joi, 31 martie 2011

Superman are artrită, iar Femeia Fantastică celulită

(sinceritate maximă: postare scrisă acum două zile, postată azi)

Nu ştiu despre voi, dar eu am crescut cu personaje ca Batman, Superman, Femeia Fantastică şi Capain Planet. Aşa a fost generaţia şi sunt extrem de mândră de asta. Nu de alta, dar sunt de părere că cei ce poartă hramul de copii ai zilelor noastre nu-şi prea trăiesc copilăria. Poate sunt subiectivă şi poate merg pe principiul copilăria mea a fost cea mai tare, dar, chiar şi-aşa, n-aveţi ce să-mi faceţi ori să-mi schimbaţi părerile.

Dar, timpul trece, maică. Trece, trece... şi nu iartă pe nimeni. Asta aşa, ca să o parafrazez pe bunica mea. Din copii zglobii, ajungem dihtamai băbătiile şi băşinoşii pasionaţi de statul la coadă sau de Adevărul de Seară. 

Iată că nici supereroii nu o duc mai bine. Dacă facem un calcul simplu, constatăm că majoritatea supereroilor au o vârstă! Şi, hai să fim serioşi că nimeni nu trăieşte etern. Cu sau fără kryptonită. 

Hello burdihan! Hello calviţie! Heeeeelllooooo celulită şi reumatism. 

Bye bye six packs, good looks şi chiloţi care suprinzător stau bine peste pantaloni. 












miercuri, 30 martie 2011

Moment de respiro? Not!

Nu ştiu cum e pentru voi, dar pentru mine e în felul următor: atunci când simt nevoia să mă deconectez pentru câteva minute, atac pachetul de ţigări, scot meticulos un Marlboro Light (musai lung, ca să fie pauza de respiro mai lungă), scot bricheta mea specială, aprind ţigara, et voila. Preţ de acele minute nu  vorbeşti cu mine, nu mă pui să gândesc sau să-mi dau cu părerea că e useless. Tot ce vei obţine e o reacţie tâmpă.

...cel puţin cam ăsta e rostul ţigării la muncă. Nu de alta, dar acasă nu fumez. Adică, rareori. Şi când fumez e clar pentru a acompania un pahar de vorbă cu iubita mea. Dar de una singură în confortul casei mele? Niciodată. Sau, mă rog, aproape niciodată.

Ei, şi întorcându-mă la ţigara de la muncă, cum spuneam, atunci clar nu am chef de vorbă, de gândit. Şi culmea că exact atunci, când creierul meu e pus pe stand-by, atunci când îi pâlpâie beculeţul a pauză, atunci se trezeşte câte unul să mă scoată din acalmia mea, din legumismul meu, întrebându-mă de sănătate, dându-mi sfaturi ori indicaţii.

Deşi iniţial fumam pentru că era la modă, pentru că orice copil heavy metal trebuie să fie bad-ass, ulterior a devenit o uşoară necesitate şi-o fiţă de -nu-mi beau cafeaua fără cigare-. Ei, acum lucrurile stau puţin altfel, ţigara aia reuşind să-mi relaxeze creierul preţ de puţinele alea minute. 

Şi treaba e că alea câteva minute de letargie nu le am de cele mai multe ori, pentru că oamenii nu ştiu să citească o mutră acră, ori eu nu ştiu s-o imit... Naiba ştie. Din cauza lor, a celor ce nu pricepe, ţigara nu e decât un prilej să bag la greuceanu fum în mine şi să tuşesc nemulţumită. 

Ca să contravin orice comentariu de gen: nu, nu mă las. Am voinţă să continui să fumez.
...şi nu, nu mă interesează că faci cancer, ori că rămâi impotent, că nu mai faci plozi, ori că-ţi cad dinţii. De ce? Plozi nu vreau, impotent n-am cum să rămân că-s femeie, cancerul durează până apare, iar până apare e posibil să nu ai vreau eu multe altele, iar dinţii cad şi-aşa.

Acum, că am rezolvat şi problema asta, mă duc să mai fumez o ţigară. Ultima pe ziua de azi.




Stări de spirit (39)

Sfârşitul lumii e atunci când vreau eu!

...Nu, nu cred că e nici în 2012, nici în 2013 şi nici în 2014 aşa spun canalele de media mai nou. O fi, când o fi... oricum, nu cred că are vreo importanţă când e. Pentru că, indiferent când o fi, nu putem face absolut nimic pentru a întrerupe procedeul de purificare... pric foc, apă şi ce-o mai fi. (expresie auzită la televizor, nu-mi daţi în cap)

Nu mă afectează subiectul pentru că îmi amintesc prea bine ce tămbălău a fost în anul 2000 când alte predicţii ale nu-ştiu-căror babe descreierate ce ghiciseră ele în Biblie, urmau să ia naştere într-un mod miraculos. Ba chiar, tot atunci îmi amintesc că se zvonea cum că acel şfârşit al lumii avea să se întâmple din cauza lui Bill Gates. Ce vină avea magnatul? Păi, în opinia aceloraşi babe, calculatoarele ar fi fost setate să existe doar până în anul 1999, de aici rezultând că în momentul în care gongul ar fi bătut de 2000, toate sistemele ar fi luat-o de la 0, reducând toate informaţiile stocate tot la 0, de aici, ka-boom, apocalipsa, explozii, fericiri, nenorociri. Iată că babele informatice nu au avut dreptate nici de data asta, iar calculatoarele lui Gates au ştiut să numere şi dincolo de 2000. Pfiu!

Acum, altă belea. Anul 2012, televiziuni ce se folosesc de imaginile devastatoare din fecala aia de film cu acelaşi nume (personal, eu nu am putut să mă uit până la capat - şi nu, nu m-a speriat, doar că mi s-a întors stomacul pe dos) and soooo on. Şi, dacă data fatidică n-o să fie în 2012, clar va fi în 2013. Explicaţia va fi simpla: calendarul maiaş nu se suprapune cum trebuie şi de aici confuzia.

Eu nu am de gând să-mi cumpăr nici buncăr, nici să mă panichez şi nici să-mi deschid un cort vrăjitoresc în faţa scării de bloc. Nu că nu m-ar tenta să fac un ban cinstit până la tragicul eveniment, dar, sfârşitul lumii va fi atunci când voi vrea eu să fie. Sfârşitul unui om reprezintă, dacă vreţi, un sfârşit de lume în sine. Pentru toţi cei ce au murit de-a lungul vremii în războaie, de foame, de boli ori moarte naturală, lumea s-a sfârşit. 

Şi da, cred în reîncarnare...  Găsesc o explicaţie deja-vu-urilor, însă niciodată nu apucăm să ne amintim pe deplin totul din viaţa precedentă, aşa că, o altă viaţă, un alt început. Poate doar cu mici frânturi din cea trecută. Aşa, ca şi teaser. Un fel de cine-ai fost şi ce-ai ajuns. Dar sfârşitul lumii s-a produs pentru tine. De fiecare dată când ai murit.

Revenind la ce ziceam... What does one care după ce nu mai e? Îi mai pasă de 2012? 2013? 2145? Nu. Ştiţi voi cum se spune... după mine, potopul.

marți, 29 martie 2011

Surpriză de la vulpiță!

Plecam eu azi la muncă, morocănoasă... şi chioară de somn Dornică să mă arunc într-un pat mare în care, atunci când mă arunc, să se încetinească timpul şi totul să se pufoşească prin prejurul meu, când ce găsesc eu în cutia poştală? Asta!

Vulpița Lia a decis că e cazul să îmi trimită o bucățică de Suedia prin poștă! Vă dați seama cât de bucuroasă am putut să fiu la vederea... vederii, nu?

Cum să vă spun, mereu am fost pur și simplu topită după tot ce înseamnă scrisorele, telegrame, felicitări, vederi. Mi se par de-a dreptul geniale și e mare păcat că această modă dispare încet, dar sigur...

Așa că, îți mulțumesc, Lia! This one is for you! :) Că tot îl împărțim noi pe Billy! :D


Cum reuşesc oamenii în viaţă

Din ce am observat eu până în momentul de faţă, există două tipuri de oameni ce reuşesc în viaţă. Mă rog, fiecare după aspiraţiile cât şi capacităţurile sale, dar, ideea e că, vorba celor de la Blondie, one way or another, ei reuşesc. 
Şi, paradoxal că urmând aceaşi teorie, astea două tipuri de descurcăreţi. Total opuşi!

Prima categorie:
Cred că toată lumea ştie tipul ăla de om lingău. Unii i-ar spune unui astfel de om: bine crescut. Eu zic că e o diferenţă între a fi bine crescut şi a înghiţi toate bullshit-urile ce ţi le servesc alţii pe post de mic dejun. Nu ştiu cum se face, dar genul ăsta de indivizi reuşesc mereu să ajungă undeva sus. Tocmai pentru că au radarul bine setat pentru a detecta exact persoanele ce merită pupate în ms-dos. Cum vei recunoaşte un astfel de ins? Hai că nu e greu... E fix vecinul sau colegul ăla ce te salută cu zâmbetul până la urechi de fiecare data când te vede, deşi nu e nici vineri şi nici Ajunul Crăciunului. E blogărul ăla ce te va lăsa să îl înjuri şi să-l faci agramat ori prost, cât e ziua de lungă, doar pentru că e conştient că o polemică cu tine nu îl va lăsa uşor cam şifonat. 
Ei, vedeţi voi, genul ăsta de amabilitate aparentă şi scârbos de exagerată îi ajută pe mulţi să treacă dincolo de pragul de mediocritate şi îi transformă brusc din cotei în oameni de vază, dar nu de bază. Pentru că, odată ce va ajunge undeva sus, coteiul se va şterge la gură de atâta pupat de ms-dosuri, va lua o atitudine hitlerească şi va tăia în carne vie tot ce va prinde în calea lui. Chiar şi pe tine, ăl de-ai îndrăznit să-l numeşti agramat. Coteiul nu uită.

A doua categorie:
Tiranii. Ei, tiranii tot un soi de proşti wanna be smart sunt, doar că ei maschează această prostie cu ajutorul unei pojghiţe bine tratate cu răutate, ironie grosolană şi pumni trântiţi în masă. Genul ăsta va triumfa mereu. Chiar de la început! Pentru că va merge pe principiul: terorizează-i, cafteşte-i, aruncă-i în focurile Iadului, ca să vadă ei ce Gigi Muşchi eşti tu. 
Din păcate, tipul ăsta de şefi de trib există peste tot. Îi vezi cocoţaţi pe scara ierarhică a vreunei găşti de cartier, gata să asmută haita pe tine, ori de câte ori treci, îi vezi în postura bossului constant nemulţumit şi atotştiutor, îi vezi pe post de taţi beţivi şi soţi bătăuşi, transpiraţi la subraţ şi mândri de burta lor. 
Paradoxal iar dar... şi oamenii de genul ăsta se descurcă în viaţă. 

Din păcate pentru omenire, eu nu sunt niciunul din aceste două soiuri fine. Iar dacă asta mă transformă automat într-un rateu al societăţii, eu pot să trăiesc cu asta. În mediocritate, dar... trăiesc.

luni, 28 martie 2011

Produse expirate pentru oameni expirați

Am fost astăzi martoră unei chestii de-a dreptul șocante. Deși pentru mulți dintre voi, e posibil ca întâmplarea în cauză să nu vă afecteze foarte tare, ei, vedeți voi, eu sunt omul chichițurilor, omul pentru care detaliile contează, iar din punctul meu de vedere, treaba din seara asta este orice dar nu detaliu. 

Se face că m-am dus să cumpăr pâine de la chioșcul de lângă bloc. Ce zic eu chioșc... mai mult un soi de mini market... Ei, și cum stăteam eu la rând să plătesc pâinea, zăresc în fața mea un tip ușor uzat de vreme, de alcool și probabil de sărăcie. A nu se înțelege boschetar. Cu mențiunea că acum nu era nici beat, nici nepoliticos, nici nu cerșea și categoric nu deranja pe nimeni.  

Mbun, și întinde el o punguță de nu știu ce ca să o plătească, când, observă că punguța aia de nu știu ce e puțin cam expirată. Îi spune vânzătoarei, moment la care aceasta începe să se rățoiască la el, cum că așa ceva nu-i adevărat și ori plătește, ori pleacă. Tipul plătește... pleacă, după care o aud pe vânzătoare comentând cu o colegă de tură: auzi dragă, vrea proaspăt, și el e mai expirat ca Papa Pius! 

Măi, du-te și te împușcă!  Cum fulgușor de nea, tu, basculantă vorbăreață, îți permiți să judeci un om și să faci tu trierea: cine are dreptul la produse proaspete și cui nu i se cuvin decât cele expirate? Măi, gogoașă ambulantă!
...Probabil că v-ați prins că vânzătoarea nu e tocmai top model. Și nu am nimic împotrivă! Dar, în momentul în care ea își permite să judece un om după aparență (chiar dacă el plătește, nu cerșește), e logic că primul instinct îmi e să mă uit lung la gabaritul ei. 

După aceași logică, tipei în cauza nu ar trebui să i se dea tot salariul, că vorba aia, are nevoie de o cură de slabire consirabilă, și oricum se hrănește din resurse bine stocate sub șunci (așa, ca ursul). Și tot după aceași logică i-logică, tipei n-ar trebui să i se vândă fast-food, carne de porc și alte alimente îngrășabile! Așa, ca să vadă și ea cum e! Dar, după cum se observă, trăim într-o lume incorectă, pentru că e clar că fast-food-urile nu își închid ușile atunci când intră ea. 

Pe cuvânt că de felul meu nu-s așa de rea (ok, poate așa puțin...), dar acum am draci.

duminică, 27 martie 2011

Trafic de animale

Mă uitam ieri pe un forum de vânzări-cumpărări. Mai bine nu mă uitam... pentru că ceea ce am văzut mi-a întors stomacul fix pe dos. Nu spun că sunt eu cel mai bun om după fața pământului...dar, unii întrec orice limită. Și ce e cel mai grav e că genul ăsta de răutate nu are leac și nici nu se dezvață în vreo școală de corecție. 

Și surfam eu fericită, când dau de rubrica de animale de companie. Curioasă de felul meu, am intrat să văd ce mai donează lumea, eventual ce mai vinde, etc. În primul rând, țin să menționez că sunt total împotriva vânzării de animale, dar... cine sunt eu să fac vreo lege...?! 

Ok, și ajung la următoarele două anunțuri... 

Primul: 
Vând cățel. Nu e de rasă. E foarte simpatic. Nu îl vând decât în Galați, ca să îl mai pot vizita.

No shit? Unu la mână... Vinzi un suflețel! Doi la mână, chiar dacă printr-o oarecare minune reușesc să văd latura comercială, vinzi un câine ce nu e de rasă, oricât de dragalaș ar fi! Trei la mână, dacă e așa drăgălaș, de ce îl vinzi? Și patru la mână, odată ce îl vinzi, cine doamne-iartă-mă crezi că îți mai da ție voie să-l vizitezi? Nene! E ca și cum ai vinde o mașină, și din când în cand ai mai suna noul proprietar să-i spui ca vrei să mai faci o tură cu ea, for old times sake. Un mare marș pentru dudul în cauză, zic! 

Al doilea:
Donez pisică tigrată, foarte frumoasă. Am găsit-o pe stradă în octombrie, și am zis că o trec iarna și o donez cuiva. Dacă până pe nu știu cât aprilie nu îi găsesc stăpân, cu părere de rău o dau afară. 

Ia să vedem.... octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie.... aprilie? Număr eu șapte luni? Hai, fie șase, așa... ca să lăsăm o marjă... Cu cea mai mare sinceritate, eu la 8 luni număram până la 8. Și probabil că aveam și păreri. Unii copii chiar și merg la vârsta aia. Eu nu, că am fost mai leneșă (Mi-a trebuit puțin vin ca să-mi fac curaj), cu toate astea... după atâtea luni, eu zic că te atașezi ceva de speriat de un suflețel. Cum poți să afirmi că îl dai pe stradă dacă nu-i găsești stăpân? Dragul meu, eu îți doresc ca în altă viață să fii pisică și să pățești la fel. Și-ți mai doresc să nu mă cunoști pe mine. Nu de alta, dar eu ador animalele, și sigur aș avea grijă de tine, iar tu nu meriți! 
Știți, străbunicul meu avea o vorbă: ptiii, eu dau în pisica asta, o fi mama, o fi tata...  
Deci, un mare câțțțțț pentru dudul ăsta!

Ce e cel mai deranjant e că indivizi de genul ăsta, ce gândesc mai mult cu buzunarul decât cu inima sunt extrem de deși...





marți, 22 martie 2011

Premii și servicii tentante - despre medicamente și cruci

Mă uitam zilele astea la televizor. De fapt, cred că termenul corect e... se uita televizorul la mine. Și cum se uita el așa strident la mine, îmi atrage atenția următoarea reclamă: dacă te încumeți să-ți faci nu știu ce pensie privată de la nu știu ce bancă, poți câștiga automat servicii medicake pe viață. Grrr, I say! Cum adică servicii medicale pe viață? Dar poate eu am de gând să fiu sănătoasă până ce moartea mă va despărți de lumea asta frumoasă! Sau, poate pur și simplu mi-aș dori ca în cazul în care mă hotărăsc să investesc într-o pensie de care nu sunt sigură, să câștig ceva bucurabil! Ori, poate am de gând să trăiesc puțin, că așa vreau eu.

De ce ai da servicii medicale pe viață? Închipuiți-vă că sunteți câștigătorii unui astfel de premiu... Trecând peste toată utilitatea lui, cum ați reacționa? Ați da de băut tuturor prietenilor pentru că voi tocmai v-ați făcut cu spitalizare moca toată viața?

S-a strigat iar CONCURS!

Ok, pentru că Blogatu m-a rugat să fac parte din juriul noului său concurs, iar eu am zis: da, e rost să dau informaţia despre mai departe.

Ce câştigi? Păi, 3 dintre voi vor câştiga câte o campanie de Blog Marketing (promovarea unui blog all around), cel de-al patrulea câştigător primind un loc pentru banner pe blogul lui Marius Calugaru, timp de o lună.
Deci, iată, toate premiile reprezintă mană cerească din punct de vedere SEO.

Detaliile concursului le găsiţi la blogatu.ro

Ţin să menţionez că din juriu vor face parte 4 blogări, dintre care şi eu. Nu mă pronunţ pentru ceilalţi membri ai juriului, dar cu siguranţă eu voi pune mare preţ pe originalitate, umor, dar şi pe corectitudinea gramaticală. Aşa că, nu vă sfiiţi să faceţi exces de imaginaţie, dar nici nu neglijaţi regulile de bun simţ ale corectitudinii în exprimare, pentru că (cine mă cunoaşte, ştie) am un fix cu treaba asta. Sunt de părere că blogging-ul este şi el o formă neconvenţională de informare; un soi de presă fără acte, iar dacă blogării se vor încăpăţâna să nu ţină cont de limba română, cu siguranţă în scurt timp vom avea parte de o generaţie de tot râsul. Şi nu, nu ţin cont de diacritice (deşi le folosesc) - sunt perfect conştientă că sunt SEO killer, aşa că n-am să vă chinui cu aşa ceva.

Păi, să câştige ăl de-i mai haios şi mai original!

duminică, 20 martie 2011

Optimizarea SEO - dau din casă

Mi-a spus cineva de curând că ăsta ar fi viitorul, când vine vorba de job-uri. Nu zic nu, având în vedere că dacă ştii SEO, ai un site şi aplici ceea ce ştii pe site-ul respectiv, te poţi trezi ca la următoarea indexare a motoarelor de căutare că eşti pe prima pagină; ceea ce nu e rău deloc, mai ales dacă eşti un magazin online sau intenţionezi să-ţi scoţi banii din programele de afiliere.

Cu toate astea, concurenţa e acerbă în zilele noastre, având în vedere că toţi au site-uri fel de fel, unele dintre ele trase aproape la indigo. Chiar şi aşa, există metode prin care să scoţi capul din mocirlă şi să-ţi laşi toţi competitorii în urmă. Problema e să vrei, să ai timp, ochii buni, nervii tari şi multă voinţă, pentru că asta nu e o treabă uşoară. Părerea mea e că, oricât de grea ar fi treaba asta, dacă ai puţintică răbdare, rezultatele nu vor întârzia să apară.

Aş putea să dau Omlette du Fromage ca şi exemplu, dar ar fi un exemplu prost, tocmai pentru că optimizarea lui lasă de dorit. În primul rând că e pe Blogspot (iar sistemului îi lipsesc multe funcţii elementare de optimizare seo şi sem), în al doilea rând că nu prea am avut niciodată cheful necesar pentru a investi timp în comercializarea lui. Da, am link-uri plătite pe blog, da, am bannere plătite, da, am advertoriale cu link (plătite şi ele), dar nu pot spune că optimizarea a ajuns vreodată la cote maxime.  Lenea e cucoană mare.

În concluzie, deşi mă doare sufletul să o spun, o platformă Wordpress va fi net superioasă uneia de Blogspot, dacă vom vrea să exploatăm toate avantajele optimizării SEO. De ce? Pentru că platforma Wordpress conţine acel câmp simpatic denumit All in One SEO Pack, cu trei câmpuri: Title, Description, Keywords. Nu trebuie să uităm să completăm aceste câmpuri, pentru că, oricât de inutile ni s-ar părea, ele ne ajută mai mult decât vom putea vreodată şti. De asemenea, să nu care-cumva să uităm de câmpul de tag-uri din dreapta. Trebuie să mergem pe principiul: niciun câmp nu e pus doar ca să fie pus, aşa că, ele trebuiesc completate.

În altă ordine de idei, bine de ştiut este că optimizarea imaginilor e mană cerească pentru SEO. Astfel, vom ţine cont de toate câmpurile ce apar în descrierea fotografiei. Câmpurile se vor completa cu descrieri şi titluri sugestive imaginii, dar şi ţinând cont de cuvintele cheie.O altă observaţie ar fi ca titlul fotografiei să fie de forma: fotografia-mea (cu minus), nu fotografia mea sau fotografia_mea.

Apropo de cuvinte cheie, recomand folosirea unui soft de testare a cuvintelor cheie. La o simplă căutare pe Google veţi descoperi voi destule tool-uri folositoare. Cuvintele cheie vor fi folosite peste tot, chiar şi în articol, dar mare grijă la densitatea lor! La un text de 400 de cuvinte, recomandat este să folosiţi acelaşi cuvânt cheie de maxim 8 ori. Numărul 8 este de asemenea sinonim şi cu numărul de tag-uri. Tot despre cuvinte cheie este util de ştiut că acestea sunt mult mai bine de folosit la plural, mai ales dacă forma de plural conţine şi forma de singural în ea. Exemplu: hanorace. A se observa că în cuvântul hanorace se regăseşte şi hanorac.

Titlul postării trebuie musai să fie sugestiv şi eventual să conţină un cuvânt cheie, sau un plural al acestuia. O observaţie personală ar fi să nu mai puneţi punct la titlu! Nene, titlul nu acceptă punct! Mă mai uitam peste postările unora dintre voi şi vedeam, de exemplu: Postarea mea e cea mai tare. (punct!). Nu, deci, nu! Nu aşa! În cazuri de forţă majoră pui trei puncte de suspensie (asta doar dacă eşti cumva supărat, nehotărât), sau un semn de exclamare, dar niciodată punct! Fireşte, asta nu ţine de SEO, ci de bun simţ.

Şi că tot vorbeam de gramatică şi bun simţ. Dacă vrei să-ţi optimizezi blogul la cote infinite, renunţă la diacritice. Da, e dureros că tocmai eu zic asta... dar, Google-ul nu le vede. Bineînţeles că eu nu voi renunţa în veci la aşa ceva, pentru că un text fără dicritice nu mi se pare ca mâncarea fără sare. Ăsta e alt motiv pentru care blogul meu nu e optimizat cum se cuvine.Sinceră să fiu, un content în engleză e înzecit mai bine văzut decât unul în română. Motivele sunt simple: texte în română vor căuta doar românii, în schimb, texte în engleză caută tot Mapamondul.

Promovarea e extrem de importantă dacă vrei să faci din site-ul sau blogul tău o afacere de succes. În această ordine de idei, nu ar strica dacă ai investi puţin în AdWords, dar şi în metodele de promovare a reclamelor de pe Facebook. Nici nu mai trebuie să menţionez că musai trebuie o pagină de Like. Fireşte, ca să obţii mulţi Like-eri, uneori trebuie să mai apelezi şi la metode neortodoxe de genul: spam. Dar, dacă ai ceva frumos de oferit lumii, metoda nu va fi privită ca spam, ci ca o informaţie super utilă. Aşa că, depinde de fiecare în parte cum va fi percepută propunerea lui.

Organizarea de concursuri este esenţială. Sigur, asta presupune o investiţie, dar nimic nu se face fără compromisuri şi cheltuieli. Concursurile vor aduce mereu vizitatori, back-link-uri, în consecinţă, nimic nu va rămâne neplătit. Trebuie avut grijă ca acel concurs să fie dat la Share pe Facebook, promovat pe site-uri ce suportă aşa ceva, etc. Cele mai avantajoase concursuri sunt cele ce durează în jur de-o lună. Părerea mea. Voi faceţi cum credeţi.

Comentariile nu trebuiesc neglijate nici ele. Oferiţi comentatorilor voştri feed-back. Nu-i faceţi să creadă că nimeni nu le citeşte comentariile şi că vorbesc la un perete, pentru că va veni o vreme când se vor plictisi să revină, iar atunci cu siguranţă va fi aiurea. De asemenea, comentaţi alte bloguri. Dar, orice aţi face nu comentaţi doar de dragul de a vă vedea numele pe acolo. Respectaţi-i pe ceilalţi aşa cum şi voi vreţi să fiţi respectaţi la rândul vostru!

Scrieţi măcar o dată pe zi. Şi nu scrieţi orice. Dacă aveţi un blog nişat, interesaţi-vă ce noutaţi există în domeniul vostru şi faceţi un pic de ghost writing in limitele bunului simţ. Originalitatea în scris zic eu că e esenţială şi ajută la delimitarea din cadrul turmei. Dacă nu vorbim despre un blog nişat, ci unul ca al meu, cu de toate, atunci esenţial e ca măcar o dată la două săptămâni să scrieţi despre ceva la modă. Şi nu, nu e musai nevoie să faceţi Can-Can din blogul vostru. Luaţi un subiect absolut monden şi piţipongesc şi bateţi-vă joc de prostia lor! Adaptaţi subiectul propriei voastre firi. Şmecheria e ca numele celor implicaţi, de exemplu Irinel Columbeanu, să fie scris corect, pentru că Google-ul nu ştie de glumă.
Ca un exemplu absolut banal, dacă e să dau din casă, vă zic că mie îmi aduce multe vizite faptul că în postarea despre Black Swan, am menţionat numele de Winona Ryder. Deşi postarea nu era despre ea, Google-ul trimite oameni la mine. Eu nu pot decât să mă bucur.

Link-urile. Da, link-urile. Păi, nu recomand să faceţi schimb-uri de link-uri gratuite cu filme online, casino online, filme porno, jocuri cu barbie şi alte site-uri de duzină de genul ăsta. Dacă tot faceţi, să vă plătească barem link-urile. Nu de alta, dar, treburile astea vă vor scădea considerabil din pagerank. Blogroll-ul trebuie ţinut în limitele bunului simţ. Link-building-ul e de bun augur, aşa că nu vă temeţi să îl folosiţi.O şmecherie şmecheră e să vă faceţi rost de link-uri pe pagini gov sau edu. Aia e mană curată!

Cu toate astea, cel mai important este ca voi să fiţi liniştiţi sufleteşte. Nu vă lăcomiţi. Nu staţi 27 ore pe zi în faţa calculatorului, pentru că în două luni e posibil să vi se acrească atât de tare încât să vreţi să vă luaţi câmpii. Faceţi totul cu moderaţie. Acordaţi-va timp pentru voi, găsiţi-vă un hobby (de exemplu, mie îmi place, aşa cum ştiţi, să fac fotografii), nu uitaţi să vă plimbaţi din când în când, dar, mai ales, nu uitaţi să vă purtaţi frumos cu persoanele din jurul vostru. Staţi la o cafea cu un prieten, scoateţi-vă iubita în oraş, purtaţi o conversaţie spumoasă cu mama sau tatăl vostru. Dacă veţi şti să împăcaţi şi capra şi varza, garantez că veţi avea mai mult chef de muncă şi de optimizări.O zic din proprie experienţă. 

Despre Omlette du Fromage? Păi, da, am de gând să mai lucrez ici şi colo, dar, nu îl voi transfera absolut niciodată pe domeniu, pentru că risc să pierd tot ce am făcut până acum. Domeniile şi serviciul de hosting sunt bune. Chiar foarte bune, şi le recomand, dar, dacă aş avea un domeniu, clar aş lua-o de la capăt. În 2008 nu prea ştiam eu mare lucru despre bloguri şi optimizări, abia ştiam să postez ceva, tocmai de asta, Omlette du Fromage are acum nişte crack-uri majore ce nu mai pot fi remediate, dar eu îmi iubesc blogul şi aşa.

Chiar mă întreba cineva, înainte să scriu articolul, dacă e ok să dau din casă. Păi, e ok, internetul e mare, aşa că, dacă nu afli de la mine, afli din altă parte, şi tot afli. Sunt absolut convinsă că doar 1% din cei ce vor citi articolul meu, vor pune în aplicare cele citite. Acei 1% au respectul meu, în consecinţă, merită articolul ăsta. 

În speranţa că am răspuns întrebărilor tuturor celor ce m-au întrebat până acum, vă spun: cu plăcere, dragilor. Singura mea rugăminte e să daţi un share ca să vadă şi alţii, dacă nu vă doare mână.

Aveţi dreptul să mă contraziceţi, cu o condiţie: să o faceţi argumentat! Plus, dacă aveţi completări, eu le primesc bucuroasă! Nu de alta, dar şi eu mai am multe de învăţat. Nu numai voi.







Stări de spirit (38) Lucifer


Obsesia mea de vreo câteva zile.

Cine-File (5) Inglorious Bastards

Nu dați cu pietre. Eu abia acum l-am văzut. ...Deși stă în memoria calculatorului meu de când a apărut. Cumva nu mă atrăgea ideea de a mă uita la un film cu soldați. Firește că atunci când am tras eu concluzia greșită că ar fi un film cu soldați,  război și-atât, am fost prost influențată de neatenția cu care m-am uitat la trailer. Apoi nici Brad Pitt nu mă face să vreau să văd un film.
Cu toate astea, acum două zile, am zis că e cazul să șterg praful din memoria calculatorului meu și am văzut și eu în sfârșit Inglorious Bastards.

Măi, ca să fiu sinceră, trecând peste tot izul american, mie chiar mi-a plăcut filmul. Ce-i drept, există o mare discrepanță între felul în care începe și felul în care continuă, dar, una peste alta, filmul a reușit să mă facă să scrâșnesc din dinți, să zâmbesc, chiar să râd cu gura până la urechi la unele faze... și să îi laud talentele actoricești ale lui Brad Pitt (lucru nou pentru mine). Iar, dacă ar fi să dau o bilă de un alb imaculat, ar avea legătură cu prestația actorului Christoph Waltz ce îl interpretează pe colonelul Hans Landa. Jos pălăria! Am rămas cu un crush platonic (pată din aia ce ți se pune pe actori și cântăreți pe la 12 ani) pe dudul ăsta. 

Filmul e un soi de puzzle. La un moment dat, povești diferite prezentate în film, se regăsesc sub aceași acțiune, sub același acoperiș, ca să zic așa. 
Mai multe nu zic. De ce? 1. Pentru că majoritatea dintre voi pun pariu că l-ați văzut deja. 2. Dacă mai există întârziați ca mine, ar fi păcat să fiu eu party pooper și să povestesc filmul. Nu că ar fi povestibil (ok, poate doar așa, puțin, în mare).  

Atenție: ceea ce vedeți în trailer nu reprezintă decât o fațetă a acțiunii. În realitate, ea se desfășoară, așa cum am zis, pe mai multe planuri. Sunt de părere că trailerul nu reușește să îndemne un om cu gusturile mele să vrea să vadă filmul. Ca drept dovadă că eu îl văd abia în 2011.




vineri, 18 martie 2011

Concurs de la TShirt-Factory! Câştigă 6 tricouri personalizate la alegere!

Pentru că sunt fată de treabă, am decis să împart cu voi o informaţie care s-ar putea să vă bucure, nu de alta, dar ştiu că şi vouă vă plac concursurile, aşa cum îmi plac şi mie. La concursul de faţă eu nu pot participa din motive obiective şi lesne de înţeles, însă, vă invit pe voi la concurs!

Ce puteţi să câştigaţi? 6 Tricouri personalizate de la TShirt-Factory.ro! Pentru detalii în legătură cu ce trebuie să faceţi şi cât durează, vă invit să daţi click pe blogul TShirt-Factory direct pe pagina de concurs. Acolo veţi găsi toate amanuntele necesare pentru inscriere.

Păi, baftă, zic! 

Şi, aa! Să nu uit! Concursul e cu tragere la sorţi (înregistrată şi publicată), aşa că n-are rost să-mi faceţi lobii doar pentru că fac parte din echipa TShirt-Factory. 

Şi, ca să vă momesc aşa puţin, am să vă arăt câteva modele faine de tricouri. Acum, logic, le-am selectat după gusturile mele, dar, chiar de nu vă plac astea alese de mine, dacă răsfoiţi bine site-ul cu pricina, sigur veţi găsi voi ceva care să vă aprindă beculeţul.

Here it goes:



























Păi, baftă zic!
Şi, aa! Să nu uit! Concursul e cu tragere la sorţi (înregistrată şi publicată), aşa că n-are rost să-mi faceţi lobii doar pentru că fac parte din echipa TShirt-Factory!



joi, 17 martie 2011

Când nu-i cap, vai de tricou

Nu ştiu de unde să încep. Nu de alta, dar am ajuns la concluzia că în zilele noastre, nici un job nu e cu adevărat... uşor. Şi asta nu pentru că am fi noi prea grei de cap, ci pentru că oamenii au devenit mai sensibili, mai irascibili şi automat mai dificili. În altă ordine de idei, e birocraţia. Nu ai cum să te descurci cu ea, dar nici fără ea. Ne complicăm singuri fără rost. Gadget-uri create iniţial să ne uşureze munca, nu reuşesc decât să ne-o îngreuneze şi mai tare.

Dar, de departe cea ai grea chestie în orice job e relaţionarea cu oamenii. Dacă nu eşti un bun psiholog şi implicit nu ştii să-ţi stăpâneşti sentimentele cum se cuvine, eşti mort. Şi, nu, nu mă refer la sentimente de iubire, ci la alea de mânie, de draci, atunci când ceva nu funcţionează tocmai cum ai vrea tu să funcţioneze.

Mulţi ştiu (puţini cunosc) că o bună bucată din viaţa mea de adult am lucrat ca şi content writer. Am tot scris pentru diferite site-uri, am tot colaborat, cam tot ce poate.
Ca să fiu total sincera, cam asta fac şi acum. Diferenţa ar fi că acum am ceva atribuţiuni în plus: ca de exemplu relaţionarea cu oamenii ce fac comenzi pe site. Treaba asta nu e o treabă uşoară absolut deloc. Da, aţi putea spune: ce e aşa dificil să răspunzi la un telefon, să zici bună ziua şi să faci cea mai frumoasă voce pe care o ai în dotare? Păi, rău, n-o fi, dar dificil da.

Cazul nr. 1
Cum dumnezeu scoţi informaţii vitale de la o tipă ce comandă un tricou XXL? În sensul că pe site există variante de tricouri pentru fete şi variante de tricouri pentru băieţi. Automat XXL-ul  băieţilor este mult mai mare decât XXL-ul fetelor. În condiţiile în care tipa comandă XXL pentru băieţi, cum o întreb eu dacă a comandat mărimea masculină tocmai pentru că era conştientă că e mai mare, sau a greşit? Adică, închipuiţi-vă rezolvarea situaţiei fără ca tipa să se simtă în vreun fel jignită. Pentru căăăă, dacă tricoul ăla a fost ales cu bună ştiinţă şi eu îi zic: hăi, fată, hăi, vezi că ăsta-i cât toată Asia, risc să o aud plângând prin telefon cum c-o fac grasă, ori, în cazuri mai nefericite, risc să-mi aud una despre morţii mamei mele.
Situaţia inversă, în care ea a greşit, ar însemna că tipa se pricopseşte cu o lenjerie de pat în loc de tricou. Deci, scoate-o Iulia la capăt, dar aşa finuţ, ca să nu observe tipa. Cum? Am început să-i turui comanda, accentuând pe sintagma tricou băieţi. Nu m-a contrazis, aşa că... doamne-ajută!

Cazul nr. 2 se referă la o altă insensibilă (în afară de mine). Ok, vine alta. De data asta contactul avea să se întâmple face-2-face.  Comanda un tricou pentru o pretenă (în speţă o sărbătorită). Ok, nimic anormal până aici. Pănă văd poza ce o vroia imprimată: o văcuţă grăsuţă şi roşioară în obrăjori. Mărimea? XL. Deci what is wrong with you people? Cum să comanzi un XL cu imprimeu bovin? Fireşte că nu m-am putut abţine să n-o întreb dacă nu care cumva grăsuţei sărbătorite îi plac extrem de mult... vacile (aşa, ca un soi de plăcere auto-ironică), întrebare la care primesc şi un răspuns pe măsura XL: aa, mnoo, am găsit eu imaginea pe net şi am zis că i-ar plăcea. Să mori tu!

Hai dă-o-'n colo! Cărei grăsuţe nepasionată de vaci o să-i placă un tricou cu o vacă? Nu de alta, dar orice om grăsuţ, ştiindu-se cu musca pe căciulă, s-ar supăra fără scăpare şi ar arunca în tine cu orice-ar avea la îndemână. Ce fel de prietenă e asta de venise să personalizeze un aşa tricou, deja nu mă mai întreb pentru că ştiu. Iar dacă într-adevăr e prietenă bună, tipa miroase a proastă de departe. Una din două: răutate excesivă ori prostie fără leac.

În concluzie, de pare că e tricky rău să faci un astfel de cadou, ori să relaţionezi cu oameni ce dispun de măsuri speciale (fără să-i jigneşti). E nevoie de psihologie, dom'le. Nu merge-aşa, cu una cu două. Iar cum eu nu stau foarte bine la capitolul: ocoleşte-o, ocoleşte-o şi vezi cum faci să n-o nimereşti tot în partea posterioară... zic că mă doare capul.

St. Patrick is a Romanian holiday, oy!

Nu mă înțelegeți greșit, de când mă știu pur și simplu iubesc tot ce înseamnă Irlanda. Le știu istoria, le știu melodiile populare, mă fascinează poveștile lor cu leprechauns și Rumpelstiltskin-i (dare to say it three times!) și ghici de unde vine numele vechi al blogului (Keltoi Land)...? 

Ei, cică azi e St. Patrick. Nimic rău în asta. O sărbătoare națională, poate cea mai mare sărbătoare pentru irlandezi (a venit Sfântul Patrick în secolul 5 pe vechiul teritoriu celtic și i-a momit pe păgâni cu un trifoi, explicându-le cum stă treaba cu Dumnezeu și cu creștinătatea).

Dar, ceea ce nu înțeleg eu este ce treabă au românii cu asta? Adică, ok, pricep că există o comunitate irlandeză și la noi, comunitate ce e absolut normal să-și sărbătorească istoria, dar, problema e că românii, chelfii de felul lor, ce-au zis: ia stai așa mă, Valentines Day (care e a noastră) s-a dus, Drago-betele (care e a noastră) dusă e și ea, gata cu 1, 8 Martie, dar noi de mâncat nu mai bem și noi ceva? Că până la cele două sărbători de Paște (ortodox și catolic) mai e. Deccci, pentru ce mai bem? Iaca e Sfântul Patrick! Ia să ne îmbrăcăm în verde și să dăm pe gât a little bottle of rum. Că așa-i stă omului bine! 

Eu propun în felul următor: să facă cineva un research și să afle toaaate, dar toaaate sărbătorile naționale, ne-naționale, underground, inventate, zile de naștere ale șefilor de stat, zile de naștere ale soțiilor șefilor de stat, ale amantelor sau ale cățeilor șefilor de stat. Ei, și în felul ăsta, să se întocmească o listă Excel cu toate sărbătorile ce nu trebuiesc ratate și să fie publicată la Televiziunea Națională, pe Radio România Actualități, la Cotele Apelor... Sticlelor, la OTV și, firește în Monitorul Oficial. Ca să știm și noi din timp. 

Și mai propun ca zilele în care nu există nicio sărbătoare de genul ăsta, neaoș românească, ei, zilele alea să fie votate ca și sărbători de fapt, iar restul zilelor de zbenguială să fie trecute ca zile normale în care românul se desfăşoară după bunu-i plac.

Oy!

marți, 15 martie 2011

Love me tender, love me sweet, love cu figuri

Din ciclul: numai mie mi se poate întâmplă... vă povestesc ce mi-a fost dat să văd azi. Se face că eram eu voioasă (ok, nu prea voioasă, având în vedere că era cam dimineaţă pentru cât de ,,bine" reuşisem eu să dorm în noaptea precedentă) iar la un colţ, văd două gagici luându-se de păr una pe cealaltă.

În primă instanţă, mi-am închipuit că e vorba de cine ştie ce marcare de teritoriu (da, se poate şi la femei), sau mai ştiu eu ce dispută începută de la vreun rujuleţ, oblinjoară, fărduleţ, ojiţă. Dar, nu! Tipele se certau pe un dud. Şi se certau! Şi se drăcuiau mai ceva ca la uşa cortului... şi se spurcau... şi se scuipau, se coafau, ehe! Ce să mai: adevărat război mondial pisicesc.

Ce făcea dudul? Nimic. Stătea şi se uita la ele ca viţelul satisfăcut la mormanul de nutreţ. Păi cum doamne iartă-mă să-şi strice el frumuseţe de freză cu pod sau minunăţie de tricou cu Van's? Păi se poate aşa? Lasă-le pe ele să se bată ca fraierele... că vorb-aia, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne. Chiar dacă el doarme în două aşternuturi.

Întrebarea mea nu e de ce nu intervenea dudul (pentru că asta e uşor de înţeles: avem de-a face cu un individ isteţ până la un punct, ce-a reuşit să ducă două bovine de bot, acum neavând clar de ce să intervină, având în vedere că ele se nimiceau una pe alta), ci deeee ceeee se băteau ele?

Nene, te-a înşelat? Ai descoperit? Ai dat ochişori rimelaţi în ochişori rimelaţi cu cealată femeie? Aliază-te, pune la cale un plan şi luaţi-l la bătaie împreună! De ce să vă bateţi una pe alta, când amândouă sunteţi încornorate? Aaaa, ok, pricep situaţia în care una dintre ele era conştientă de statutul de amantă, dar chiar şi aşa, cred că cel ce merită bătaia supremă e tot dudul. Arde-i una la bojoci şi vezi-ţi de viaţa ta. Eventual consideră şi posibilitatea prin care tocmai ţi-ai întâlnit cea mai bună prietenă: sigur aveţi multe în comun, având în vedere situaţia.

Cu toate astea, tot respectul meu pentru dud, pentru faptul că poate şi pentru faptul că ştie cum să le aleagă. De ce? E şi aici o întreagă filosofeală: să nu fie nici prea proastă (că atunci n-ai ce discuta cu ea şi comunici doar prin zâmbete), dar nici prea deşteaptă că se prinde că-ţi place să umbli şi pe la fustiţele altor văcuţe mai suple, drăguţe, rujate.

Oricum, ce e cel mai important este faptul că eu m-am distrat. Evenimentul m-a scos din amorţeală şi am uitat rapid cât de prost am dormit eu aseară.



luni, 14 martie 2011

O bucăţică de trecut

Chiar dacă astăzi îmi propusesem să nu portez nimic; mi-am făcut de la o vreme un obicei ciudat de a a nu posta lunea, tocmai pentru că mi se pare cea mai obositoare zi din săptămână; iată că fac o excepţie. Nu de alta, dar a trebuit să mă ţin de o altă promisiune mai mult decât solemnă faţă de colegul blogger VirtualKid. În mare parte pentru că ştiu cum e să fii nostalgic după oraşul în care ai copilărit.


Spitalul Judetean Galati
Casa Sporturilor
Casa Sporturilor
Casa Sporturilor
Casa Sporturilor
Gelateria de la McDonnalds
Zona Parc Tiglina
Zona Parc Tiglina
Tiglina
Parc Popescu (sau La Rondou)
Parc Popescu (sau La Rondou)
Stadionul Dunarea
Stadionul Dunarea
Stadionul Dunarea
Micro 19
Nu am pretenţii de artă asupra fotografiilor ăstora. Le-am făcut doar în scop informativ şi pentru a bucura un om.

Enjoy, guys!