Telefonul fără fir

Nu ştiu cum se face, dar noi... ,,ăstia mari" uităm cum e să fii copil. Şi aici nu e vorba de cât de bun ai sufletul, câte răutăţi faci într-o zi, sau de numărul filantropiilor dintr-o săptămână.
Nu. Asta cu acuzatul copiilor că ar fi prea copii, e o boală răspândită. Atât de răspândită că, în momentul în care întâlnim pe vreunul care încă îşi mai aminteşte cum e să fii copil, îl bănuieşti mintenaş că ar fi evadat de la Bălăceanca.
Păi, cum altfel să apară celebra (de acum) vorbă: ,,a dat în mintea copiilor"?
Cu sau fără exagerările de rigoare, exagerări care dau bine în text, cert e că am dreptate.

Un exemplu cât se poate de concludent:
 Ieri. Zi frumoasă. De vară. Copiii afară, cu minge, fără minge... cu bicicletă, fără bicicletă, cu apetit sau fără.Toţi leneşi. Toţi urlând la super mama, care, la auzul strigătului lor de luptă, ar trebui să pregătească super sendvişul, să care afară super bicicleta, sau să arunce pe geam hyper-mintea.
Partea puţintel enervantă intervine în momentul în care super plodul urlăcios, scoate zgomotele aferente pline de nevoie, cum că vrea, că îi trebuie, că i-ar plăcea, ba un sendviş, ba o palmă la fund.
Fireşte, toate astea se întâmplă în condiţiile în care geamul meu stă mândru şi deschis, eu încercând să îmi privesc pleoapele prin interior, după o zi lungă şi obositoare.
Primul instict a fost să arunc cu roşii, apoi mi-am amintit că urlăciosul e doar un copil şi că n-are nicio vină dacă e crescut prost, apoi, mi-am dat seama că dacă aş face asta, cu siguranţă EU m-aş comporta ca un copil, unul destul de prost şi rău.
Însă, de departe cel mai important detaliu a fost faptul că îmi plac roşiile mult prea mult ca să le stric pe copii needucaţi.

După episodul cu roşiile am constatat cât de bitter devenim noi, ,,ăştia mari", odată cu vârsta... Iar treaba asta m-a făcut să-mi amintesc de vreo câteva întâmplări din propria copilărie...

Andra
Andra a fost colega mea de bancă pe toată perioada şcolii primare. Deşi ne certam constant pe motiv de soră mai mare (a ei) cu care trebuia să ţină pentru că altfel şi-o lua, pot spune că noi două eram tiparul perfect al fetiţelor cu două codiţe (de bucată), ce mergeau de mânuţă la şcoală.
Unde mai pui că eram şi vecine. Atât de vecine că stăteam la acelaşi etaj, geam în geam, spre exasperarea vecinilor de la alte etaje. Pentru că temele ni le făceam împreună, dar nu oricum, ci ieşind pe geam şi confruntând cu glas tare ecuaţii, derivări franţuzeşti şi predicatele din propoziţie. Asta până apărea Cruela Medville (sora mai mare), pentru că, în momentul ăla, Andra se trezea trasă de codiţe şi ameninţată că i se vor confisca acadelele şi gumele Turbo, dacă mai discută cu inamicul.
Chiar şi aşa, până să se prindă Cruela ce se întâmplă sub ochii ei, afla tot cartierul cum stă treaba cu temele unui plod de clasa a III-a.

Florin
Florin era vecinul meu mai mic, care avea un frate şi mai mic. Astfel, fiind frate mai mare, îndatorirea lui numărul unu era să uite de minge, şotron sau praştie şi să aibă grijă ca Miti (embrionul de frate'su) să nu mănânce de pe jos.
Ochiul ager al mamei, veghea de la balconul etajului 1, când şi când, printre cafele, schimburi de reţete şi discuţii kilometrice la telefonul fix cu linie dublă.
Cu toate astea, într-o oareş'ce zi, Miti reuşeşte să mănânce de pe jos. Îşi face hatârul. Florin îl observă şi începe să ţipe ca din gură de şarpe la maică'sa:
-Mamaaaaaaaaa, Miti a mâncat de pe jos!
-Da' bate-l şi tu!
-Da ce mă, eu sunt mamăă? Numai mamele îl bat.

Nu mai spun că astfel de şouri se întâmplau frecvent pe la noi prin cartier şi tind să cred că nu eram nici pe departe unici... aşa cum nici copiii de astăzi nu sunt.
M-am hotărât să-i tolerez şi să folosesc roşiile la salata. Asta până nu mă voi trezi chiar eu cu vreo poreclă de genul Cruela Medville.