatorului personal, mai stau şi pe messenger... uneori.
Adresă de messenger veche, cam de pe vremea când nu orice   fraier  avea aşa ceva, o ţin pe available doar pentru două-maxim-trei persoane.
Însă, când mă uit available pentru toată lumea, atunci începe coşmarul meu! Monitorul meu se transformă subit într-o maşină de popcorn, ferestrele de messenger apărând ca floricele de porumb lovite de capac - cu sunetul de rigoare.

Să luăm un exemplu practic. Întră... Vasile (pentru protejarea identităţii persoanelor, numele protagoniştilor au fost schimbate, în prealabil.) şi mă întreabă ce mai fac. Mă numeşte Julia, deşi numele meu e Iulia de dimineaţă până seara. Dar, lui i se pare cool să mă englezească. Nu-i nimic, bine şi aşa rău.
Mă pupă, mă ia în braţe virtual. Îmi spune cât de mult dor a strâns el, de când nu ne-am mai văzut (fiind destulă vreme de atunci... din câte - din întâmplare - îmi amintesc eu) şi începe să depene nişte amintiri de prin Vama Veche, în multe fraze (prea multe, aş zice...), cu multe semne de punctuaţie.
Tipă perspicace, cum mă ştiţi, mi-am dat seama imediat că omul nostru povestea de fapt nişte întămplări la care eu fusesem de fapt prezentă. Îl anunţ, la care el îmi zice: da măi, şi stai să vezi ce s-a întămplat mai departe!
Ei, dragii mei, la o astfel de chestie, nu prea mai ai ce să zici, decât să râmâi perplex. Adevărul ăsta e, că nu mi-a mai povestit nimeni viaţa mea, până acum, în afară de mama. Iar mama, cu siguranţă s-ar ghida pe acea perioadă a existenţei mele, sinonimă cu vreau papa, mama sau de ce nu, vreau caca.
Şi povesteşte Vasile, povesteşte, la un moment dat, citind, bineînţeles pe diagonală, observ un semn de întrebare. Îmi zic... opa stai aşa că mă întreabă ceva... a schimbat subiectul.
Aşa şi era, fusesem perspicace din nou.
Vasile mă întreba ce fac de Paşte şi dacă nu cumva aş vrea să merg la un party de Drum and Bass, că e mare chindie pe undeva prin centru.
Deşi mă încerca să-i amintesc că pe mine nu m-a mai văzut nimeni la astfel de adunări zbenguistice, cel puţin de când părul meu a decis să fie mai jos de umăr - deci, cu foarte mult timp în urmă -, l-am refuzat politicos şi mi-am văzut de treburile mele, lăsându-l pe Vasile cu pasiunea lui pentru scris, mie, pe messenger.
După ceva vreme, şi romane întregi în care el întreba, el răspundea, s-a decis să mă anunţe că nu e cazul să plâng sau să fiu tristă toata ziua, dar, din păcate el are treabă şi va trebui să iasă de pe messenger, dar că vom vorbi curând. Am ridicat dintr-o sprânceană şi am zis "haleluia".
Chestia asta, îmi aminteşte tragic de mult de un film care mi-a plăcut maxim, Cast Away.
Problema cea mare, nu e că el joacă rol de Tom Hanks, ci că eu joc rolul mingii tăcute...

Si, pentru că mă iubesc, pe sfârşit, îmi dedic o melodie.

Kelt Song (3)



Thank you for the song, my darling you!

sâmbătă, 27 martie 2010

Kelt Song (2)

Nu pot să zic că am avut o copilărie prea tristă, sau prea fericită, sau că amintirile mele sunt unice, sau că aş avea mare lucru de povestit în sensul ăsta, dacă aş fi luată la bani mărunţi.
Cu toate astea, când ascult melodia asta, nu pot să nu îmi amintesc de după-amiezile de Duminică, ale începutului anilor 1990.
De soarele de un portocaliu atât de cald că îmi merge la suflet chiar şi acum, amintindu-mi.
De combina stereo cu pick-up.
De postul de radio local... şi de casetele înregistrate pe care scriam cu tata: Muzică bună, Volumul N.




vineri, 26 martie 2010

Previziune sumbră

De felul meu nu mă prea uit la televizor. Am motivele mele. Motive de care îmi amintesc doar câteodată.

Ca de exemplu azi.

Ca să intru mai mult în detalii, mama mea are anumite tabieturi, atunci când ajunge acasă, cândva pe la ora optuşpe şi ceva... Tabietul numero uno?
Deschide televizorul. Eventual pe Pro Tv, la Mămăruţă, sau la Măzgălin, la Antene.
Emisiuni identice, posturi diferite, al doilea amănunt, nefiind tocmai interesant pentru mine, deşi studiile pe care le urmez, ar trebui să mă ţină geană pe media românească.
 Tv-ul e deschis,  iar  la una din emisiunile astea de mare cultură... cântă Guţă. Manele. Îmbrăcat în... Hip-Hop-er.
Am râs, m-am amuzat. M-am gândit ce ar zice Paraziţii... că de restul din breaslă, jur că nu mă interesează!
L-am urmărit pe musiu Guţă cum se bâţăie lasciv pe ritmul propriilor manele, am observat că nu mai are mustaţă, i-am admirat pantalonii cu turul lăsat şi adidaşii...
Într-un târziu, am replicat arţăgos:
  Numai rocker să nu-l văd... 
 Şi mi-am văzut de treburile mele.

 Later on.
Nu peste chiar aşa de mult timp... pe la ştiri. Acelaşi post.
Guţă cântă ... ca la 20 ani, imită Voltaju cât de vânjos poate el şi-şi dă coroana pe un un tricou cu ACDC.
Concluzia?
Nu mă uitasem la emisiunea în cauză de la început. Nu că aş plânge cu lacrimi amare, dar o previziune ca cea dinainte, în condiţiile astea, devine... SUMBRĂ.

Bormaşina mea

Azi am fost la cumpărături... şi am fost foarte lady-like
Parol
Am cotrobăit curioasă pe la fiecare stand cu scule şi obiecte făcute să îi facă pe bărbaţi să se simtă... bărbaţi. 
Am privit produsele expuse, am comparat preţurile, am pus în balanţă preţurile cu diferitele calităţi ale produselor... şi am cumpărat o bormaşină drăguţă, portocalie, nu prea mare, cât să o poată ţine straşnic în mână şi un om nu prea înalt, aşa ca mine, purtător de fustă şi ascultător de muzică cât se poate de clasică.
Oricât de greu ar veni a crede, arătam chiar binişor împreună cu noua achiziţie. Tind să cred că e datorită faptului că portocaliul bormaşinii se asorta de minune cu eşarfa mea cărămizie.

Kelt song (1)

joi, 25 martie 2010

Mă bag în afaceri

Şi nu singură. O iau cu mine pe cealaltă Iulia.
Împreună, ca bune prietene ce suntem, vom rupe piaţa în două, pentru că, noi avem ceva nou, revoluţionar,igienic, sofisticat!

Pentru mai multe detalii, vă prezint postarea blog a Iuliei aka. varianta scrisă a reclamei noastre.

Continut:
- Linguriţa de plastic (de unică folosinţă) sau de metal (pentru cei care au alergii la materiale plastice sau vor să păstreze o amintire).
- un chibrit sau brichetă (pentru linguriţele din metal). Se ştie că focul purifică şi dezinfectează.
- una bucată cârpă de bumbac (pentru a şterge linguriţa... după ce se bagă în vin, sau după flambare, sau... pentru ce întrebuinţare îi mai găseşte fiecare enoriaş).
- instrucţiuni de folosire în 3 limbi de circulaţie internatională... şi, bineinţeles în română.

Kit-ul poate fi în 2-3 variante, aşa că pentru orice buzunar sau preferinţă:
- linguriţa unică folosinţă plastic 1 leu.
- linguriţa metal cu chibrit/brichetă 3-7 lei.
- linguriţa metal personalizată cu numele bisericii 7-10 lei


În cele ce urmează, vă vom prezenta şi advertorialul nostru...


Editor de imagine: keltoighost.
Click pe imagine pentru a o mări!

Pentru mai multe informaţii, vă invit să derulaţi blogul până ajungeţi la postarea anterioară, ca să vedeţi unde e alpha acestei glorioase afaceri.

Pregătiri de Paşte (II)

-Ţin post de Duminică... mi-e foame, nu mai pot. Simt ca şi cum n-aş mai fi mâncat din Septembrie. Să-ţi amintesc că suntem la sfârşitul lui Martie?
Zise Costel ţinându-se de stomac în cel mai tragic mod posibil.
-Eu chiar nu înţeleg de ce tot faci tu mereu cum vrea nevastă-ta... Are telecomandă, iar becul se aprinde la tine.

Replică Gheorghe.
-N-are mă, nicio telecomandă, fac de plăcere. Mi-a tăiat maiul, când mi-a zis că posturile, pe lângă faptul că îţi curăţă sufletul de Necuraţi şi e... Divin, te ţin ecologic, puţin vegetarian... Partea bună e că nevastă-mea a devenit brusc entuziasmată şi m-a dus astăzi în regim de urgenţă la popă, să mă spovedească şi să mă împărtăşească. Nu mai avea ea răbdare.
-Şi i-ai zis popii că ai făcut nasty-nasty cu Mărioara, luna trecută?
-Da cum să fac aşa ceva, nevastă-mea avea urechile pâlnie, iar poala popii nu cred că e antifonată, deşi la cât de scumpe şi extravagante sunt straiele lor, în ultima vreme, n-ar fi stricat... Partea proastă a fost când m-a împărtăşit. Mi-a dat o linguriţă plină cu vin (asta mi-a plăcut) cu care mai dăduse şi la babele fără dinţi şi cu miros de naftalină şi scuipat bătrân, din faţa mea. Am vrut să iau un şervet, să şterg linguriţa dar înainte să fac asta, mi-a dat nevastă-mea un ghiont între coaste, şi mi-a zis că nu e frumos.
-Bun, deci putem să mergem la crâşmă să bem o ţuică, dacă tot ai încheiat socotelile cu cele sfinte?
-E pe naiba, când să mă bucur eu, mă piţigăieşte nevastă-mea la cap, că postul se ţine până în ziua de Paşte...

Hai faiv

De mult au trecut vremurile când ei le cântau lor, femeilor, sau ele le cântau tot lor, femeilor... "hai să ne întâlnim sâmbătă seară, într-o cârciumioara la şosea"... sau tot de mult sunt trecute vremurile când oamenii îndrăgostiţi se peţeau sau îşi trimiteau scrisori de dragoste parfumate şi sărutate pătimaş.
Aproape că a trecut şi era sms-ului, sau cea a mail-ului...

Trăim în plină dezvoltare a reţelelor de socializare. Clar nu ai o personalitate bine conturată, dacă nu deţii un cont de Hi5, unul de Facebook, două de MySpace şi musai unul de Netlog.

Regulie unei agâţări perfecte pe o astfel de reţea de socializare sunt destul de simple.

1. Acces permanent la internet. Cum nu e chiar foarte cool să stai tot timpul acasă, călare pe desktop, îţi poţi achiziţiona oricând un laptop, pe care îl poţi folosi în excursiile tale la cafeneaua cea wireless din centru. Sau, dacă nu ai bani de cafea, poţi oricând să intri pe net, chiar de pe telefonul mobil.
2. Lista de prieteni trebuie să conţină cel puţin 1000 de bucăţi din toată lumea.
3. Trebuie să ai cel puţin 300 de poze, în diferite poziţii, luate din diferite unghiuri. Pentru a nu induce în eroare privitorul.... admiratorul, viitorul iubit, viitoarea consoartă.
4. Musai una din poze trebuie să fie cu angelica joli.
5. Filmul tău preferat trebuie să fie Avatar.
6. Statusul tău, trebuie să fie: "Lăsă şi mie un comm.!"
7. Şi, ca să nu pierzi contactul cu lumea, trebuie mereu să stai la pândă de prieteni cu poze frumoase, să le comentezi, să le dai like, five, superfive, gifts, să îi provoci la jocuri tâmpite cu plantaţii şi mobster. Să le arăţi câ exişti şi eşti activ!

Lăsând glumele la o parte, deşi am unul din cele mai vechi conturi de Hi5 existente (cu Facebook-ul m-am împrietenit relativ de curând - şi deja am gânduri mârşave cu el - să-l şterg!) nu m-a ajutat niciodată la mare lucru. Unii ar spune că e cea mai bună metodă de a împărtăşi fotografiile recente de pe la munte, mare, deal şi podiş, cu prietenii.
Eu spun că, dacă vreau să împărtăşesc poze cu prietenii, le trimit personal, nu e nevoie să mă vadă tot world wide webul în pijamale, sau mai ştiu eu în ce altă ipostază... umană.

Iar, dacă privim problema altfel, aşa cum îţi poţi găsi jumătatea pe Hi5, aşa o şi poţi pierde dacă ai inspiraţia să laşi pe contul altcuiva like-uri sau superfive-uri.
Lucrurile astea sunt, pur şi simplu inacceptabile.

Sfatul meu: Există o opţiune super simpatică, care se numeşte DELETE ACCOUNT.

miercuri, 24 martie 2010

duminică, 21 martie 2010

Linişte, pace, copii gălăgioşi şi agorafobie

Prima zi de soare, frumos şi cald. Prima zi de role cu care nu ştiu să merg, decât cu genunchii îndoiţi. Prima zi de plimbat cu bicicleta... în visele mele... pentru că în realitate, bicicleta mea are roţile desumflate.
Cu toate astea, mulţi ar spune: bine că a venit odată şi căldura. Parţial înclin să dau din cap cum că sunt de acord cu ei, însă, odată cu mult aşteptata căldură, te îmbolnăveşti de agorafobie. Mai ales dacă ai proasta inspiraţie să locuieşti în Galaţi şi să vrei să te agiţi puţin pe faleza Dunării.
Problema e că, mult prea multă lume aşteaptă primăvara. Zic eu.
Faleza gălăţeană arăta ca un Tokyo manelizat, scuipător de coji de seminţe.
Un amalgam biciclistic în contradicţie cu populaţia de babe, ieşită la plajă, fiecare de mânuţă cu câte unul mic, entuziasmat şi ţipăcios.

Într-o dumnică de genul ăsta, clar nu te încarci cu niciun fel de energie solară, ci cu un munte de draci. Cu puţin noroc, poate te alegi şi cu portiera ţăranului în nas, ţăran ce nu s-a asigurat că vine cineva din spate.

Cu toate astea, am făcut două fotografii. Pentru că atât m-a ţinut bateria.
Duse sunt zilele când mă bucuram de liniştea polară...

Cele două fotografii:

The Tudors - sezonul IV



Pentru că multe din căutările Google ce duceau către blogul meu sunau cam aşa: tudorii, the tudors... am decis să împărtăşesc noua veste.
Pe 14 Aprilie 2010, Showtime scoate la rampa sezonul IV din Dinastia Tudorilor. Din câte am înţeles, va fi ultimul sezon, aşa că, enjoy it.
Pentru cei cu adevărat interesaţi, ăia dintre voi care nu mai aveţi răbdare, se aude un zvon că ar exista pe www. primele două episoade. Acum, eu habar nu am.

Oricum, data oficială rămâne... cică 14 Aprilie.
Enjoy!
I will!

vineri, 19 martie 2010

Sâmbătă

Un pacheţel de şerveţele umede, o carte ilustrată cu Marlene Dietrich pe care se uită zilnic, siropul de tuse cu gust de brad şi o portocală. Portocala era specială. O primise în semn de împăcare. Mai de grabă i-ar fi desenat ochi, gură şi nas, decât să o manânce.
-Urâte mai sunt zilele de sâmbătă... îşi zise..., în timp ce schiţa un desen invizibil, cu degetul pe birou.
Nu îi plăcuseră niciodată sfârşiturile de săptămână. Din copilărie nu putea să reţină două-trei sâmbete sau duminici cu adevărat frumoase. Sâmbăta ca sâmbăta, însă duminica îi fusese cu adevărat compromisă de atunci când tatăl ei îi prinsese degetul la uşa de la bucătărie. Nu îi venea să creadă câtă carne şi câtă unghie crescuse, de când se întâmplase asta. Cu acelaşi deget ciupea de vreo câţiva ani corzile unei chitări permanent dezacordate. De chitara cea nouă nu se putuse apropia niciodată. Nu simţise niciodată că e cu adevărat a ei...
Cu toate astea, astăzi era sămbătă... iar ea avea părul foarte lung. Atât de lung că îi atingea cureaua blugilor.
Un om aşa de repezit ca ea, nu ar fi trebuit să fie lăsat să aibă părul atât de lung.
-Şi... ce-ar fi dacă astăzi m-aş rade pe cap? Probabil că aş avea capul ceva mai uşor...
Cu siguranţă ar fi găsit lucruri mai bune de făcut, cu foarfecul. Exemplul cel mai bun era întotdeauna deschiderea sticlelor de Cabernet Sauvignon sau de Pinot Noir.
Aşa că, o femeie trebuie să facă lucrurile la care se pricepe cel mai bine şi să lase tunsul pentru bărbaţi.
Dopul de plută ţâşni, stropindu-i câmaşa albă, care îi place atât de mult.
-Grozav moment! Acum arăt ca Jack Sparrow... îşi zise.
De undeva, din ecourile minţii, răsuna o melodie ce o mai auzise odată sau de două ori, în toată viaţa ei, viată ce reîncepuse sincron cu anul în curs şi se încheiase inexplicabil cu vreo două săptămâni în urmă.
-Tuff luck! Îşi spuse iar. Apoi îşi aminti de promisiunea ce şi-o făcuse, cum că nu are să mai introducă expresii englezeşti, în vorbirea de zi cu zi. Fie ea chiar şi cu sine!

Studiu de caz: Jurnalismul traditional vs. Bloggingul

...Ok nu e ea o leapşă, e mai mult un început de studiu personal pe care am de gând să îl fac pentru Centrul de Cercetare.
La finalitatea lui, probabil voi posta bucăţele din el aici.

Însă, ca să ajung la stadiul ăla, am nevoie de ajutorul a câtorva dintre voi.
Ajutorul costă în răspunsul la o întrebare.

În ultima vreme, bloggingul ia din ce în ce mai multă amploare, vrând parcă să acapareze jurnalismul traditional.
În ce măsură, credeţi că lucrul acesta e posibil?
Aş vrea să se ţină cont de credibilitatea înformaţiei postate pe blog, de corectitudinea gramaticală a unor bloguri şi de coerenţa în exprimare.


Provocarea de a-mi răspunde o lansez tuturor celor ce se simt în stare să răspundă şi au ceva de spus, însă, îm mod expres următorilor bloggeri:

¤Bunilor mei prieteni: Juels şi Sky
¤Stimaţilor domni: Cristian Lisandru, Vania, Simion Cristian, Marius Ola.
¤Şi nu în ultimul rând: Cantina Socială, Dreampoet, Alexandra Verzes, Romanika, Tony, Lulubella, Monica Olteanu, Ghiduşii, Victor, Viaţa sub lupă, Adunatedelasate, Zahdiva.

Mulţumesc anticipat.
Rugămintea e ca răspunsurile să îmi fie lăsate aici, ca să le am grupate, pentru atunci când mă voi apuca de proiect.

joi, 18 martie 2010

I C U

Vernisaj, sus... la mansardă

Nu, nu are nimeni probleme cu mansarda. Cel puţin nu în seara asta.
E vorba chiar de un vernisaj de pictură, organizat sus în... mansarda Centrului Cultural.
Tinerii artişti: Traian Tsamuris, Nicoleta Olteanu, Lucian Constantin şi Ionut Kheles... nu neaparat în ordinea asta, veniţi tocmai de pe meleagul lui Fănuş Neagu, ca să dea Galaţiul cu picioarele în sus de uimire.

Nu am să mă apuc nici să fac analiză artistică a tablourilor expuse, pentru că nu am competenţa necesară să-mi dau păreri... cu ţigara în mâna dreapta, privind de sus, pe sub gene şi rostind neologisme, în timp ce par interesantă. Nu, sunt oameni plătiţi pentru asta.
Iar de articol în sine, de data asta se va ocupa colega mea, pentru că ea e cea ce a avut răbdarea supremă de a culege informaţii.

Aşa că... munca mea de astăzi, se rezumă la următoarele fotografii:






favoritul meu:


artiştii...







...Şi colega... pe care mă gândesc serios să o adopt.



Câteva aranjamente ce mi-au atras atenţia:







Îi mai aşteptăm pe la noi, şi sper ca data viitoare să facă unul din şourile alea frumoase pe care am auzit că le fac pe la Brăila.

luni, 15 martie 2010

Acum ştiu adevărul!

Bun... nu ştiu cu ce să încep, dar, de curând am citit o ştire pe saitul Pro Tv, cum că, femeia din imaginea de mai jos, ar face eforturi să FIE CEA MAI GRASĂ FEMEIE de pe suprafaţa Terrei, momentan cântărind 273 de kilograme.
În dorinţele ei cele mai aprinse, rotofeia tânjeşte la dublarea greutăţii actuale.
O avea ea vreun interes ascuns să ajungă prin Cartea Recordurilor, însă, pe cuvânt dacă îmi pasă...

Ceea ce mă oripilează de-a dreptul, e faptul că... femeia (dacă îmi permiteţi să îi zic aşa), ingurgitează într-o singură zi... ta-daaaam: 12.000 de calorii!.
Mai declară ea pe acolo că îi place să mănânce câte 70 porţii de suşi... că adoră dulciurile şi că are un scuter adaptat pentru kilogramele ei. (Adică... cum? Un tractor?)

După toată povestea asta, în sfârşit am răspunsurile la anumite întrebări care, până acum, nu mă lăsau să pun geană pe geană, noaptea.
Păi cum, măi nene... 12.000 calorii şi 70 porţii de suşi?
Abia acum pricep eu de ce e foamete prin Africa!
Păi, de unde să mai aibă săracii scheleţei să pape, dacă bagă asta tot în ea?
Individa ar fi în stare să dea gata, la o singură masă, jumătatea din populaţia de peşte din lume. E tragic!
Uite o altă întrebare la care tocmai mi-am răspuns: de ce dispar specii... PENTRU CĂ LE MĂNÂNCĂ EA PE TOATE!
Cu ocazia asta, cred că m-am prins şi cine a provocat criza mondială.
Buuun... şi cireaşă de pe tort... mâncăcioasa afirmă că e sănătoasă tun. Cu voia dumneavoastră, am să-l citez pe MIchael Jackson: What about us?

Ce-o fi în mintea unora, oare... să îşi facă un mod de viată din a deveni un depozit de alimente...
Pentru ce?
Pentru Cartea Recordurilor?
Pentru bani?
Şi, dacă îşi îndeplineşte scopul, cu ce chef cheltuie banii câştigaţi?
Ce-ar putea, om de 500 de kilograme să facă cu bani?
Să meargă în parcul de distracţii şi să se dea în rollercoaster?
Să îşi cumpere şi mai multă mâncare?
Sau poate vrea să meargă la sală?
...Sau să îşi plătească eventuala operaţie la inimă?
De ce ţi-ai face un scop din a fi gras?

Un singur lucru mai am de spus... dacă vreodată în lume, a existat mâncare suficientă, cât nimeni să nu ducă lipsă, a rezolvat asta problema!


sâmbătă, 13 martie 2010

6 probleme existenţiale

Deşi am făcut mare tamtam cum că nu mai vreau lepşe, că nu-mi plac, c-o fi, c-o păţi, ce-oi mai fi zis eu pe-acolo, iată că mai fur o leapşă de la Ana M. Călin, de pe blog.

1. Trăieşte fără să te abţii de la nimic!
Nu ştiu cum o fi pentru alţii, dar în cazul meu, voinţa e sinonim absolut cu necesitatea, iar necesităţile nu trebuiesc, sub nicio formă neglijate. De ce ai trăi ca un pustnic? Ca după o medie de viaţă de 50-60 ani să... mori?

2. Râzi.

Deşi, în mod normal, ar trebui să zic ceva de genul: râzi din toate prostiile că e sănătos, tot ce îmi vine acum în minte e că râsul excesiv îngraşă şi că îţi formează cele mai urâte riduri în jurul ochilor. Dar, ca să nu par total bitch (ca şi cum mai e posibil) zic în felul urlător: comedii multe, site-uri cu şi de bancuri... filmuleţe amuzante pe Youtube, etc. Uneori funcţionează.

3. Nu renunţa
...atât timp cât simţi că ai pentru ce lupta. Cât simţi că uşile nu îţi sunt închise. De regulă, omul are tendinţa de a se feri să se facă de râs. Să însiste... să lupte. Pentru că e o graniţă extrem de subţire între a lupta suficient şi a te face de râs că nu ştii când să renunţi. Îţi trebuie un anume al cinşpelea simţ ca să procedezi corect. Pentru că "ne-renunţatul" ăsta, e o problemă gravă, ce, cu siguranţă se va transforma într-una de cursă lungă, bântuindu-te până la adânci bătrâneţi.

4. Închide-ţi sertarele

Orice sertar lăsat deschis multă vreme, se uzează. Să fiu mai precisă, i se uzează balamalele (sau şina... sau ce mai are el) şi e posibil să întâmpini greutăţi, atunci când vei vrea în sfârşit să îl închizi. Şi nu, nu sunt rudă cu nimeni de prin cărţile de Psihologie.

5. Regretă, iartă, crede şi uită.

Aforisme... Nimeni nu te crede când regreţi, nimeni nu te iartă când regreţi, nimeni nu te uită, deşi iartă.

6. Fii simplu, impetuos, voios şi natural.


Aşa e bine?


Ştiţi povestea... leapsă o ia cine-dacă vrea.

Cugetări de sub plapumă

Cum gripa face ravagii, chiar şi în cazul tigrilor de foc, timpul petrecut în casă, sub plapumă, din ultimile şase-şapte zile, m-au făcut să cuget mult.
Prea mult, probabil.
În astfel de momente, când un om are timp să gândească, clar trebuie să i se confişte orice modalitate de comunicare cu ceilalţi. Nu de alta, dar nu se ştie când o prostie gândită la foc tare, sub plapumă, poate să se transforme în ditamai gogoriţa, transpusă în cine ştie ce sms iremediabil, către cineva ce nu acceptă jumătăţi de măsură.
O concluzie simplă ar suna cam aşa: nu lăsaţi telefoanele mobile pe mâinile unui om cu mult timp liber!...
Cu toate astea, nici reversul medaliei nu este unul simpatic. Acelaşi telefon, pus în mâinile unui om atât de ocupat încât a făcut din limbajul devenit universal, al scrisului cu prescurtări bizare mesăngeristice, un mod de viaţă, se poate transforma într-o adevărată bombă cu ceas. Bombă a interpretărilor de cursă lungă, ce vine cu un manual de utilizare format din abrevieri.
Aşa că, mă întreb, cum o fi oare mai bine? Să ai timp şi să-ţi dezvolţi latura paranoică, sau să fii atât de ocupat încât omiţi să zici lucruri care, pentru celălalt sunt esenţiale?
Concluzia mea? Cine i-a păcălit pe oameni că printre alte daruri, au şi darul comunicării, a fost un mare bou...
Şi nu, nu mi-aş fi dorit să fiu doar eu mută. Ei, dar ce-ar mai fi?
Aş fi vrut să fim cu toţii muţi, ca să fie fair.
Să vezi atunci combustie internă...! Ai vedea numai oameni pocnind de draci, pe stradă. Ar fi chiar fun!

vineri, 12 martie 2010

Proasta cu bretele

Cum o arăta oare o astfel de proastă...?
O fi chiar proastă? Sau o fi vreun soi de neînţeleasă? Un soi de tipă care de fapt, în sinea ei e inteligentă, însă are ghinionul ca în era asta, inteligenţa să fie împărţită în mai multe feluri de inteligenţă, iar ea nu se încadrează în niciunul. îh!
Să fie oare vorba de asta... Sau, să fie vorba oare despre o anume proastă cu bretele, o proastă care face de râs, cu neruşinare, familia bretelelor?

Tu ce zici, Tabitha?

Dar tu, Coco Chanel?

Dar tu, Emil Cioran?


Sursa: http://img.envy.ro/img/products_watermark/266x400_8746.jpg

marți, 2 martie 2010

Fleur de saison



Pentru că tot e primăvară...

SEZONUL BABELOR se transformă în MILF SEASON

Uite că a venit şi sezonul lor, cam de ieri aşa... Şi e ciudat, dacă stai să te gândeşti. Trăim în plină eră a picioarelor lungi... până în pământ şi a poponeţelor tari ca piatra - iuţi ca săgeata. Până şi doamna Moş Crăciun s-a emancipat, s-a hotărât să nu mai fie mică, grasă, tunsă scurt şi zâmbăreaţă. Nu, doamna Moş Crăciun e înaltă, slabă şi te priveşte cu dorinţă, atunci când îţi dă vibratorul cadou.
Bun, ce nu înţeleg eu este cum de Babele... astea 9 la număr, încă nu s-au deşteptat. Ele rămân chiar şi în 2010: mofturoase, cu mii de hachiţe... cu batic şi fund baban. Unde mai pui, că ele nu-ţi aduc vibratoare cadou. De fapt, nu-ţi aduc mai nimic cadou. Poate doar un an urât, în cazul în care ai făcut greşeala să nu te uiţi la meteo, cu o zi înainte, ca să vezi că mâine plouă.

Eu propun următoarea schimbare de tradiţie: fie ca Babele să-şi păstreze vârsta, dar să scape de batice, funduri imense şi miros de naftalină. Propun ca tradiţia să poarte numele de MILF SEASON... Dar nu orice fel de milf, asta ca să ne înţelegem... ci german milf.
De ce? Pentru că o găină nemţească şi bătrână, va face mereu zeama mai gustoasă decât orice fel de puicuţă românească, atât timp cât se elimină anumite elemente menţionate mai sus: miros de naftalină, fundul mare, baticul. Păstrăm hachiţele.
Şi mai de ce? Pentru că suntem români, ne place să denaturăm tradiţia, sărbătorim Valentine Day, pronunţăm Dragobete cu accent British pe R, de câţiva ani mutilăm curcani de Thanks Giving... şi să nu uităm de Halloween, atunci când, natura noastră demonică iese la suprafaţă şi face ravagii prin magazinele de suveniruri chinezeşti.

Trăiască MILF SEASON! Iha!
Să fac oare o petiţie în sensul ăsta?



Today is MY MILF!

luni, 1 martie 2010

Ţiglina, the land of all hopes

Iată că a plecat şi 1 Martie, aşa cum a venit. Cu somn mult şi... atipic pentru prima zi de primăvară, cu nor şi atmosferă mohorâtă. Aş putea să las de la mine şi de data asta... că aşa sunt eu - de treabă - însă ce folos?
Dacă e să fi învăţat ceva în ultimii ani, e că lăsatul de la tine nu e bun la nimic. Poate doar la perpetuarea unor situaţii şi la lecţii neînvăţate.
Cu toate astea, faptul că azi nu a fost atât de cald precum şi-ar fi dorit copilul din mine, nu aş fi putut schimba oricât de tare m-aş fi încruntat eu şi aş fi ameninţat mărăitor.
Aşa cum nu pot schimba nici faptul că în fiecare zi încălţările mele sunt pline de noroi, sau că locuiesc (pesemne) în centrul Galaţiului. Acolo unde sunt magazinele de fiţe. Acolo unde e singurul cinematograf încă nepărăginit. Acolo unde e singurul bar unde te poţi duce acompaniat de o carte sau un laptop şi nimeni nu se uită ca şi cum ai poposit direct de la bordel, cu scopul precis de a ieşi acompaniată de doi-trei bărbaţi, în loc de carte sau laptop.
Da, aici locuiesc, unde se întâmplă toate minunăţiile astea. Şi unde îmi murdăresc zilnic bocancii-pantofii-papucii-sandalele... de noroi. Unde trotuarele se confundă cu zonele de agrement porcine sau în cazul puţin mai elevat (ca să mă exprim academic) adevărate spaţii de parcare pentru rablele care, parcă gem să fie casate, tâiate, distruse şi pângărite, sau pentru maşinile tari ale ştabilor cu burţi lăsate, care gem să fie zgâriate de cheia mea.
Oricât aş zgâria, oricât aş vocifera, totul e degeaba.
Trotuarele vor continua să fie pline de rable, limuzine şi noroi.
Tot ce pot să sper e să iasă odată soarele...