marți, 30 martie 2010

Mitică - Vara lui 89

Iaca azi mi-am făcut un pic de curat în cufărul cu amintiri, cufăr ascuns bine în partea din spatele creierului meu, aşa cum ar zice Patrick McGrath, şi-am dat peste o amintire, de care nu credeam că am să-mi mai... amintesc.
Aş fi putut povesti absolut orice astăzi, începând de la marile mele aventuri adolescentine, la descrierea momentului când am ascultat pentru prima dată Slayer, sau când mi-am cumpărat prima geacă de motor cu multe fermoraşe şi lanţuri.
Cu toate astea, gândul nostalgic mi se duce la copilărie, la momentele de care îmi amintesc vag, dar, pe care mi le împrospătează mama mereu, zâmbind galeş şi terminându-şi fraza cu: uite ce simpatică erai când erai mică, mică, blondă şi cu ochii mari.
Nu de alta, dar acum, m-am vopsit brunetă şi mijesc des ochii... de la dioptriile potrivnice.

Şi se făcea că în amintirea mea, aveam patru ani, şi purtam pantaloni scurţi, bufanţi, spre marea ciudă a lui Hamlet, freza nu mă ajuta nici ea prea tare, dar eram fericită, pentru că plecam cu mama şi cu tata la Predeal, iar Mitică era şi el cu mine.
Pe Mitică îl primisem cu ceva timp în urmă, îl văzusem într-o vitrină şi îmi plăcuse albul imaculat al pluşului din care era făcut, limbuţa roz de catifea şi faptul că nu lătra decât în imaginaţia mea.
Pe Mitică l-am ţinut în cârcă, tot drumul spre staţiunea Predeal, iar tata mă ţinea pe mine.
Şi nu, mama nu îl ţinea pe tata.
În concluzie, toţi trei, deveneam cam înalţi pe coridorul trenului. Plus că atenţia pe care o atrăgeam, nu îi prea convenea mamei, aşa că, specialistă în voodoo, a rostit o incantaţie într-o limbă veche şi moartă, iar la prima oprire a trenului - pauză de ţigară a tatei, l-am scăpat pe Mitică în prima baltă de pe peron, şi brusc, mama a avut un motiv solid să mi-l dea jos din cârcă.
Cu toate astea, Mitică a stat frumuşel pe banchetă, lângă mine, fiind la un pas de a plăti bilet şi o amendă cum că e prea murdar să stea acolo.
Nici nu vă puteţi închipui cât de tare lătra Mitică, în imaginaţia mea... de draci, nu alta!
Odată ajunşi, toţi patru, la Predeal, l-am băgat pe Mitică sub jetul de apă de la chiuveta camerei de hotel, l-am frecat bine cu săpunul mic inscripţionat cu sigla hotelului, Mitică a scos, în imaginaţia mea, baloane de săpun pe botic, şi mi-a zis cu voce de Scooby Doo că dacă l-aş iubi, nu l-aş spăla.
I-am zis prieteneşte că e spre binele lui şi l-am şters cu prosopul inscrispţionat cu sigla hotelului.
Am zâmbit larg şi mulţumită de mine... către mama... şi m-am întors la treburile mele mult mai importante decât orice ar fi avut ai mei în plan pentru mine.
Însă, şi copii deosebit de ocupaţi trebuie să mai mănânce, apoi pun pariu că şi lui Mitică îi era foame, după băiţă, chiar dacă, acum nu mai zicea el nimic.
Noi doi ne citeam găndurile. Eram un tot.
Dusă cu forţa de mama la restaurant, m-am aşezat pe jumate de scaun - oricum încăpeam şi pe un sfert - iar pe jumătatea cealaltă, stătea ţanţoş Mitică, proaspăt spălat - încă ud.
Punctul culminant s-a înregistrat în momentul în care a apărut chelneriţa iar eu, sfătuită de Mitică, am decis să îi spun doamnei în cauză că are cercei urâţi care seamănă cu nişte farfurii de tablă. O fi fost parte din uniformă, gândesc eu cu mintea de acum...
Doamna a zâmbit jenată şi dragăstoasă către mine, zicând că sunt un copil simpatic, mama mi-a aruncat săgeţi cu privirea şi m-a pus să-mi cer scuze, Mitică a chicotit, tata şi-a terminat de fumat ţigara.
În aceaşi seară, am ţinut să mai fac un strop de bine cuiva şi să îl anunţ că are pantofii murdari.
Tata a mai fumat o ţigară.
A doua zi, ai mei au hotărât că e cazul să facă nişte poze, pentru eternitate, suindu-mă pe un urs împăiat, sperând că ursul poate nu e împăiat şi că ar putea fugi cu mine prin pădure.
Ursul n-a fugit.
Aşa că, runda doi, m-au proptit lângă dulăul fotografului, şi m-au supărat teribil că nu l-au primit pe Mitică în poză.
După episodul fotografic, m-am dus să mă plimb cu Mitică, trebuia urgent să-i explic că nu e vina mea, că n-a putut apărea şi el în poză.
Discuţia ne-a fost întreruptă de o bătrână curioasă, care m-a întrebat cum mă cheamă şi câţi ani am.
Ca să o induc în eroare, i-am zis că mă numesc Andrei şi că am nouă ani.
Apoi m-a găsit mama...
Relativ la scurt timp, ne-am întors acasă, la bază, în oraşul de baştină.
Din acea zi, nimeni n-a mai menţionat nimic de o a două excursie la Predeal.
Însă, parol că eu m-am purtat normal.



22 de comentarii:

  1. Pacat ca nu a aparut si Mitica in fotografie, dar cu siguranta el apare in mult mai multe din amintirile tale. M-ai facut sa imi aduc aminte de Mihai al meu (cumparat din Predeal) si de amintirile cu el. Unde eram eu era si Mihai!
    Bafta multa la concurs!

    RăspundețiȘtergere
  2. Crocodile, aş fi interesată să-l cunosc pe Mihai.
    Pentru Mitică...

    RăspundețiȘtergere
  3. Tare simpatic Mitica asta al tau. Il mai ai?

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, la bunica. Acum e bătrân şi prăfuit, vorbeşte despre pensii cu bunica.

    RăspundețiȘtergere
  5. Numai mama mai stie pe unde este Mihai :))
    Imi place sinceritatea ta de copil, intodeauna sa ai incredere in copii, ei spun mereu adevarul!

    RăspundețiȘtergere
  6. Păcat. Mitică latră îndurerat, s-a săturat să vorbească despre creşterea pensiilor.

    Sinceritatea mea, da, e de copil. :))

    RăspundețiȘtergere
  7. Faina postare. Sper sa câstigi. Eu am participat de dragul lui Geocer, care este un prieten simpatic. Felicitari! Si multumesc de vizita!

    RăspundețiȘtergere
  8. Mulţumesc asemeni de vizita, Giulia.
    Nu ţin la câştig căt îmi place competiţia.

    RăspundețiȘtergere
  9. :D frumos
    ...ai putea face un filmuleţ cu povestea asta...mă duce cu gândul la "Imagine That" , cu Eddie Murphy . Mi-a placut foarte mult filmul.
    Pup

    RăspundețiȘtergere
  10. Asa copil,asa adult.
    Alina

    RăspundețiȘtergere
  11. Pe la vreo trei anişori am primit şi eu un căţel de pluş (sau din ce a fost atunci, prin '56!). Dormeam cu el şi nu ceream să fiu învelit, ci, explicam că "dudu ham" (în traducere: e frig căţelului!).
    Dacă scotocim bine sipetele memoriei, toţi am avut câte un astfel de "animal"!

    RăspundețiȘtergere
  12. Sunt absolut convinsă... iar dacă toţi s.ar obosi să îi renvie, cred că am fi cu toţii mai frumoşi.

    RăspundețiȘtergere
  13. Multumesc de vizita pe blogul meu.
    O sa te trec in lista mea de bloguri, daca-mi dai voie.
    Sarbatori fericite!

    RăspundețiȘtergere
  14. Mulţam şi eu, disa.
    Sigur că îţi dau voie :)
    Paşte Fericit!

    RăspundețiȘtergere
  15. Faină povestirea, parcă mi-ar plăcea şi mie să-l cunosc pe Mitică, pare un camarad de nădejde şi mai ales foarte sincer.
    Succes cu concursul.

    RăspundețiȘtergere
  16. M-ai destins total cu povestea asta! Am ras, am citit-o cu placere! :) Esti de groaza... isteata inca de pitica.

    RăspundețiȘtergere
  17. Era Mitică mai isteţ ca mine. Mă ghida după bunul lui plac.

    RăspundețiȘtergere
  18. Insotitoarea nedespartita a copilariei MELE (acu' vreo cinci decenii si jumatate) era o pisica alba de plus, care tinea de obicei buna companie exemplarelor vii cu care era "dotata" gospodaria casei noastre.

    RăspundețiȘtergere
  19. Cu ce plăcere ne mai aducem aminte :)

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!