Nu sunt o balanţă adevărată?

Nu ştiu câţi dintre voi îşi amintesc de data când am vorbit eu mult despre mine. Adică, pe faţă, într-un soi de leapşă. Ei, pentru cei ce nu-şi amintesc, sunt balanţă, şi culmea că sunt o balanţă cu ascendentul în... balanţă. Deci, o balanţă mai balanţă ca mine, teoretic nu se poate. Pratic, mai avem de discutat.

Ei, astea fiind spuse, cică în realitate nu aş fi balanţă, că nu m-aş comporta ca una, ci mai de grabă cică mi-aş arunca firea în cu totul alte zodii decât balanţă. No kiddin'? Acum, serios, e greu să-mi demontezi mie ideea că nu sunt balanţă, în condiţiile în care toată viaţa mi s-a spus că atunci când au inventat zodia mea, m-au folosit ca model pentru definirea ei.

Vă daţi seama ca afirmaţia mi s-a părut mai mult decât amuzantă şi m-a făcut să zâmbesc ironic. Am întrebat ce anume îl face pe respectivul individ să emită aşa judecăţi de valoare, la care mi se răspunde clar că o balanţă ar trebui sa fie vorbăreaţă; atât de vorbăreaţă că ai senzaţia că-i vorbeşte şi partea posterioară.

Acum, să-mi fie cu iertare, dar eu nu sunt de aceaşi părere. O balanţă e în primul rând mofturoasă, selectivă şi clar nu va vorbi tot timpul dacă nu consideră ea că omul ăla are ceva în comun. Cam aici ar fi diferenţa. Da, vorbesc... şi vorbesc muuuult! Al naibii de mult! Dar, cu cine vreau eu! Trebuie să te super plac ca să vorbesc. Dacă nu, voi lua poziţia mutului şi vei avea senzaţia că nu am corzi vocale. De ce? Pentru că nu am chef.

Fireşte, mai există şi situaţii în care trebuie să fac frumos, să par simpatică, pentru că jobul o cere, sau pur şi simplu pentru că dacă aş tace ca mortul în păpuşoi ar fi cam nasol pentru mine din anumite puncte de vedere (în speţă orice are legătură cu locul de muncă and co.). Da, aici poţi să mă numeşti falsă, unduitoare, cum vrei tu. Sau, poţi să mă numeşti politicoasă. În orice caz, absolut niciodată nu voi sări calul să te pup în MS-DOS, doar pentru că eşti şef. Dar, o discuţie de politeţe pot duce fără să păţesc nimic rău.

Cu toate astea, revenind la afirmaţia că eu nu sunt vorbăreaţă, deci, nu sunt balanţă. Afirm, dar afirm rău de tot că vorbesc doar atunci când am ceva de spus şi când am... chef. Am excepţiile mele (cele câteva persoane cu care aş purta discuţii interminabile – cea mai excepţie dintre excepţii este persoana iubită cu care aş vorbi ore întregi fără să fac scurt circuit).

Cine l-a învăţat pe ăla că balanţele sunt vorbăreţe, clar nu e fost vreun savant. În primul rând că o zodie nu e musai egală cu un individ, pentru că nu toţi purtăm aceaşi uniformă de balanţe, peşti, scorpioni, lei, ş.a.m.d. În al doilea rând că balanţele NU sunt vorbăreţe! Balanţele sunt uneori politicoase, alteori vulcanice, niciodată cu adevărat echilibrate (deşi exteriorul cam asta arată), şi clar sunt foarte selective. 

Aşa că, băiatul meu drag, dacă din întâmplare nu vorbesc cu tine aşa cum ţi-ar dori ţie sufleţelul, vina nu-i a mea, ci a ta.

Gata, m-am răcorit.

Voi ce părere aveţi despre balanţe?