marți, 31 august 2010

Kelt Song (62)



:)
Leit motivul zilelor astea...

Săru’mână, doamnă!



Nu am înţeles niciodată anumite reguli de comportament, în aceaşi măsură în care nu i-am înţeles pe cei ce nu le aplică pentru că nu mai e de ,,bon ton ştrengăresc” să fii bine crescut.
Prefer acel bun simţ pe care îl afişezi pentru că aşa spune structura ta, nu pentru că trebuie. Cam prin zona asta mă învârt cu părerea.

Să luăm un exemplu. Într-o oarecare instituţie, sună telefonul fix.
La telefon răspunde... să-l numim Alin. La capătul celălalt, o voce feminină cu vârstă greu sesizabilă, ce aduce foarte tare cu mama celuilalt coleg pe care îl vom numi Bogdan.
Alin, pentru că aşa a fost învăţat la şcoală, dă politicos ,,săru’mâna” femeii de la capătul celălalt al firului, după care află că vocea matură nu e nici pe departe a mamei lui Bogdan, ci a prietenei lui Bogdan. 
 
Moment în care, individul nostru ce face. Îşi retrage ,,săru’mână”, se scuză pentru că ,,tipa e de aceaşi vârstă cu el şi că vezi doamne, nu-i spui uneia de aceaşi vârstă săru’mâna” şi-l pasează pe Alin la telefon. 
 
Imediat, în birou se dă startul unei adevărate polemici pe subiectul ăsta. Polemică la care, (să o numim) Daniela intervine. Daniela, plină de păreri şi ea, afirmă sus şi tare că ei nu i-ar conveni ca un bărbat mult mai în vârstă decât ea să-i spună sărut mâna, sau... după caz ,,sărut mânuşiţele”. Din chestia asta, tragem următoarea concluzie: Daniela s-ar simţi automat bătrână dacă cineva i s-ar adresa în ,,halul” ăsta de politicos, că vezi tu, doamne, treaba asta cu politeţea e apanajul unor vârste ridate şi cu ecou bunicesc. 
 
Eu stau acum şi mă întreb... what’s wrong with this picture? Deci, dacă eu, femeie de 24 ani, ajung să am contact verbal cu un bărbat de aceaşi vârstă, sau pe undeva pe aproape, el n-ar trebui să-mi zică ,,sărut mâna”, pentru că vârsta apropiată garantează automat trasul de şireturi? 
 
Sau, luând cazul 2, în care un bărbat mai în vârstă mi s-ar adresa în felul ăsta politicos, ar trebui să mă facă să cred că arăt de 50 ani? 
 
Să-mi fie cu iertare, dar atât timp cât sunt, mă simt şi gândesc ca o femeie, nu sufăr de adolescentism târziu, prefer formule ca cea mai sus menţionată şi răs-menţionată, decât să-mi aud un frumos şi drăgălaş: ,,mă”, ,,tu”, ,,fă” (!?), sau chiar ,,bă”. 
 
Cum am zis, nu oblig pe nimeni să mi se adreseze într-un anume fel, atât timp cât felul în care mi se adresează nu mă jigneşte în vreun alt fel, dar dacă mi se întâmplă să dau peste oameni ce se respectă atât de mult pe ei, încât catadicsesc să mă respecte şi pe mine, jos pălăria! 
 
Şi, garantez eu că tot de 24 ani mă voi simţi!




Top 10 Attractions, ca să zic aşa...

Cum zilele astea iar sunt ocupată... iar când nu sunt, am netul picat, mă transform (atipic mie) într-o tipă telegrafică şi postez mai rar. Dar, îmi revin eu la starea iniţială imediat... Stai aşa că vine toamna!

Cu toate astea, nu mă pot abţine să nu postez răspunsul unei lepşe ce am primit-o ieri de la Cami.

Deşi e o leapşă pe care am mai facut-o, o mai fac odată, pentru că, aşa cum mă ştiţi, sunt o tipă destul de îngâmfată şi-mi place să vă bat la cap cu ce-mi place mie. Glumeam. Sau nu.

Bun, leapşa zice aşa, că ar trebui să zic două trei lucruri despre top 10 chestii preferate ale mele.

Recunosc că n-am eu numai 10, dar, am să încerc să mă limitez.

După cum urmează:

* Fotografia. Îmi place să fac fotografie, să văd fotografie, să modific fotografie. Cât de bună sunt, rămâne la aprecierea celorlalţi, însă, mie de plăcut, îmi place. Deşi nu m-am grăbit să mă axez pe un anumit gen de fotografie, trebuie să mărturisesc că am o slăbiciune cea de portret (în cazul în care vorbim despre ceva expresiv... sugestiv), iar ca şi privitor... nu mă pot abţine să nu sorb din priviri fotografia interbelică, sau chiar dinaintea acestei perioade.

*Vinul roşu. Cu toate astea, şi aici se cer anumite circumstaţe, stări de spirit şi un anume cineva. Altfel, vinul nu-şi găseşte loc în graţiile mele. Fie el roşu, rose, alb, sec, demisec, dulce sau demidulce.

*Muzica mea din căşti. Nu pot trăi fără ea, nu mă convingi să trăiesc fără ea, nu mă plictisesc de ea.

*Mdea, îmi place să scriu, să mă exprim. Shoot me for that.

*Filmele vechi. Prin ,,vechi" nu subliniez musai filmele începutului de secol (deşi... alea ar fi cam ze top) ci şi cele făcute mai pe la un '60, hai... '70.

*Surimi. Prietenii ştiu de ce...

*Pisicile. Îmi iubesc mieunătoarea, ea mă iubeşte pe mine, şi nu, we're not sitting in a tree and kissing, cum zice cântecelul. Surprinzător, cam de când mă ştiu, sunt magnet de pisici, toate trăgând la mine ca albinele la miere.

*Hainele, deşi aici ar fi multe de menţionat... pentru că n-ai să mă vezi niciodată îmbrăcată cu unele din obiectele vestimentare ,,la modă"... Nu pentru că aş fi total anti-faşionistă... ci pentru că sunt de părere că  unele haine nu sunt tocmai pentru toată lumea. Ca să mă întorc la ideea principală, îmi plac hainele: hainele mele.

*Îmi place să citesc. Da, probabil că sunt rara avis, dar... atunci când timpul mi-o permite, citesc...

*Să confectionez chestii ,,hand-made". Nu o fac des, dar, atunci când mă prinde febra, nu mă mai opreşti luni bune!

Leapşa merge mai departe către Ada, în mod special, ca să se înveţe minte. OBLIGATORIU.
Cine mai doreşte, cine mai pofteşte?

vineri, 27 august 2010

Autobuzul, baba şi beţivul

Un tip beat în autobus, aşezat pe un scaun, se bâţâia odată cu mişcările autobuzului. Lângă el, în picioare, o bătrânică îşi vedea de treaba ei şi se ţinea de bară.
Beţivul se uită lung la ea, după care i se adresează:


-Ce te uiţi aşa insistent la mine??? Ce? Ce vrei? De ce ma fixezi? Se isteriză beţivul.


Bătrânica, nevinovată, se uită la el şi îi spuse:


-Da’ nu m-am uitat la tine, mamă…


-Ba lasă că te ştiu euuuu!!! Vrei locul meu! Că te-am văzut euuu, de când te-ai urcat te-ai uitat insistent la mine! Că aşa faceţi voi toţi!


-Nu mamă, nu… spuse bătrâna, sinceră.


-Până la urmă, ce cauţi aşa bătrână, la ora asta, pe stradă? Spuse beţivul închizând dintr-un ochi cum că ştie el ce ştie… Nu trebuia să dormi la ora asta? Continuă el.


-Ba da, mamă… ba da… 





..........................................................................................................................................

miercuri, 25 august 2010

Lampa fermecată a lui Karim Rashid


 Într-o zi, un om se plimba agale pe malul unui lac. Şi atât de supărat era omul nostru, încât nici drumul pe care mergea nu îl mai vedea.
Cocoşat şi ţinând mâinile la spate, izbea cu piciorul câte o piatră de pe marginea drumului, la fiecare două pe care nu le vedea.  Oftatul lui era la fel de matematic ca şi izbitul pietrelor cu piciorul.

Şi cum mergea el şi izbea pietre, la un moment dat simţi cum dădu cu piciorul în ceva ce părea să fie o piatră ceva mai mare decât cele cu care se obişnuise.

-Ce Dumnezeu… îşi spuse el, trezit parcă din propria-i fiinţă.

-Aaaauuu! Se auzi de undeva de pe margine.

-Cine a zis asta?

-Ei cine… După ce că oftezi atât de tare de trezeşti tot lacul, mă izbeşti cu piciorul, mai şi întrebi cine a zis asta! M-ai lovit lângă ureche, să ştii!

Din spatele unei păpădii apăru un omuleţ de-o şchioapă.



-Mă numesc Karim Rashid, spuse omuleţul. Iar tu, domnule, m-ai lovit cam tare şi m-ai scos din lampa mea fermecată.

-Stai aşa, tu eşti duh?  Întrebă intrigat de cele întâmplate, omul.

-Da, sunt duh, spuse Karim.

-Păi, sincer, eu credeam că duhurile care ies din lămpi fermecate sunt doar în poveşti. Iar dacă tu eşti chiar un duh, eşti unul al naibii de mic. Eu ştiam că duhul din lampă e mare, musculos şi impunător.

-Păi, m-ai scos din lampa mea obligat-forţat! Ce vrei?! Există şi aici o procedură, nu te aştepţi să-mi dai cu şutul şi să fiu brusc mare şi puternic. Ca să fiu mare, fă tu bine şi spune formula magică: ,,bababum bababam bibiram”.

-Bababum bababam bibiram…?!

Imediat ce rosti bărbatul formula magică, Karim Rashid se transformă din duhul mic de-o şchiopa într-unul mare, puternic, impunător, stând cu mâinile încrucişate şi privind bland şi tătos asupra bărbatului.

-Ei, aşa mai vii de-acasă, sau, o mică glumă de duhuri… aşa mai vii din lampă. Hăhăi duhul Karim, mulţumit. Ei, şi acum că tot m-ai scos din lampă, ştii procedura, tu freci lampa, eu îţi îndeplinesc o dorinţă. Orice dorinţă.

-Haide, dom‘le, eu nu frec nicio lampă!

-Aşa e procedura! Vrei dorinţa, freci lampa! Zise enervat, Rashid.

-Băi, băiete… câtă birocraţie până şi la duhurile astea… n-am putut să văd.

-Stai aşa… înainte trebuie să-mi spui ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc. Nu de alta, dar am un meci de văzut acum la cinci, aşa că chop-chop, să ne mişcam mai cu talent! Orice ar fi, am senzaţia că are legătură cu motivul pentru care eşti atât de supărat.

-Aşa e… Ştii, duhule Karim… de curând am pierdut pe cineva drag mie… şi vreau pe cineva-ul ăsta înapoi.

-Ia, descrie-ţi cineva-ul, ca să ştiu pe cine aduc înapoi…

-Duhule, era de o eleganţă ieşită din comun… Când intra ea într-o încăpere, toţi se opreau din orice activitate şi o priveau… Ştii cât de frumoasă era, duhule? Atât de frumoasă că numai simpla ei prezenţă mă făcea să zâmbesc. Şi avea nişte ochi frumoşi!!! Şi deşteaptă… of ce deşteaptă era… mereu mă uimea cu viteza ei uluitoare de gândire. Câteodată stăteam şi mă întrebam cum de reuşea să facă atât de multe lucruri de odată şi să nu prezinte semne de oboseală. Uneori rezista şi până la 6-7 ore la servici, fără să obosească absolut deloc. Şi atunci când ieşeam cu ea în oraş, ştiam că e doar a mea, duhule, doar a mea! Dar nu mai e… Am pierdut-o mult prea devreme…

-Am înţeles… ia, acum freacă lampa. Cred că ştiu pe cine vrei tu înapoi.

Bărbatul făcu întocmai voinţei duhului Karim Rashid. În secunda următoare, un abur intens se pogorî.

-Duhule, duhule, ţi-a luat foc lampa?

-Nu deşteptule, aşa face ea când îndeplineşte dorinţe!

Nici nu termină duhul să zică ce avea de zis, că locul aburului fu luat de un netbook ASUS 1008P.



-Duhule, ce e asta?

-Cum ce e asta, tăntălăule? Dorinţa ta!  Ai spus memorie bună, deşteptăciune... hdd de 250 GB ai, procesor Intel Atom  n450 ai, 1 GB memorie RAM, ochi frumoşi ai, iată ce webcam... are şi ecran iluminat cu led-uri, diagonală de 10,1 inch, 1024x600 pixeli... ce mai, un exemplu magistral de artă vizuală, combinată cu tehnologia de vârf. Iar maestrul sunt chiar eu: Karim Rashid!  Plus că i-am conferit un Design Techno-chic Digi-Wave, că tot ziceai ceva de eleganţă. Perfecţiunea nu a avut niciodată o imagine mai bună!

-Duhule… eu mă refeream la soţia mea…

-Hai, fii serios, cine mai plânge după oameni! Oamenii te lasă mereu... după aşa ceva ar trebui să plângi dacă pierzi, nu după un om... Apoi să ştii şi tu, dragă domnule, că oamenii nu se întorc. Nu-ţi mai pune baza în aşa ceva...iar duhurile care s-au lăudat până acum că pot aduce oamenii dragi înapoi au fost nişte impostori. Pentru că oamenii, indiferent cât i-ai iubi, tot pleacă. Iată, soţia ta a plecat, nu? 
Mai bine ia tu de te ataşează de ASUS 1008P.

 Recepţionează şi transmite pentru BLOGWARS,
Iulia Diana MIHAI

Text şi manipulare fotografică (prima sursă fotografică): Iulia Diana Mihai. 
 Manipularea s-a realizat prin combinarea portretului designerului Karim Rashid cu imaginea duhului din lampă.



Lume nebună

Dom’le, oi fi eu învechită, mucegăită... old fashioned, spune-mi cum vrei... dar NU pricep lumea actuală. Pe cuvânt dacă o înţeleg!

Să mă fac clară şi concisă.
Astăzi, de dimineaţă... (mult prea dimineaţă) mă pregăteam să plec la work. Şi, cum îmi beam eu liniştită (şi cu puchini la ochi) cafeaua, mă loveşte direct în moalele capului o ştire (televizorul fiind deschis în mod automat pe ştirile de la un anumit post de televiziune).

În cadrul ştirii respective, tanti prezentator de ştiri invitase un nutriţionist de... animale. Deci, atenţie: nu medic veterinar... nu crescător înverşunat de animale, cu o experienţă notabilă, nu! Nutriţionist... de animale!

Ridic din celebra mea sprânceană, zic, ,,ok, fie...” şi îmi concentrez mai departe privirea în ceaşca de cafea. Asta până, mai aud o gogoriţă.
Fiind întrebat de către tanti prezentator care sunt mâncărurile nerecomandate animalelor de companie, individul se încruntă, ia o moacă importantă şi afirmă: să nu daţi niciodată căţeilor oase! Nu sunt bune pentru ei. Oasele se pot aşchia, pot răni aparatul digestiv, în momentul în care căţelul iese la plimbare şi se agită.

Să recapitulăm. Osul lui Grivei e no-no. Gata cuţu, no more os, no more dat din coadă, no more nimic! S-a zis cu era în care făceai frumos la un os. Nu de alta, dar nu riscăm să ieşi la joacă şi să se agite osu-n tine de colo-colo. De azi vei mânca numai tort. Eşti boier.

Sfaturile erau, fireşte, mult mai variate, mai complicate, mai restrictive şi mai elaborate decât povestesc eu aici, dar, cum eu nu sunt nutriţionist de animale, ba din contră, am trăit toata viaţa mea cu ideea că atunci când îi arăt lui Grivei osul, el dă din coadă, nu am cum să par mai importantă şi atotştiutoare.

M-am enervat şi m-am dus la baie. Nu de alta, dar nu aş fi suportat să ascult continuarea. Nu se ştie ce aş mai fi putut auzi... cum că, mai nou nici pisica mea nu ar mai trebui să aibă voie de şoricei.

Când mă întorc de la baie, ce să văd... acelaşi post tv (pentru că nu se sinchisise nimeni să schimbe canalul) altă ştire: fructele nu sunt bune pentru curele de slăbire şi nici pentru sănătate în general. Dar aerul e?

Clar, astăzi am învăţat lucruri noi: că nu trebuie să mă mai uit la televizor.

marți, 24 august 2010

Ghid de supravieţuire în vremuri deprimate




  1. Şterge toate melodiile lacrimogene din mp3 player! Deschide radioul, lasă fericirea melodiilor comerciale să-ţi invadeze simţurile şi să te umple de kharma pozitivă. Cu siguranţă în momentul următor, va începe cea mai frumoasă melodie ce va spune ceva de genul: unforgivable, without you, I’m nothing... sau my life is crap.
  2. Poartă o discuţie recreativă cu oamenii de lângă tine. Poţi alege să porţi această discuţie recreativă cu unul, doi, sau chiar cu toţi colegii de muncă. Nici nu ştii cum mai spune unul vreo glumă şi te binedispune automat. La fel de probabil cum cineva te poate întreba brusc despre vreun amănunt din viaţa ta privată, intrigat de faptul că tu nu vorbeşti niciodată despre aşa ceva cu cei din jur. Nu te îngrijora, până îţi vei aminti iar de problema care te macină, nu vor dura decât vreo câteva secunde.
  3. O plimbare poate reduce semnificativ stresul. Poţi alege să te plimbi prin centrul oraşului. Magazinele şi forfota oraşului te pot ajuta să te reconectezi cu acea forţă interioară de care ai nevoie. Nu te îngrijora, cineva acolo sus te iubeşte: în secunda următoare vei vedea ceva, sau pe cineva ce îţi va aminti cu siguranţă de problema care te macină.
  4. Dacă după toate astea, tot nu ţi-ai recăpătat voioşia şi cheful de viaţă, cu siguranţă un film apărut, eventual anul ăsta... te va face să vibrezi de fericire. Nu te îngrijora, după jumătate de film, în care replicile protagoniştilor vor părea desprinse parcă din viaţa ta, problema ce nu-ţi dădea pace te va strânge şi mai tare de gât.

Kelt Song (60)



You're my medicine, when you're close to me.

Finaliştii BLOGWARS

duminică, 22 august 2010

Eu şi joburile (I)

Nu sunt un om nici foarte în vârstă, dar nici 18 ani nu mai am de ani buni... Cu toate astea, de-alungul timpului, am avut ocazia să strâng experienţă suficientă în ale locurilor de muncă, încât să ştiu să dau unul-două sfaturi...

De ce musai eu sunt potrivită pentru a da sfaturi? Pentru că am avut joburi de diferite feluri... începând de la asistent broker la 15 ani, continuând cu operator internet caffee pe la 16 ani, lucrând mai pe la 18 ani (prima mea carte de muncă) în cadrul unei case de discuri locale, ca mai târziu, pe la vreo 20 ani să mă angajeze o mare firmă, mare, de origine magyară,  de confecţi de lux bărbăteşti, unde am stat preţ de vreo doi ani.

Cu toate că nu toate joburile avute s-au potrivit mănuşă pe ceea ce aş fi vrut eu, le-am acceptat, le-am respectat, şi mereu mi-am făcut datoria exemplar. Nu de alta, dar sunt de părere că, acolo unde odată pup, nu dau cu şutul, indiferent de posibilele conflicte sau diferenţe de opinie...
Logic, au existat persoane care mi-au plăcut,  persoane care nu mi-au plăcut, persoane cu care am rămas foarte bună prietenă, cât şi persoane atât de necompatibile, încât am ales să tai orice legătură.
Însă niciodată nu am ieşit din acel loc de muncă mânată de scandaluri şi conflicte. Nu pentru că aş avea o etică impecabilă, ci pur şi simplu pentru că sunt balanţă şi nu-mi plac scandalurile, certurile lungi, ţipate şi uricioase.

Între timp, am cochetat cu Literele şi cu Jurnalismul, cu un cenaclu literar şi cu vreo câteva publicaţii dornice de colaborari. M-am jucat puţin şi cu niscaiva competiţii de Publicitate... cu toate astea, Galaţiul, nefiind un oraş  ,,occidental", şansele de a evolua nu au fost tocmai la ele acasă.

Cu toate astea, absolut niciodată nu am dus la bun sfârşit vreo afacere tip ,,avon", ,,zepter", sau orice altă chestie cu asiurări, pensii private sau alte minuni din capitolul ăsta. Deşi am fost tentată...
Nu sunt eu omul.

De aici pornind, de fapt şi ideea postării. Am primit astăzi un e-mail ce m-a făcut să-mi amintesc, practic, de multe chestii de genul ăsta.  E-mail-ul conţinea ,,marea oportunitate" de a deveni bogată, ajutând oamenii să nu primească amenzi, dacă nu-şi asigură casele.

Şi nu zic că astfel de oportunităţi de a-ţi spori venitul nu sunt eficiente... ba din contră, or fi, cred eu... darrrr, nu sunt tocmai pentru mine.

Cu toate astea, nu mă văd umblând din poartă în poartă încercând să conving pe unul şi pe altul că serviciile mele sunt mai eficiente, mai drăguţe, mai simpatice şi mai amabile decât ele celui ce va veni cu cinci minute în urma mea.

Îmi e ok jobul pe care îl am, în care nu trebuie să conving pe nimeni de nimic.... poate doar de calitatetea textelor mele...

Va urma. Pe cuvânt.

Batman strikes again

vineri, 20 august 2010

Mă mănâncă


Ieri mă mânca mâna dreaptă... aia care îmi stă de regulă pe mouse, la work. O fi avut mouse-ul meu mâncărici, cine-ştie... Ideea e că mă mânca groaznic. Şi aşa cum mă mânca ea, îmi amintesc brusc că parcă era o chestie cu dat sau luat de bani, în funcţie de mâna care te mânca, ceva de genul: cu una iei, cu alta dai...

Şi, cum o nelămurire de genul ăsta trebuie rezolvată, m-am hotărât să gugălesc problema. Nu de alta, dar în cazul în care aş primi bani, trebuie să ştiu şi eu dinainte, ca să-mi fac o listă de shopping.

Bun, şi în sesiunea mea de gugălit, dau peste următorul site: Site Stupid şi Agramat de Superstiţii Inventate

Citez, apoi comentez: (am corectat gramatica... mă seca la icre...)

Ghinion va avea cel ce va vedea doi sau trei corbi împreună.
Serios, acum e referim la ciori sau nu? Nu de alta, dar eu câteva cuiburi fix lângă blocul meu. Ce să cred? Pot să mă sinucid? Merge? Scap de ghinion?

Aduce ghinion dacă pui pantofii noi pe masă.
Nu serios? Păi să vezi ce ghinion o să ai, dacă te prinde soţia că ţii pantofii pe masă, tocmai după ce ea a spălat şi apretat faţa de masă!

Dacă eşti semn de Apă (Rac, Scorpion, Peşti), nu purta argint în zilele impare ale săptămânii.
Clar, zodiile înotătoare ar trebui să aibă strict un calendar cu aşa ceva... Să nu cumva să uite!

De departe cea mai tare:
Nu purta pix negru la tine în ziua de miercuri!
Frateee, câtă imaginaţie! Ba chiar, drăguţul şi agramatul site de superstiţii, ca să se scoată, susţine cu greşeli gramaticale şi de typing cu tot, că asta ar fi o superstiţie irlandeză.
...făcută de vreun irlandez bolnav la cabină, mă gândesc...
De fapt, e foarte clar că nu avea cum să fie decât irlandeză faza...  dacă tot a menţionat de pixurile negre, nu?

Nu privi în ochi o vacă care stă să fete, că-i tai laptele.
Deci, dacă schimb priviri cu subînţeles cu o vacă atunci când e ea în chinurile facerii, nu mai dă lapte. Apăi perfect pentru vacă! Abia nu-şi mai strică sânii!

Este de bun augur să ai o fecioară ca domnişoară de onoare, la nuntă.
Eu sunt balanţă... deci nu aduc ghinion! Decât dacă vreau eu... că nu suport nunţile, prin excelenţă.

Să nu mănânci direct din oala cu mâncare, că îţi plouă la nuntă.
Eu aş reformula cu: Să nu mănânci direct din oala cu mâncare, dacă îţi plouă din gură!

Cine vrea să se mai amuze, e liber să dea click pe link-ul de mai sus şi să se minuneze.
Toată lumea are site, în zilele noastre. Nu-i nimic! ,,E buni” şi ei la ceva: într-o zi mohorâtă, urâtă... deprimată, site-ul cu pricina a reuşit să-mi descreţească fruntea.
Am terminat postarea, mă duc să-mi încreţesc fruntea la loc!

P.S. Am aflat: dau bani. Dar, superstiţia e eronată. Ca să dai, trebui mai întâi să primeşti.

joi, 19 august 2010

N-avem timp!

Îmi dau seama că în ultima vreme am tot dat bir cu fugiţii de pe blog, că am postat mai rar, că am postat doar strictul necesar, că nu m-am mai întins la vorba, ori la comentarii, însă am o scuză cât se poate de plauzibilă...
Domeniul în care lucrez seamănă izbitor de tare cu ceea ce fac aici, pe blog (mai exact: strâns de înformaţii turistice, făcut articole, tradus în engleză, formatat text html pentru a fi introdus pe site, avut grijă să se optimizeze Google... şi tot aşa!)

Cu toate astea, îmi mai găsesc timp să mai scriu câte o cartoafă şi pe blog. Nu de alta, dar atâta timp cât lucrezi într-un mediu  format din oameni, clar se găsesc subiecte de puricat, de tranşat, de despicat.

Ochi să ai, că feature-urile apar de unde nu te aştepţi!

Până data ,,aviatoare" (care va fi, cel mai probabil mâine; acum neavând nici starea de spirit, nici concentrarea necesară pentru a scrie un articol) vă las cu fotografiile suprinse la furtuna de acum 2 zile:

Kelt Song (59)

miercuri, 18 august 2010

Povestea unui Netbook mic

A fost odată ca niciodată, un Netbook ASUS EeePC Seashell mic mic mic, ce locuia pe raftul unui magazin. La un raft distanţă, locuia un Laptop cu diagonală mare.

-Ce faci? Îl întrebă Netbook-ul pe Laptop.

-Ce să fac... îmi fac bagajele, dintr-o clipă în alta trebuie să vină cineva să mă cumpere, trebuie să fiu pregătit! Dar, tu nu ai să afli niciodată cum e, Netbook-ule! Pentru că pe tine n-o să te cumpere nimeni, niciodată. Lumea e reticentă la indivizii cu diagonală mică, aşa... ca tine.

-De unde ştii asta? Ridică dintr-un beculeţ a mirare, Netbook-ul.

-Simplu! Eşti handicapat, nu vezi? Eşti, pur şi simplu prea mic! Eşti pitic! Mi-nus-cul! Minuscul!

-Nu sunt pitic! Aşa sunt eu! Aşa m-a făcut tata ASUS!

-Prostii. Nu te ambala, că pe raftul ăsta ai să rămâi, spuse Laptopul, răutacios. Nu te va cumpăra nimeni! Se va pune praful pe tine! Se vor plictisi până şi ăştia de la magazin de hazul tău şi te vor returna la taică-tu, ASUS. Eşti prea mic! N-ai să fii niciodată laptop! Ai priceput băi, piticot?

Nici nu apucă Laptopul să zică până la capăt ce avea de gând, că în magazin intră Iulia, o blogăriţă pasionată de excursii şi fotografie.

Cum Iulia tocmai se pregătea să plece într-o excursie peste hotare, se hotărâse pe ultima sută de metri să-şi achiziţioneze un computer portabil pentru a-i servi ca suport şi editor de fotografie, la vizionarea unui film sau în oricare altă activitate ce ar putea delecta şi scoate din plictiseală o domnişoară plimbăreaţă.

Nehotărâtă de felul ei, Iulia ceru sfatul sales consultant-ului. După ce îi explică motivele pentru care vrea să-şi achiziţioneze un computer portabil şi la ce ar urma să îl folosească, acesta i-l recomandă Iuliei pe Laptopul cel răutacios.

Mustăcind mulţumit, Laptopul cel răutăcios spuse în timp ce sales consultant-ul îl ridica de pe raft cu scopul de a-l împacheta:

-Vezi, băi, Netbook piticot, că am avut dreptate? Vezi? Or să-ţi putrezească circuitele pe raftul ăsta! Plus că ai să faci schizofrenie la ram-i! Ha, ha!

Nu apucă Laptopul să îşi termine toată fraza, că sales consultant-ul îl scăpă din mână pe podea, de greu ce era, iar Laptopul cel îngâmfat şi răutăcios, se făcu praf şi pulbere.

-Aşa-i trebuie, grăsanului! După ce că e supraponderal, mai are şi difuzorul mare! Bombăni Netbook-ul...

În momentul următor, Iulia îl observă pe Netbook-ul cel mic pe raft şi spuse:

- Ia uite, cât de mic e! Nici nu îl observasem de mic ce e! E tocmai ceea ce vroiam eu! Mic şi drăguţ! Ia te uită, arată ca o scoică! Şi încape perfect în bagajele mele, că şi aşa pe celălalt m-aş cam fi chinuit să-l îndes în geantă! Îmi spuneţi câteva lucruri despre el?


-Eee PC 1008HA (Seashell) este un netbook ultrasubţire 1” (2,54cm) cu o diagonală de 10,1cm., cântărind doar 1,1kg, cu un design elegant, după cum şi observaţi, de fapt. Dotat cu un spaţiu generos de stocare, cu o valoare de 160GB, plus 10GB Eee Storage gratuit, Netbook-ul se laudă, în pofida dimensiunilor sale reduse, cu o conectivitate exemplară la reţelele Wireless, folosind Wi-Fi 802.11n, însă fiind apt şi pentru a fi conectat la reţele de internet clasice ,,pe fir”.

-Aţi menţionat de Eee Storage... ce înseamnă? Întrebă Iulia.

-Cunoscut şi ca WebStorage, aceasta este o modalitate de stocare a datelor online, într-un spaţiu predefinit şi primit cadou de la ASUS, odată cu acest Netbook.

-Aaaaa, foarte tare! Şi, spuneţi-mi, ce alte funcţii mai are acest Netbook?

-Aţi spus că sunteţi pasionată de fotografie, în consecinţă, trebuie să fiţi pasionată şi de Photoshop, astfel, 1GB de memorie RAM şi un procesor Intel Atom N280 cu 1660 MHz şi o memorie cache de 512KB cred că vă va fi mai mult decât suficient pentru instalarea unui CS3! Plus că, tot în pofida dimensiunilor sale reduse, posedă un acumulator cu o autonomie reală de 6 ore.

-Vai, este perfect! Şi aşa că acolo unde merg eu, mai rar cu prizele! Îl iau!

***
Povestea spune că, începând cu acea zi, Iulia şi Netbook-ul Eee PC 1008HA (Seashell) au devenit cei mai buni prieteni, jucându-se împreună cu Photoshop-ul, urmărind filme şi ,,dându-se” pe internet cât e ziua de lungă.
Iar, pentru că orice prieten bun trebuie să poarte şi un nume, Netbook-ul a primit numele de Mumu.

 (poveste bazată pe întâmplări reale)

Se spune chiar că, atunci când Iulia a trecut vama, bagajul ei de mână, conţinându-l pe noul ei prieten, Netbook-ul mic, Seashell, a cântărit nici mai mult, nici mai puţin de 10kg (greutatea admisă), situându-se la limită.

Astfel, Netbook-ul a fost într-adevăr alegerea potrivită! 

Chiar şi în eventualitatea în care Laptopul cel răutăcios nu ar fi murit, izbit fiind de podeaua magazinului, el tot nu ar fi fost, în condiţiile astea, o alegere potrivită, cel mai probabil îngreunând bagajele şi complicând situaţia.

Concluzia? 
Nu contează înălţimea, ci contează isteţimea! ...aşa cum spunea o reclamă din vremea copilăriei Iuliei.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus poveste-aşa!

Pentru concursul BLOGWARS, a recepţionat şi transmis,
Iulia Diana Mihai. 

Over!

duminică, 15 august 2010

Review: Jocurică.ro

Deşi în ultima vreme au apărut o mulţime de site-uri destinate categoriei Jocuri online, poate chiar prea multe, puţine reuşesc să se menţină, să treacă de pragul banalităţii şi să devină populare în adevăratul sens al cuvântului.

Concurenţa fiind acerbă, îţi trebuie un adevărat simţ al afacerii, cât şi unul estetic, pentru a transforma un site, de orice gen ar fi el, într-unul de succes.


Abundenţa site-urilor destinate jocurilor online, pe sistem flash, este rezultatul popularităţii jocurilor, acest gen de distracţie fiind din ce în ce mai uzitat între iubitorii de internet.


Astfel, pentru a crea un astfel de site, în opinia mea, trebuiesc respectate anumite reguli de aur.
Pentru a evidenţia cât mai bine regulile de aur (în opinia mea, cel puţin...) propun să luăm la puricat următorul site:


Jocurică.ro


Astfel, dacă e să vizităm site-ul celor de la Jocurică.ro, observăm în felul următor:

-optimizarea Google ar putea fi îmbunătăţită. Pentru că, dacă tastăm în ,,jocuri online", ,,jocuri" sau ,,jocuri flash", vom observa că pe primele două pagini nu va apărea nici măcar un link către Jocurică.ro. Lucrul acesta poate lucra ca un dezavantaj pentru site-ul în cauză, pentru că optimizarea Google este esenţială viitorului şi popularităţii site-ului.
Pentru ca acest lucru să fie remediat, recomand o descriere (există formulare pentru aşa ceva) succintă a fiecărui articol în parte, descriere ce va trebui să încludă cuvinte cheie cu rezultate depăşind 1.000.000 de căutări. Înainte de a se crea această descriere succintă, de recomandat este să se verifice popularitatea cuvintelor folosite. Având în vedere că aici nu vorbim despre un site de factură literară, cred că descrierea succintă, lipsită de figuri de stil, sau personalizări prea mari, nu va reprezenta o problemă.

-un al doilea lucru pe care l-aş schimba, dacă aş avea puteri depline pe site-ul sus meţionat, ar fi probabil aspectul.
În mod sigur nu aş combina două culori tari ca albastru deschis cu galben strident. Combinaţia poate deveni, fără dar şi poate, obositoare. Aş folosi în genere culori pastel, culorile tari fiind folosite cu siguranţă doar în cazul în care se va vrea evidenţierea unui anumit eveniment, joc nou, ori ştiu eu ce altceva...
Recomand folosirea unui singure culori tari, pentru a se evita obosirea ochiului.
Un alt lucru de care aş ţine seamă e asortarea culorilor pe site.

-evitarea încărcării site-ului este esenţială! 

-prezenţa diacriticelor va ridica ştacheta site-ului. Nu ştiu despre alţii, dar eu acord mai multă încredere unui blog ori site ce se foloseşte diacritice. Şi sunt absolut sigură că nu sunt singura care gândeşte aşa.

-logo-ul site-ului l-aş face puţin mai... vizibil. Pentru asta, aş organiza un concurs pentru pasionaţii de Photoshop şi pentru cei ce deţin talent la desen, în scopul înbunătăţirii siglei-logo.
Aş include şi un slogan pe măsură, unul memorabil.

***

Bun, şi dacă am zis ce aş schimba, acum să spun şi ce secţiune prefer când vine vorba de jocuri (că vorba aia: prea multă critică deprimă).
Deşi sunt deosebit de pretenţioasă, când vine vorba de jocuri, nu mă dau în lături când vine vorba de secţiunea Jocuri logice, secţiune menită să-ţi antreneze perspicacitatea, rapiditatea în gândire cât şi simţul de orientare.

Click din tren

Fotografie: Iulia Mihai, 2009

vineri, 13 august 2010

Părul lui Samson

Să mă explic încă de la început, ca să se înţeleagă mai bine: am părul lung, foarte lung chiar.

Şi ţin al naibii de mult la el. Nu musai pentru că e lung, că îmi sta bine, sau că îmi dă un nu-ştiu-ce aer boem. Îl iubesc pentru că este al meu şi pentru că îl cresc frumos cam de patru ani.

Îl iubesc când e lucios, îl iubesc când creşte pe la rădăcini şi se cunoaşte cât de blondă sunt (nu râde!), îl iubesc chiar şi atunci când îşi formează vărtejuri de la pernă.

De ce? Am zis: pentru că e al meu şi pentru că-mi împărtăşeşte personalitatea, având tendinţa să facă ce vrea el.
Îl iubesc chiar şi când îmi ţine de cald; mai ales pe o vreme de genul ăsteia!
Şi nu, nu l-aş tunde doar de dragul de a nu-mi mai fi cald… pentru că, vară nu va fi tocmai forever, iar dacă de aproximativ patru veri consecutive reuşesc să am tăria de caracter pentru a nu băga foarfeca în el, sunt sigură că mai rezist câteva veri.

De unde toată polologhia asta? Păi, mi-a fost dat să aud următoarea chestie: ,,De ce nu te tunzi? E cald! Şi, până una-alta, oricum îl ţii mai tot timpul în coadă, coc…”

Ok, şi dacă îl ţin în coc ce? Tot al meu e şi în coc. Nu mi-am lăsat părut sa crească pentru a face în ciudă fetiţelor cu părul scurt şi cu siguranţă nu pentru a deveni mai şmecheră sau mai trendy, că vorba aia… tot se poartă un soi de wannabe hippie, nowadays.

Dacă ar fi să mă iau după teoria mai sus menţionată, potrivit căreia, un păr în coc sau coadă împletită ar trebui să fie un păr tăiat, mă gândesc că ar trebui să-mi tai mâna stângă, că vorba aia, tot nu o folosesc la scris.
Dar, stai! Eu pot să scriu cu ambele mâini! Ce noroc pe mine! Nu o mai tai! Nu de alta, dar tocmai ce i-am găsit utilitate…

Să fie clar, un păr în coc, cel puţin în concepţia mea, nu reprezintă un apendic. Poate mai de grabă călcâiul lui Ahile, sau, ca să fiu mai pe felie: părul lui Samson (na că am găsit formula ideală!).


Pot să înţeleg cum că o freză stil Sinnead O’Connor poate deveni foarte practică, cu toate astea nu mă văd pe mine bec. Nu mă mai văd, ca să fiu sinceră.
Am avut, mi-am făcut damblaua. De-alungul vremii, mi-am făcut cam toate mofturile, în materie de coafuri ciudate.

Cu toate astea, acum, sunt în perioada mea de păr foarte lung, şi clar n-o să mă convingă nimeni că părul meu e inutil, chiar şi în coc.
E al meu şi dacă vreau îl şi botez!

joi, 12 august 2010

Probleme de comunicare


Lucrurile tind să se repete. Nu ştiu exact de ce se întâmplă asta, dar când afirm aşa ceva, nu mă refer musai la chestii de o importanţă majoră aparentă. Ci la gesturi mici, întâmplări lipsite de însemnătate. Cum am mai zis, cel puţin aparent...

De exemplu, în fiecare dimineaţă, dis de dimineaţă chiar, în drum spre seviciu, mă întâlnesc pe stradă cu aceaşi femeie, trecută de prima tinereţe, femeie cu iz casnic ce plimbă de zor un căţel mic şi urâţel. Un fel de hair-ball, de o rotunjime exemplară, cu ochii mici, sceptici şi cu un colţişor strategic plasat în partea stângă-jos a boticului.

Tot în fiecare dimineaţă, femeia cu iz casnic şi căţelul ei sunt acompaniaţi de un câine gigant – mereu acelaşi - , de o frumuseţe rară şi cu un luciu al blăniţei numai bun de a fi confundat cu o mătase neagră. Aproape că nu înţelegi de ce un câine atât de frumos, fie el şi comunitar, se ţine scai de un câine grăsuţ şi urâţel, ca cel al femeii. Apoi, realizezi brusc că ei, câinii, nu sunt la fel de superficiali ca noi, oamenii, să se uite la aspectul fizic şi că sigur hair-ball-ul are el alte calităţi.

Pe lângă ei, e în fiecare dimineaţă aceaşi linişte mormântală.
Nu ştiu cum se face, dar nici nu s-ar simţi nevoia de mai mult. Nu se simte nevoia unor oameni care să vorbească, să povestească, să anime atmosfera. Nu, atmosfera nu are nevoie de animare, pentru că totul este de-a gata relaxat.

Cuvintele oricum nu fac decât să strice totul. Un simplu cuvânt şi totul se poate duce pe apa sâmbetei. Totul se năruieşte pentru că noi, oamenii, suntem, de cele mai multe ori, o naţie sblobodă la gură. O naţie care trage concluzii, fără să le judece în prealabil.

Şi chestia asta constat ca e general valabilă. Nu e caracteristică doar a unora dintre noi. Nu. Aşa suntem cu toţii.

Ca să fiu mai precisă, zilele trecute eram martoră la una din cele mai crunte certuri între vecini. Cam aşa, cum se ceartă vecinii. Partea nasoală e că vecinii respectivi mai erau şi rude, deci, vrând ne-vrând, toată viaţa or să cam aibă treabă unul cu celălalt...
Cuvintele schimbate între ei, de o obraznicie groaznică... deşi, cu două zile înainte se cafeleau, râdeau şi se băteau pe umăr prieteneşte, vecineşte şi... rudeşte.

Nu pot să pricep, cum oameni care au atătea în comun, pot ajunge să îşi vorbească atât de urât. Când e atât de simplu să iei o pauză de certat, să îţi chibzuieşti gândurile şi să laşi toată răutatea să se calmeze, înainte să te lansezi în ţipete, afirmaţii, declaraţii...

Nu ştiu dacă vecinii mei cei certăreţi sunt atât de sensibili, însă, mă gândesc că şi în eventualitatea unei împăcări, va rămâne totuşi un rest, nerezolvat. E fix ca în proverbul ăla chinezesc: ,,dacă tai sfoara şi o legi iar, rămâne nodul”. Mereu mi-a plăcut proverbul ăsta. Cumva conţine extrem de mult adevăr, din punctul meu de vedere.

Ar fi mult mai uşor ca oamenilor să le fie tăiat privilegiul de a putea vorbi. Toată lumea ar fi mult mai fericită, mai liniştită. Cred...
Asta în cazul în care nu s-ar lua toată lumea la bătaie, pentru a-şi exprima părerea mai cu spor.

Mi-a plăcut mult liniştea celor trei: femeia casnică, hair-ball-ul cu moacă sceptică şi câinele negru, lucios.

Repet, din păcate, cu toţii reacţionăm la fel, chiar dacă fiecare îţi personalizează certurile după bunul lui plac, până la urmă, situaţiile nu diferă chiar atât de tare, de la caz la caz.

duminică, 8 august 2010

Pupincurism-ul, boală letală

De regulă, sunt foarte puţine lucruri pe care nu reuşesc să le pricep... Însă, cu siguranţă, unul dintre ele e pupincurismul.
Nu ştiu care exact care e faza... dar pupincurismul e în floare, adică a înflorit, a făcut pui, e pe cale să se înmulţească, să facă urmaşi şi să ne contamineze pe toţi...

Antidot nu ştiu dacă există... cel mai probabil că nu. Dacă boli ca rabia, ciuma, cele venerice, şi-au găsit într-o oarecare măsură nănaşul, pupincurismul e etern. Există speranţe mai mari să fie eradicate boli ca SIDA sau cancerul (ori-de-care ar fi el).

Nu ştiu cum sunt alţii, dar nu înţeleg cum unii îşi schimbă atitudinea după cum bate vântul, sau mai bine zis, după cum le e interesul...
Adică, în eventualitatea în care eu  (a se înţelege EU ca şi: eu, Iulia Mihai) nu suport pe un anume X, lucrul ăsta nu va rămâne secret... A nu se închipui că voi începe să muşc, să latru, să mă uit ameninţător în ochii persoanei respective... Nu. Sunt paşnică din fire.

Însă, cu siguranţă nu voi cădea în extrema cealaltă, să copleşesc persoana respectivă cu laude, complimente, hug-uri, pupicei, aprobări de tipul ,,aşa gândesc şi eu", ,,wow! nici eu nu o puteam spune mai bine". Nu atât timp cât în realitate nutresc o antipatie profundă pentru respectivul X.
Prefer să îmi văd de treaba mea, să îmi mocnesc antipatia şi să îmi trasez traiectoria cât mai departe de a celui pe care nu-l plac în mod deosebit. Îmi fac mie un bine şi, probabil că îi fac şi lui.

Nu mă vei vedea niciodată că pup în fund pe cineva, ca mai apoi să încep sa comentez de ,,bine" imediat ce respectivul a părăsit perimetrul.

Aşa mi se pare fair...

Back in time

sâmbătă, 7 august 2010

10%

Sunt multe teoreme, supoziţii, îmbârligături şi vorbe, când vine vorba de mâncatul sau băutul în oraş.
Nu departe de discuţie, acum vreun an, sau să fie chiar doi, auzeam o teorie, cum că, de bon ton, ar fi ca la plata consumaţiei dintr-un local, ar trebui să îi laşi chelneriţei-chelnerului un bacşiş cu valoarea de 10% din consumaţie.

Stau şi mă gândesc... cine o fi mai scornit-o şi pe asta...? Îniţial, vorbesc. Adică... de ce? Nu ar trebui ca bacşişul să fie opţional? Să vreau eu să i-l dau, pentru ca mie mi-a plăcut cum m-a servit?
De ce trebuie să se instituie o cotă fixă de 10%? Unde scrie asta? În ce manual? În ce tratat?

Nu cumva chestia asta obligatorie, îl face pe el, ca şi lucrător în cadrul localului respectiv să nu mai dea atât de mult interes servirii clienţilor?  Că, vorba aia... 10% îi are, oricum asiguraţi...

Acum, serios vorbind, pe vremea când eram kid şi lucram pe vară, am avut ocazia să fiu şi de partea cealaltă a baricadei... Da, am lucrat ca şi chelner într-un local, prin urmare, sunt absolut conştientă de faptul că asta nu e o muncă tocmai uşoară... Şi da! Mă bucuram enorm în momentul în care primeam bacşiş. De departe cel mai plăcut moment se întâmpla seara, când îmi număram bănuţii strânşi.
Cu toate astea, niciodată nu am impus bacşiş nimănui, nu m-am uitat urât dacă nu l-am primit, nu am comentat prin spate cum că ăla e neam de zgârcit. Nu, pentru că nimeni nu e obligat să mă plătească suplimentar pentru o muncă pentru care îmi primesc un salariu.
 Dacă pică... pică...

Exact cum ziceam într-o postare anterioară... fiecare primeşte după cât dă şi după cât merită... iar dacă respectivul chelner nu primeşte, înseamnă că nu merită. Lucrurile stau foarte simplu, în mintea mea.

vineri, 6 august 2010

Filosofeala de dimineaţă

Am zis-o mai de mult şi am să o zic câte zile oi avea: suntem responsabili de tot ce ni se întâmplă. Fie că e vorba de lucruri bune, lucruri rele, sau plictiseli îngrozitoare de care nu scăpăm ori de câte ori ne-am da peste cap.
Nu e nimeni dator să ne cânte în strună, să ne pupe picioarele, sau să ne gugulească necondiţionat. Nu atât timp cât el sau ea nu simte să facă asta. Iar dacă simte, cu siguranţă că o merităm.
Nimeni nu se naşte îndreptăţit să fie gugulit. Nimeni nu e menit să fie rege sau să-i fie bine. Drepturile astea se câştigă, trebuie să luptăm pentru ele. 

Probabil că, pentru a înţelege mai bine problema, e necesar să existe o cantitate considerabilă de sensibilitate, pentru că, problema este, prin natura ei una sensibilă…

Nu ştiu despre voi, dare eu am învăţat că de fiecare dată când un lucru îmi merge prost, în loc să dau vina în dreapta şi-n stânga, mai de grabă ar trebui să stau şi să analizez unde şi când anume am făcut un pas greşit de s-a ajuns aici. Când am scăpat din mâini, frâiele problemei…

Nu e nimic din ce nu poţi face, zic eu. Nu atât timp cât posezi tăria de character necesară pentru a conştientiza asta. Odată ce ai conştientizat, cerul este limita!

miercuri, 4 august 2010

De ce netbook? Citeşte ca să vezi de ce...

Deşi, la începutul începuturilor mă declaram total împotriva laptopurilor şi a tot ce înseamnă componentă mică şi greu de schimbat (în cazul în care se strică), iată că părerea a reuşit să mi se schimbe în timp.
Motivul e simplu: timp de câteva luni bune, am avut ocazia să bibilesc, foiesc, chinui, un netbook.
Chiar dacă primele contacte cu acest netbook nu au fost tocmai dintre cele mai prietenoase, scorpia fiind, fireşte, eu... cu timpul, ne-am acomodat unul cu celălalt, ba chiar am reuşit să ne împrietenim, iar, când a venit clipa despărţirii, ne-a fost rău şi am vărsat lacrimi amare. Amândoi. Despărţirea s-a produs din motive independente de mine...

În concluzie, articolul de astăzi îl scriu  în cunoştinţă de cauză.
 Cum spuneam mai sus, cu mult timp în urmă nu găseam utilitatea unui netbook. Nu atât timp cât în ,,gospodărie" exista un desktop bunuţ cu care se putea face treaba. Însă, cu timpul am reuşit să descopăr ce se ascunde în spatele nebuniei de a avea un netbook cât se poate de portabil şi de util!

Da, într-adevăr, în zilele noastre, netul e cam pe toate drumurile şi pe toate terminalele mobile. Cu toate astea, altfel navighezi pe un telefon, altfel pe un mini laptop. O zic din experienţă, pentru că am avut de-a face cu toate formele de internet posibile...

Să zicem că, prin absurd, eşti pasionat e fotografie, aşa ca mine... şi mai deţii şi un blog, tot aşa ca mine, dar, nu ai timp de stat în faţa calculatorului ,,cu fir", pentru că, paradoxal, mai şi munceşti, aşa ca mine.

Ce faci? 
Cum rezolvi?
Cum îmbini utilul cu plăcutul?

Simplu: îţi achiziţionezi fain-frumos, un laptop, şi-ai rezolvat!

Pentru că, pe un laptop, dacă e cazul unuia dintr-o generaţie ceva mai nouă, poţi instala foarte frumos un Photoshop CS3, beneficiezi de wireless (în cazul în care nu ai stick de net mobil), plus că, în cazuri de plictiseala maximă, poţi viziona un film, fără să fii deranjat de nimeni şi de nimic.

Unde mai pui că, în zilele noastre, ,,ăstea mici" dispun de acumulatori mai mult decât competenţi, ce pot atinge şi 7-8 ore activitate neîntreruptă.
Cum am zis, eu chiar ştiu ce zic. Am fost sceptică, am testat, şi m-am liniştit. Acum sunt chiar fan. Şi nu, nu e exagerat termenul.

Pentru o credibilitate sporită, voi lua spre puricare următorul laptop:  

HP - 210-1040eq 
(ce poate fi studiat şi - sau cumpărat de pe sit-ul celor de la www.evomag.ro)





O voi lua, astfel, de la calendele greceşti:

Procesor
 Intel®, Atom ™, aceasta fiind o marca a personal computer-elor pitice, exact ca acesta. Tot din proprie experienţă vă zic că nu are de ce să vă sperie denunirea drăgălaşă şi atomică, procesorul făcând faţă excepţional provocarilor, viteza fiind şi ea una acceptabilă, şi anume de 1660 MHz.

Memoria RAM
Suficientă pentru a nu face boom în mijlocul unei operaţiuni importante, cam de 1024 MB, cu posibilitatea de a se face upgrade până la un  2048 MB.

 Hard Disk Drive/Unitaţi Optice 
 Un SATA de 250 GB cred că e mai mult decât suficient pentru un calculator alternativ...  zic eu...  Un aspect uşor neplăcut îl reprezintă lipsa unităţii optice... însă, cu puţină renunţare la conservatorism, se poate trece peste. Oricum, din câte prevăd eu, unităţile optice vor avea, în scurt timp, cam aceaşi soartă pe care au avut-o şi unităţile floopy. 
În concluzie, nu trebuie să ne bosumflăm, ci să privim totul ca pe un upgrade la viitor.

Video 
Şi din punctul ăsta de vedere, se poate zice că nu am nimic de reproşat, pentru că, monitorul de 10,1 inch, cu rezoluţie de 1024x600, zic că este perfect pentru activităţile de zi cu zi ale unui om mereu pe fugă, mereu ocupat, mereu dornic de a fi online.
Despre placa video, nu spun decât următoarele: Intel Graphics Media Accelerator 315. Voi hotărâţi dacă e, sau nu, la nivelul aşteptărilor voastre. Pentru mine, om ce bloguieşte, photoşopează şi se uită la filme, s-a dovedit a fi mai mult decât perfectă.  
Aaaa, să nu uit! Are şi cameră web! 
Sunet
Difuzoarele, deşi nu sunt tocmai compatibile cu petrecerile dnb, există... cu toate că aş prefera să ataşez nişte căşti audio bunuţe, sau eu ştiu, un sistem... ceva, pentru o fineţe şi o claritate a sunetului, din aia de care-mi place mie... Odată ataşate căştile, placa de sunet reuşeşte să facă treabă destul de bună: 3D Sound Blaster Pro compatible sound 16 bit - ei, cum sună? 
 Conectivitate
Trei porturi USB zic eu că sunt mai mult decât suficiente... unul pentru stick-ul mobil, altul pentru mouse, altul să fie acolo!
Ca orice mini computer care se respectă, are Mufă RJ-45, conector VGA Monitor Extern, mufă căşti sau boxe. Ce e musai (adică, un fel de must, dar foarte românesc) e cititorul de carduri. Şi pentru că e musai, el există!

Acumulator
Li-Ion, 3 cell. Nu ştiu despre exemplarul în cauză, dar acumulatorul netbook-ului meu, făcea faţă multor ore de stres - din partea mea.

Dimensiune
Iată că am ajuns la subiect mult disputat şi în viaţa de zi cu zi. Dacă în mod normal, the bigger, the better, iată că în cazul ăsta, ne place less is more.  
268 x 178 x 22.9/28... cam astea sunt coordonatele...  
Pentru că şi kilogramele contează, spun că HP-ul nostru cel mic, ar intra lejerel la categoria muscă, pentru că se mândreşte cu o greutate de numai 1.2 kg.
Treaba care pe mine mă încântă maxim e că netbook-ul e ROŞU. Da, da, da... oi fi superficială, oi fi femeie, dar asta e... îmi place carcasa, mai ales pentru că e roşie. Hai, liber la mitralieră!

DE UNDE CUMPARĂM?

De la EvoMag, pentru că:
  1. Primim cadouri: husă Compaq pe măsura lui plus mouse optic.
  2. Pentru că e roşu.
  3. Pentru că e la reducere: de la 1.466,75 Lei la 1.399,00 Lei
  4. Pentru că putem face rate online.

Kelt Song (56)

marți, 3 august 2010

Telefonul fără fir

Nu ştiu cum se face, dar noi... ,,ăstia mari" uităm cum e să fii copil. Şi aici nu e vorba de cât de bun ai sufletul, câte răutăţi faci într-o zi, sau de numărul filantropiilor dintr-o săptămână.
Nu. Asta cu acuzatul copiilor că ar fi prea copii, e o boală răspândită. Atât de răspândită că, în momentul în care întâlnim pe vreunul care încă îşi mai aminteşte cum e să fii copil, îl bănuieşti mintenaş că ar fi evadat de la Bălăceanca.
Păi, cum altfel să apară celebra (de acum) vorbă: ,,a dat în mintea copiilor"?
Cu sau fără exagerările de rigoare, exagerări care dau bine în text, cert e că am dreptate.

Un exemplu cât se poate de concludent:
 Ieri. Zi frumoasă. De vară. Copiii afară, cu minge, fără minge... cu bicicletă, fără bicicletă, cu apetit sau fără.Toţi leneşi. Toţi urlând la super mama, care, la auzul strigătului lor de luptă, ar trebui să pregătească super sendvişul, să care afară super bicicleta, sau să arunce pe geam hyper-mintea.
Partea puţintel enervantă intervine în momentul în care super plodul urlăcios, scoate zgomotele aferente pline de nevoie, cum că vrea, că îi trebuie, că i-ar plăcea, ba un sendviş, ba o palmă la fund.
Fireşte, toate astea se întâmplă în condiţiile în care geamul meu stă mândru şi deschis, eu încercând să îmi privesc pleoapele prin interior, după o zi lungă şi obositoare.
Primul instict a fost să arunc cu roşii, apoi mi-am amintit că urlăciosul e doar un copil şi că n-are nicio vină dacă e crescut prost, apoi, mi-am dat seama că dacă aş face asta, cu siguranţă EU m-aş comporta ca un copil, unul destul de prost şi rău.
Însă, de departe cel mai important detaliu a fost faptul că îmi plac roşiile mult prea mult ca să le stric pe copii needucaţi.

După episodul cu roşiile am constatat cât de bitter devenim noi, ,,ăştia mari", odată cu vârsta... Iar treaba asta m-a făcut să-mi amintesc de vreo câteva întâmplări din propria copilărie...

Andra
Andra a fost colega mea de bancă pe toată perioada şcolii primare. Deşi ne certam constant pe motiv de soră mai mare (a ei) cu care trebuia să ţină pentru că altfel şi-o lua, pot spune că noi două eram tiparul perfect al fetiţelor cu două codiţe (de bucată), ce mergeau de mânuţă la şcoală.
Unde mai pui că eram şi vecine. Atât de vecine că stăteam la acelaşi etaj, geam în geam, spre exasperarea vecinilor de la alte etaje. Pentru că temele ni le făceam împreună, dar nu oricum, ci ieşind pe geam şi confruntând cu glas tare ecuaţii, derivări franţuzeşti şi predicatele din propoziţie. Asta până apărea Cruela Medville (sora mai mare), pentru că, în momentul ăla, Andra se trezea trasă de codiţe şi ameninţată că i se vor confisca acadelele şi gumele Turbo, dacă mai discută cu inamicul.
Chiar şi aşa, până să se prindă Cruela ce se întâmplă sub ochii ei, afla tot cartierul cum stă treaba cu temele unui plod de clasa a III-a.

Florin
Florin era vecinul meu mai mic, care avea un frate şi mai mic. Astfel, fiind frate mai mare, îndatorirea lui numărul unu era să uite de minge, şotron sau praştie şi să aibă grijă ca Miti (embrionul de frate'su) să nu mănânce de pe jos.
Ochiul ager al mamei, veghea de la balconul etajului 1, când şi când, printre cafele, schimburi de reţete şi discuţii kilometrice la telefonul fix cu linie dublă.
Cu toate astea, într-o oareş'ce zi, Miti reuşeşte să mănânce de pe jos. Îşi face hatârul. Florin îl observă şi începe să ţipe ca din gură de şarpe la maică'sa:
-Mamaaaaaaaaa, Miti a mâncat de pe jos!
-Da' bate-l şi tu!
-Da ce mă, eu sunt mamăă? Numai mamele îl bat.

Nu mai spun că astfel de şouri se întâmplau frecvent pe la noi prin cartier şi tind să cred că nu eram nici pe departe unici... aşa cum nici copiii de astăzi nu sunt.
M-am hotărât să-i tolerez şi să folosesc roşiile la salata. Asta până nu mă voi trezi chiar eu cu vreo poreclă de genul Cruela Medville.

luni, 2 august 2010

În atenţia blogărimii înconjurătoare!

Îţi place distracţia? Zbânţuiala? Hausăreala?

Ai vrea să-l vezi live pe Tiesto sau pe Fat Boy Slim

Acum ai ocazia!
...Pentru că buna mea prietenă, Iulia de la HazLii organizează concurs, mare concurs!

Se face că... vineri si sâmbătă, 6 şi 7 august 2010, la orele 20:00, pe plaja Hanul Piraţilor din Năvodari, are loc The Mission Dance Weekend Edition '03.

Ce pune  blogul HazLii la bătaie?

O invitaţie pentru o persoană, valabilă pentru ambele zile de concert! 

Ca să vezi ce trebuie să faci pentru ca invitaţia să fie a ta, te invit să dai un click aici, şi să urmezi instrucţiunile!

Multă bafta celor ce-şi vor incerca norocul!