sâmbătă, 31 iulie 2010
joi, 29 iulie 2010
Big LOL
Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii. Am zis-o şi am s-o mai zic de fiecare dată când voi avea ocazia. Iar dacă nu te pot mânca, măcar te ronţăie puţin şi plescăie mulţumiţi.
Amuzant cum unele persoane total neavizate, neinstruite, nepregătite îşi iau mai multe prerogative decât e normal.
Suferim de o importanţă cronică din cale-afară de acută şi de enervantă.
Nu mai ai loc de atâţia experţi şi de atâţia oameni făr' de care nu te poţi lipsi... că vorba aia, ţara e frumoasă, condiţiile sunt mişto, oamenii sunt cu atât mai de neînlocuit.
Intru, astfel, în pâine:
Să zicem prin absurd că Vasile, absolvent de facultate de... whatever... se ştie că asta are importanţă şi nu prea, se angajează într-o firmă x, firmă x cu un oareş'ce prestigiu, zvonuri de salarii bunişoare, loc de muncă cât se poate de confortabil, birouaş la dipoziţia ta, chestii de genul ăsta, numa bune de a cataloga locul de muncă drept unul bun.
Tu, pentru că îl cunoşti pe Vasile, şi, pentru că Vasile, la un moment dădea sfară-n ţară cum că osul ros de el mai are un capăt, în consecinţă, se angajează oameni la greuceanu, îl rogi să îi primească C.V.-ul cuiva (în speţă o amică de-a ta).
Vasile nu zice nu. Că vorba aia, nu-l costă decât toceala de pantofi aferentă unui drum până la HR în birou, să lase respectivul document doveditor al skillurilor deţinute de persoana vizată pentru job.
Duce (probabil) C.V.-ul unde trebuie, dar, începe să pună o sumedenie de întrebări despre persoana în cauză, întrebări ce nu s-ar regăsi în niciun chestionar pentru interviu. Sau poate mă înşel...
Îmi pare absolut normal să pună anumite întrebări, pentru că, vorba aia, carnea în saramură nu se bagă chiar pentru oricine, dar, atât timp cât se fac angajări, există un C.V. care se poate citi, C.V. destul de stufoşel, cuprinzător, şi cum mai vreţi voi... ce rost are să fie lansate anumite întrebări ne-la locul lor, despre viitorul angajat (sau nu...) în firma respectivă...?
Iar dacă Vasile al nostru nu foloseşte replicile de bază (spuse pe un ton important): ,,Lasă că mă conving eu cât e de bună!", sau ,,Am să văd EU ce şi cum..." n-a făcut nimic! Deşi C.V.-ul ajunge la HR, iar competenţa lui Vasile nu e de a lua decizii, ci probabil de a face faţă perioadei de probă în care ŞI EL se află.
Pentru că: Vasile lucrează la minunata firmă de două săptămâni.
Vasile e important şi o ştie. Iar dacă tu nu o ştii, va avea el grijă să remedieze situaţia.
Însă, Vasile trebuie să decidă, să vadă, să discearnă, să pună în balanţă, iar dacă lui, om angajat de două săptămâni (încă în probe), nu-i va conveni de posesoarea C.V.-ului, sănătate, bye-bye job, carieră, încredere în forţele proprii ale respectivei.
Acum, să mă ierte Vasile pentru postare, dar eu aşa văd lucrurile şi poate să mă pişte cu ceară cine-o vrea, că tot nu-mi schimb părerea!
Eu ştiu aşa, vrei să faci o faptă bună, o faci discret. Indiferent câtă nevoie de expandare a mândriei ai avea şi păstrezi un low profille.
Eventual, poţi aştepta o bere, o vorbă bună, chestii de genul ăsta, super normale. Asta că tot eşti tu un Vasile amabil şi duci C.V.-ul la HR.
Asta îmi aminteşte de poveştile ce rulau în perioada comunistă.
Amuzant cum unele persoane total neavizate, neinstruite, nepregătite îşi iau mai multe prerogative decât e normal.
Suferim de o importanţă cronică din cale-afară de acută şi de enervantă.
Nu mai ai loc de atâţia experţi şi de atâţia oameni făr' de care nu te poţi lipsi... că vorba aia, ţara e frumoasă, condiţiile sunt mişto, oamenii sunt cu atât mai de neînlocuit.
Intru, astfel, în pâine:
Să zicem prin absurd că Vasile, absolvent de facultate de... whatever... se ştie că asta are importanţă şi nu prea, se angajează într-o firmă x, firmă x cu un oareş'ce prestigiu, zvonuri de salarii bunişoare, loc de muncă cât se poate de confortabil, birouaş la dipoziţia ta, chestii de genul ăsta, numa bune de a cataloga locul de muncă drept unul bun.
Tu, pentru că îl cunoşti pe Vasile, şi, pentru că Vasile, la un moment dădea sfară-n ţară cum că osul ros de el mai are un capăt, în consecinţă, se angajează oameni la greuceanu, îl rogi să îi primească C.V.-ul cuiva (în speţă o amică de-a ta).
Vasile nu zice nu. Că vorba aia, nu-l costă decât toceala de pantofi aferentă unui drum până la HR în birou, să lase respectivul document doveditor al skillurilor deţinute de persoana vizată pentru job.
Duce (probabil) C.V.-ul unde trebuie, dar, începe să pună o sumedenie de întrebări despre persoana în cauză, întrebări ce nu s-ar regăsi în niciun chestionar pentru interviu. Sau poate mă înşel...
Îmi pare absolut normal să pună anumite întrebări, pentru că, vorba aia, carnea în saramură nu se bagă chiar pentru oricine, dar, atât timp cât se fac angajări, există un C.V. care se poate citi, C.V. destul de stufoşel, cuprinzător, şi cum mai vreţi voi... ce rost are să fie lansate anumite întrebări ne-la locul lor, despre viitorul angajat (sau nu...) în firma respectivă...?
Iar dacă Vasile al nostru nu foloseşte replicile de bază (spuse pe un ton important): ,,Lasă că mă conving eu cât e de bună!", sau ,,Am să văd EU ce şi cum..." n-a făcut nimic! Deşi C.V.-ul ajunge la HR, iar competenţa lui Vasile nu e de a lua decizii, ci probabil de a face faţă perioadei de probă în care ŞI EL se află.
Pentru că: Vasile lucrează la minunata firmă de două săptămâni.
Vasile e important şi o ştie. Iar dacă tu nu o ştii, va avea el grijă să remedieze situaţia.
Însă, Vasile trebuie să decidă, să vadă, să discearnă, să pună în balanţă, iar dacă lui, om angajat de două săptămâni (încă în probe), nu-i va conveni de posesoarea C.V.-ului, sănătate, bye-bye job, carieră, încredere în forţele proprii ale respectivei.
Acum, să mă ierte Vasile pentru postare, dar eu aşa văd lucrurile şi poate să mă pişte cu ceară cine-o vrea, că tot nu-mi schimb părerea!
Eu ştiu aşa, vrei să faci o faptă bună, o faci discret. Indiferent câtă nevoie de expandare a mândriei ai avea şi păstrezi un low profille.
Eventual, poţi aştepta o bere, o vorbă bună, chestii de genul ăsta, super normale. Asta că tot eşti tu un Vasile amabil şi duci C.V.-ul la HR.
Asta îmi aminteşte de poveştile ce rulau în perioada comunistă.
miercuri, 28 iulie 2010
View from the office
Statul 8 ore în faţa codurilor html la locul de muncă, poate da dorinţe de shut down my own computer.
Vă las cu ce văd eu pe geam de la work :)
I'll be back!
Revin cât de curând cu o povestioară faină!
Fotografie: Iulia Mihai, Galaţi, Iulie, 2010.
duminică, 25 iulie 2010
sâmbătă, 24 iulie 2010
Căldură mare, mon cher!
Iată că iar e sâmbătă... iar e cald, iar e soare... dar nu e mare.
Nu... astăzi e doar cald, excesiv de cald, aş putea spune... şi fooooarte mult soare. Mai mult decât suport eu.
Zile ca cea de azi te fac să te gândeşti la cum ţi-ar sta undeva musai la umbră, pe o plajă, cu o îngheţată mare (repet: mareee), bună şi de vanilie... sau de fistic... sau de vişine (o da, de vişine sună mirific!)...sau de fistic, vişine şi vanilie, la un loc. Cuvintele magice sunt: multă, multă îngheţată.
Nu, n-a înnebunit lupul, doar că astăzi nu sunt în stare de a cârcoti, de a tăia în două pe nimeni... Probabil că, din cauza căldurii, senzorii de cârcoteală s-au defectat, au clacat, au muţit, lăsând loc unei stări blegoase şi visătoare... Visele se îndreptă spre mare şi spre îngheţată, spre un Mojito răcoritor... Ehe! Nu mă ciupiţi, vă rog! Nu vreau să mă trezesc!
Ciudat e că, până acum ceva ani, nici nu vroiam să aud de mare. Pe mine nu mă vedeai bronzată, nu mă vedeai stând la plajă, având un adevărat cult pentru pielea mea excesiv de albă.
Adevărul e că, nici acum nu mă prea dau în vânt după imaginea mea bronzată din oglindă, dar, să zicem că am dezvoltat o anume toleranţă, iar acum sunt ca un copil care tocmai a descoperit o jucărie nouă: cum e să stai cu burta la soare, la mare... şi să nu-ţi pese de nimic.
N-oi fi eu acum, nici la mare, nici măcar pe malul Dunării... (a cărei plajă e oricum out of limits) dar o îngheţată tot îmi cumpăr, că aşa nu se mai poate!
Nu... astăzi e doar cald, excesiv de cald, aş putea spune... şi fooooarte mult soare. Mai mult decât suport eu.
Zile ca cea de azi te fac să te gândeşti la cum ţi-ar sta undeva musai la umbră, pe o plajă, cu o îngheţată mare (repet: mareee), bună şi de vanilie... sau de fistic... sau de vişine (o da, de vişine sună mirific!)...sau de fistic, vişine şi vanilie, la un loc. Cuvintele magice sunt: multă, multă îngheţată.
Nu, n-a înnebunit lupul, doar că astăzi nu sunt în stare de a cârcoti, de a tăia în două pe nimeni... Probabil că, din cauza căldurii, senzorii de cârcoteală s-au defectat, au clacat, au muţit, lăsând loc unei stări blegoase şi visătoare... Visele se îndreptă spre mare şi spre îngheţată, spre un Mojito răcoritor... Ehe! Nu mă ciupiţi, vă rog! Nu vreau să mă trezesc!
Ciudat e că, până acum ceva ani, nici nu vroiam să aud de mare. Pe mine nu mă vedeai bronzată, nu mă vedeai stând la plajă, având un adevărat cult pentru pielea mea excesiv de albă.
Adevărul e că, nici acum nu mă prea dau în vânt după imaginea mea bronzată din oglindă, dar, să zicem că am dezvoltat o anume toleranţă, iar acum sunt ca un copil care tocmai a descoperit o jucărie nouă: cum e să stai cu burta la soare, la mare... şi să nu-ţi pese de nimic.
N-oi fi eu acum, nici la mare, nici măcar pe malul Dunării... (a cărei plajă e oricum out of limits) dar o îngheţată tot îmi cumpăr, că aşa nu se mai poate!
Fotografie: Iulia Mihai, August, 2009.
vineri, 23 iulie 2010
joi, 22 iulie 2010
SC. Pipilică. SRL
În cartierul meu există un parc. În acel parc există o... budă. Nu orice fel de budă, ci o budă ecologică, din aia verde şi frumoasă. Din aia pe care sunt lipite sitckere cu un copăcel frumos, verde şi sănătos, stickere menite să te facă să pricepi că dacă acea budă e acolo, e clar că toată copăcimea va creşte mai frumos, mai trufaş, mai falnic!
Bun, aşa cum buda aia e o budă specială, pentru simplu fapt ca e eco, aşa e şi parcul în care e poziţionată.
De ce e parcul special, la rândul lui? Simplu! E un parc destinat pasionaţilor de şah, mai mici, mai mari, mai graşi, mai slabi, mai blonzi, mai bruneţi.
Ceea ce face parcul cu atât mai special, e faptul că acolo se strâng (în pofida a ceea ce am scris mai sus) doar specialiştii de şah trecuţi de prima, a doua şi a treia tinereţe...
Fenomenul e oarecum explicabil, dacă luăm în consideraţie faptul că şahul este, prin natura lucrurilor, un sport (mă rog... aşa zic ei... că ar fi sport) al minţilor odihnite şi al celor cu mult... foarte mult timp liber.
Nu ai să vezi picior de şahist tânăr. Şi nu e greu de imaginat de ce...
Personal, sunt mare amatoare de şah, dar, nu m-aş aventura niciodată în acest parc, din simplul motiv că nu aş vrea să fiu linşată de gaşca ,,sportivă" a octogenarilor, ce ar putea vedea în mine o posibilă ameninţare.
Astfel, în acest frumos parc se organizează campionate de şah ad-hoc, întreceri ,,sportive" ale minţilor bătrâne dar agere.
Totul se întâmplă între ei, nu acceptă outsideri. Singura ta şansă de a umbla pe acolo, este dacă din întâmplare unul dintre ei e tatăl, unchiul sau bunicul. Asta în cazul în care nu ai optzeci de ani.
În rest, sunt o gaşca bine organizată, unită şi periculoasă...
Asta se întâmplă de când lumea, pământul şi Ţiglina 1 (ăsta fiind numele cartierului).
Şi, ca să revin la subiectul principal... buda, ţin să zic că, deşi activitatea pe ,,la şahişti" prin parc era destul de intensă şi până acum, de când au pus ăştia veceurile minune, nu mai e loc de aruncat un ac.
Unde vezi cu ochii, o mare de pensionari avizi după un căscat de gură la cei ce îşi pun la bătaie pensiile şi medicamentele - confraţii lor, fireşte!
Şi, credeţi-mă pe cuvânt când vă zic că, cel puţin în cazul spectatorilor, al ,,majoretelor old spice", treaba asta cu gura cască e doar un pretext pentru a folosi buda cea eco, buda cea foarte gratis! Pentru că, ceilalţi... ,,sportivii" e clar că au căpătat drepturi depline de a o folosi, odată ce au devenit o dată dau de două ori campioni.
Aşa că, acea budă, nu mai este de mult publică. Nu atât timp cât în faţa ei, la uşa ei... se întind cozi şerpuite, ondulate şi interminabile de şahişti pensionari suferinzi de prostată.
Iar dacă te trece rău... dar răăăău... şi te aşezi la rând printre ei, se vor uita la tine cu raze x şi te vei convinge singur că mai rezişti şi că mersul forfecat până acasă nu e chiar atât de rău.
Unde mai pui că, deunăzi am avut ocazia să aud în maxi taxi o discuţie (fără voia mea, fireşte) între două astfel de personaje, care, neavând ce face acasă şi locuind în alt cartier decât Ţiglina 1, se îndreptau frumuşel către ,,locul de joacă".
Ce e mai grav e că din discuţie reieşea că indivizii veneau să ne viziteze cartierul nu musai pentru părculeţul şahistic, ci pentru că acasă la ei, catadicsiseră să îşi închidă apa de la bazinul budei, să nu consume, să nu vină la întreţinere şi să nu strice obiceiul prin care lunar erau contorizaţi cu doar un metru cub de apă.
Vorba aia, de ce să faci caca sau pipi acasă, când poţi face în oraş?
Nu de alta, dar, în oraş, la eco-buda, e gratis, plus că, timpul petrecut stând la coadă poţi să-l foloseşti discutând cu prietenii de joacă, sau cunoscând pe alţii cu aceleaşi pasiuni.
Acum, stau eu şi mă gândesc... n-aş putea eu să fructific cumva situaţia?
Aş putea să mă postez la uşa budei şi să le cer taxă de intrare! Nu mult, cam un leu de persoană... timp de stat înăuntru cam cinci minute, două pătrăţele de hârtie igienică... Cam astea să fie avantajele.
Cei ce depăşesc cele cinci minute vor fi penalizaţi la secundă, începând cu primul minut depăşit... aşa cam ca la operatorii de telefonie mobilă.
Cei ce vor împuţi cabina, vor plăti o extra taxă ce o voi numi ,,taxa eco pentru un aer respirabil".
Voi pune şi limită de pârţuri. Cei ce depăşesc limita bunului simţ de trei pârţuri de şedinţă, vor fi excomunicaţi şi nu vor mai avea voie să se apropie de budă la mai mult de o sută de metri.
Iar, pentru ca lucrurile să fie foarte clare, am să redactez un regulament de ordine interioară, regulament ce va include şi cele spuse mai sus şi va fi postat pe uşa budei, interior cât şi exterior, pentru a nu exista neclarităţi. Scrisul va fi, cel mai probabil de 22, ca să nu poată nimeni folosi scuza dioptriilor mari venite la pachet cu vârsta.
Astfel, voi împăca şi capra şi varza... după cum urmează: aerul din jurul părculeţului (în apropierea căruia există şi o gogoşerie, apropo) va deveni respirabil, ,,sportivii" vor avea parte de ordine şi disciplină, iar eu îmi voi face o afacere profitabilă, ce va purta numele de SC. Pipilică. SRL.
Bun, aşa cum buda aia e o budă specială, pentru simplu fapt ca e eco, aşa e şi parcul în care e poziţionată.
De ce e parcul special, la rândul lui? Simplu! E un parc destinat pasionaţilor de şah, mai mici, mai mari, mai graşi, mai slabi, mai blonzi, mai bruneţi.
Ceea ce face parcul cu atât mai special, e faptul că acolo se strâng (în pofida a ceea ce am scris mai sus) doar specialiştii de şah trecuţi de prima, a doua şi a treia tinereţe...
Fenomenul e oarecum explicabil, dacă luăm în consideraţie faptul că şahul este, prin natura lucrurilor, un sport (mă rog... aşa zic ei... că ar fi sport) al minţilor odihnite şi al celor cu mult... foarte mult timp liber.
Nu ai să vezi picior de şahist tânăr. Şi nu e greu de imaginat de ce...
Personal, sunt mare amatoare de şah, dar, nu m-aş aventura niciodată în acest parc, din simplul motiv că nu aş vrea să fiu linşată de gaşca ,,sportivă" a octogenarilor, ce ar putea vedea în mine o posibilă ameninţare.
Astfel, în acest frumos parc se organizează campionate de şah ad-hoc, întreceri ,,sportive" ale minţilor bătrâne dar agere.
Totul se întâmplă între ei, nu acceptă outsideri. Singura ta şansă de a umbla pe acolo, este dacă din întâmplare unul dintre ei e tatăl, unchiul sau bunicul. Asta în cazul în care nu ai optzeci de ani.
În rest, sunt o gaşca bine organizată, unită şi periculoasă...
Asta se întâmplă de când lumea, pământul şi Ţiglina 1 (ăsta fiind numele cartierului).
Şi, ca să revin la subiectul principal... buda, ţin să zic că, deşi activitatea pe ,,la şahişti" prin parc era destul de intensă şi până acum, de când au pus ăştia veceurile minune, nu mai e loc de aruncat un ac.
Unde vezi cu ochii, o mare de pensionari avizi după un căscat de gură la cei ce îşi pun la bătaie pensiile şi medicamentele - confraţii lor, fireşte!
Şi, credeţi-mă pe cuvânt când vă zic că, cel puţin în cazul spectatorilor, al ,,majoretelor old spice", treaba asta cu gura cască e doar un pretext pentru a folosi buda cea eco, buda cea foarte gratis! Pentru că, ceilalţi... ,,sportivii" e clar că au căpătat drepturi depline de a o folosi, odată ce au devenit o dată dau de două ori campioni.
Aşa că, acea budă, nu mai este de mult publică. Nu atât timp cât în faţa ei, la uşa ei... se întind cozi şerpuite, ondulate şi interminabile de şahişti pensionari suferinzi de prostată.
Iar dacă te trece rău... dar răăăău... şi te aşezi la rând printre ei, se vor uita la tine cu raze x şi te vei convinge singur că mai rezişti şi că mersul forfecat până acasă nu e chiar atât de rău.
Unde mai pui că, deunăzi am avut ocazia să aud în maxi taxi o discuţie (fără voia mea, fireşte) între două astfel de personaje, care, neavând ce face acasă şi locuind în alt cartier decât Ţiglina 1, se îndreptau frumuşel către ,,locul de joacă".
Ce e mai grav e că din discuţie reieşea că indivizii veneau să ne viziteze cartierul nu musai pentru părculeţul şahistic, ci pentru că acasă la ei, catadicsiseră să îşi închidă apa de la bazinul budei, să nu consume, să nu vină la întreţinere şi să nu strice obiceiul prin care lunar erau contorizaţi cu doar un metru cub de apă.
Vorba aia, de ce să faci caca sau pipi acasă, când poţi face în oraş?
Nu de alta, dar, în oraş, la eco-buda, e gratis, plus că, timpul petrecut stând la coadă poţi să-l foloseşti discutând cu prietenii de joacă, sau cunoscând pe alţii cu aceleaşi pasiuni.
Acum, stau eu şi mă gândesc... n-aş putea eu să fructific cumva situaţia?
Aş putea să mă postez la uşa budei şi să le cer taxă de intrare! Nu mult, cam un leu de persoană... timp de stat înăuntru cam cinci minute, două pătrăţele de hârtie igienică... Cam astea să fie avantajele.
Cei ce depăşesc cele cinci minute vor fi penalizaţi la secundă, începând cu primul minut depăşit... aşa cam ca la operatorii de telefonie mobilă.
Cei ce vor împuţi cabina, vor plăti o extra taxă ce o voi numi ,,taxa eco pentru un aer respirabil".
Voi pune şi limită de pârţuri. Cei ce depăşesc limita bunului simţ de trei pârţuri de şedinţă, vor fi excomunicaţi şi nu vor mai avea voie să se apropie de budă la mai mult de o sută de metri.
Iar, pentru ca lucrurile să fie foarte clare, am să redactez un regulament de ordine interioară, regulament ce va include şi cele spuse mai sus şi va fi postat pe uşa budei, interior cât şi exterior, pentru a nu exista neclarităţi. Scrisul va fi, cel mai probabil de 22, ca să nu poată nimeni folosi scuza dioptriilor mari venite la pachet cu vârsta.
Astfel, voi împăca şi capra şi varza... după cum urmează: aerul din jurul părculeţului (în apropierea căruia există şi o gogoşerie, apropo) va deveni respirabil, ,,sportivii" vor avea parte de ordine şi disciplină, iar eu îmi voi face o afacere profitabilă, ce va purta numele de SC. Pipilică. SRL.
miercuri, 21 iulie 2010
Mă vor la Foto Video!
În blogosferă se poartă lauda de sine. Aşa am observat eu...
Aşa că, am zis că nu are rost să devin timidă şi m-am hotărât să împărtăşesc lumii ce mail am primit eu ieri...
Se face că revista Foto-Video vrea să-mi publice în numărul din Septembrie una din fotografii.
Propunerea m-a luat cel puţin prin surprindere, având în vedere că fotografia am postat-o pe site-ul lor cândva anul trecut, imediat după ce am venit de la mare... În concluzie, timp îndelungat!
Astfel, în Septembrie o varianta de 10cm x 6.4cm cu 300 dpi a fotografiei ce o vedeţi mai jos, va apărea în Foto Video! Cel mai probabil că mă voi mai lauda odată şi atunci, după ce voi pune mâna pe revistă!
Decizia lor nu poate decât să mă flateze şi să mă îndemne să mă reapuc temeinic de fotografie, cunoscut fiind faptul că în ultima vreme am cam lasat-o moale, în sensul că nu am mai studiat... nu am mai făcut experimente... Pur şi simplu am fotografiat tot ce mi se părea frumos, fără să-mi pese de tehnică.
Propunerea e prima pe anul de genul acesta, venită din partea unei publicaţii de profil, după ce, anul trecut am avut parte de aceleaşi privilegii din partea revistei Photomagazine... dar cu asta m-am lăudat anul trecut deja!
Aşa că, am zis că nu are rost să devin timidă şi m-am hotărât să împărtăşesc lumii ce mail am primit eu ieri...
Se face că revista Foto-Video vrea să-mi publice în numărul din Septembrie una din fotografii.
Propunerea m-a luat cel puţin prin surprindere, având în vedere că fotografia am postat-o pe site-ul lor cândva anul trecut, imediat după ce am venit de la mare... În concluzie, timp îndelungat!
Astfel, în Septembrie o varianta de 10cm x 6.4cm cu 300 dpi a fotografiei ce o vedeţi mai jos, va apărea în Foto Video! Cel mai probabil că mă voi mai lauda odată şi atunci, după ce voi pune mâna pe revistă!
Decizia lor nu poate decât să mă flateze şi să mă îndemne să mă reapuc temeinic de fotografie, cunoscut fiind faptul că în ultima vreme am cam lasat-o moale, în sensul că nu am mai studiat... nu am mai făcut experimente... Pur şi simplu am fotografiat tot ce mi se părea frumos, fără să-mi pese de tehnică.
Propunerea e prima pe anul de genul acesta, venită din partea unei publicaţii de profil, după ce, anul trecut am avut parte de aceleaşi privilegii din partea revistei Photomagazine... dar cu asta m-am lăudat anul trecut deja!
luni, 19 iulie 2010
M-am înrolat în BLOGWARS!
N-oi fi luptat eu nici în Vietnam, nici în Coreea, nici pe frontul de Vest, nici pe ăla de Est... nu l-am cunoscut pe Hitler... nici pe Stalin... n-am stat la o bere cu Che, dar, iată-mă înrolată în armată.
Da, dragii mei, nu e o glumă!
De azi, Iulia e soldăţel, sau soldăţică...
Nu din ălă care trage cu tunul, nici de ăla care pune bombe puturoase în spaţiul intim al inamicilor, ci din ăla care transformă ţăcănitul tastelor în sunet de mitralieră, cuvintele în gloanţe şi blogul într-un adevărat front de luptă.
Mă întorc la BAZĂ.
Iată că...
M-am înrolat în Blogwars!
Da, dragii mei, nu e o glumă!
De azi, Iulia e soldăţel, sau soldăţică...
Nu din ălă care trage cu tunul, nici de ăla care pune bombe puturoase în spaţiul intim al inamicilor, ci din ăla care transformă ţăcănitul tastelor în sunet de mitralieră, cuvintele în gloanţe şi blogul într-un adevărat front de luptă.
Mă întorc la BAZĂ.
Iată că...
M-am înrolat în Blogwars!
duminică, 18 iulie 2010
Capete seci, inimi de plumb şi animăluţe chinuite
Faptul că urăsc pet-shop-urile e un lucru ştiut.
Şi nu, nu urăsc ideea de magazinaş care comercializează bobiţe, cronţonele şi alte delicatesuri canine, feline sau destinate oricărei alte rase animale. Astea-s binevenite!
Nu, eu urăsc (termenul nu e exagerat) ideea comercializării animăluţelor în sine.
Pur şi simplu nu suport ideea expunerii unui sufleţel blănos la vitrină, în timp ce el tipăie cu lăbuţele lipite de geam ca să te ia în braţe sau să te pupe.
Nu îmi place să îi văd într-un metru pătrat de spaţiu total neprimitor, plin de rumeguş (ca şi cum totul ar funcţiona pe sistemul şoriceilor de laborator), înconjuraţi de geamuri şi de ochi curioşi.
Cine le dă unora dreptul de a scoate bani de pe urma existenţei altor fiinţe? Fie ele pufoase şi neajutorate... fie ele rezultatul unor rase încrucişate tot de om... fie destinate entertainmentului uman...
A nu fi înţeleasă greşit... sunt total pro creşterii animăluţelor, fie la bloc, fie la curte (deşi preferabil ar fi ca lucrul acesta să se întâmple la curte). Sunt pro prieteniilor dintre oameni şi animale, asta e clar! Animalele se pot dovedi, de cele mai multe ori, mult mai loiale decât orice prieten uman...
Ce nu pricep e faptul că unii sunt atât de lipsiţi de inimă încât aleg să transforme existenţa ăstora mici şi drăgălaşi într-un mijloc de profit sigur şi rapid.
Despre ce e vorba de fapt... Am ajuns astăzi printr-un anume hypermarket, hypermarket în care există, fireşte, şi un pet-shop.
Ok, până aici nimic neobişnuit... Aşa cum spuneam mai sus, nu îmi convine să văd animăluţe închise într-un spaţiu minuscul, însă, ajunsesem oarecum să mă obişnuiesc cu peisajul, astăzi nefiind prima dată când vizitam acel pet-shop.
Ba chiar, ajunsesem în aşa hal de obişnuinţă, încât, de fiecare dată când treceam pe acolo, nu puteam rezista tentaţiei de a nu intra şi de a nu strânge de burtică un porcuşor de cauciuc (atenţie: de cauciuc!), porcuşorul gumat scoţând un grohăit simpatic, foarte aproapiat de cel al unui porc real.
Ei, astăzi nu am mai strâns niciun porcuşor gumat de burtică în speranţa că va grohăi frumos la mine. Şi nici nu cred că o voi mai face vreodată!
Nu. Pentru că atenţia mi-a fost acaparată de cei cinci căţeluşi captivi în metrul lor de cuşcă. Da, aceaşi căţeluşi pe care îi mai văzusem, nimic nou pe frontul de vest, în concluzie.
Cu toate astea, ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost cât de greu respira un pui de teckel. În următoarea secundă observ doi bichoni pur şi simplu atât de transpiraţi încât firicelele de blăniţă erau lipite între ele.
Nu a durat mult până să văd cum arăta bolul în care în mod normal ar fi trebuit să fie apă curată.
Imaginaţi-vă doi milimetri de apă amestecaţi cu firimituri de bobiţe... un soi de pastă ce mă îndoiesc că reprezenta un adevărat festin pentru bieţii căţei... într-o căldură ca aia!
Enervată de situaţie, mă înarmez totuşi cu cel mai calm ton din dotare şi intru în magazin, dau frumos ,, ziua bună" şi, utilizând tonul de care spuneam, le atenţionez pe tipele de acolo de lipsa apei în bolul căţeluşilor, sperând totuşi că toată situaţia e rezultatul unei neatenţii scurte.
Moment în care începe următoarea discuţie:
-Aşea... ştim, şi? spuse una dintre ele, în timp ce ronţăia un mini-crocket.
Luându-mă prin surprindere atitudinea, fac ochii mari, ridic dintr-o sprânceană şi adaug:
-Domnişoară, dacă ştiţi, de ce nu le umpleţi bolurile cu apă? Vi se pare normal ca pe căldura asta să lăsaţi săracele animale fără apă, după ce că le ţineţi la expoziţie? Vedeţi cât de transpirate sunt?
-Varsă apa şi se udă, dacă le punem. Nu putem. Adaugă aceaşi individă, articulând un zâmbet de om care a făcut facultate, ştie tot, dar nu a găsit un loc de muncă mai bun.
-Varsă apa!? Dumneavoastră cum v-ar fi ca pe căldura asta să staţi fără apă?
-Varsă apa!!! Se răsteşte morcoveaţa. Dumneavoastră beţi apă, noaptea?
-Sigur că beau apă noaptea! Orice fiinţă bea! Mai ales pe o vreme de genul ăsta! Apoi, acum să vă amintesc că nu e noapte? E zi, caniculă şi... caniculă?
Ei, ca să vezi, morcoveaţa, după ce că era lipsită de inimă, mai era lipsită şi de creier... Vorba aia, pachetul complet. Un fel de ,,To go", probabil la reducere.
Simţind că mă iau toate căldurile, motivul nefiind gradele de afară, am făcut stânga împrejur, i-am urat ,,de bine" şi-am ieşit.
Sunt absolut convinsă că m-am transformat brusc în hot new topic-ul serii al celor două marţafoaice, dar, în afara sesizării Protecţiei Animalelor (lucru pe care, cel mai probabil am să-l şi fac) nu prea aveam ce să fac pe moment, decât să mă enervez inutil până ce mi-aş fi dorit, cel mai probabil să le târâsc pe amândouă de uniforme în spatele hypermarketului şi să le arunc în Dunăre.
Însă, nu ştiu cât de eficientă ar fi fost soluţia... capetele seci ajutându-le, în mod sigur, să plutească.
Străbunicul meu avea o vorbă...
De fiecare dată când lovea din greşeală câte-un animăluţ de la el din curte, făcea o cruce mare, după care spunea:
,,-Doooooamne, iartă-mă, o fi mama, o fi tata... iar eu îl lovesc..."
Nu mai spun decât că nimic nu rămâne nepedepsit, de regulă.
Şi nu, nu urăsc ideea de magazinaş care comercializează bobiţe, cronţonele şi alte delicatesuri canine, feline sau destinate oricărei alte rase animale. Astea-s binevenite!
Nu, eu urăsc (termenul nu e exagerat) ideea comercializării animăluţelor în sine.
Pur şi simplu nu suport ideea expunerii unui sufleţel blănos la vitrină, în timp ce el tipăie cu lăbuţele lipite de geam ca să te ia în braţe sau să te pupe.
Nu îmi place să îi văd într-un metru pătrat de spaţiu total neprimitor, plin de rumeguş (ca şi cum totul ar funcţiona pe sistemul şoriceilor de laborator), înconjuraţi de geamuri şi de ochi curioşi.
Cine le dă unora dreptul de a scoate bani de pe urma existenţei altor fiinţe? Fie ele pufoase şi neajutorate... fie ele rezultatul unor rase încrucişate tot de om... fie destinate entertainmentului uman...
A nu fi înţeleasă greşit... sunt total pro creşterii animăluţelor, fie la bloc, fie la curte (deşi preferabil ar fi ca lucrul acesta să se întâmple la curte). Sunt pro prieteniilor dintre oameni şi animale, asta e clar! Animalele se pot dovedi, de cele mai multe ori, mult mai loiale decât orice prieten uman...
Ce nu pricep e faptul că unii sunt atât de lipsiţi de inimă încât aleg să transforme existenţa ăstora mici şi drăgălaşi într-un mijloc de profit sigur şi rapid.
Despre ce e vorba de fapt... Am ajuns astăzi printr-un anume hypermarket, hypermarket în care există, fireşte, şi un pet-shop.
Ok, până aici nimic neobişnuit... Aşa cum spuneam mai sus, nu îmi convine să văd animăluţe închise într-un spaţiu minuscul, însă, ajunsesem oarecum să mă obişnuiesc cu peisajul, astăzi nefiind prima dată când vizitam acel pet-shop.
Ba chiar, ajunsesem în aşa hal de obişnuinţă, încât, de fiecare dată când treceam pe acolo, nu puteam rezista tentaţiei de a nu intra şi de a nu strânge de burtică un porcuşor de cauciuc (atenţie: de cauciuc!), porcuşorul gumat scoţând un grohăit simpatic, foarte aproapiat de cel al unui porc real.
Ei, astăzi nu am mai strâns niciun porcuşor gumat de burtică în speranţa că va grohăi frumos la mine. Şi nici nu cred că o voi mai face vreodată!
Nu. Pentru că atenţia mi-a fost acaparată de cei cinci căţeluşi captivi în metrul lor de cuşcă. Da, aceaşi căţeluşi pe care îi mai văzusem, nimic nou pe frontul de vest, în concluzie.
Cu toate astea, ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost cât de greu respira un pui de teckel. În următoarea secundă observ doi bichoni pur şi simplu atât de transpiraţi încât firicelele de blăniţă erau lipite între ele.
Nu a durat mult până să văd cum arăta bolul în care în mod normal ar fi trebuit să fie apă curată.
Imaginaţi-vă doi milimetri de apă amestecaţi cu firimituri de bobiţe... un soi de pastă ce mă îndoiesc că reprezenta un adevărat festin pentru bieţii căţei... într-o căldură ca aia!
Enervată de situaţie, mă înarmez totuşi cu cel mai calm ton din dotare şi intru în magazin, dau frumos ,, ziua bună" şi, utilizând tonul de care spuneam, le atenţionez pe tipele de acolo de lipsa apei în bolul căţeluşilor, sperând totuşi că toată situaţia e rezultatul unei neatenţii scurte.
Moment în care începe următoarea discuţie:
-Aşea... ştim, şi? spuse una dintre ele, în timp ce ronţăia un mini-crocket.
Luându-mă prin surprindere atitudinea, fac ochii mari, ridic dintr-o sprânceană şi adaug:
-Domnişoară, dacă ştiţi, de ce nu le umpleţi bolurile cu apă? Vi se pare normal ca pe căldura asta să lăsaţi săracele animale fără apă, după ce că le ţineţi la expoziţie? Vedeţi cât de transpirate sunt?
-Varsă apa şi se udă, dacă le punem. Nu putem. Adaugă aceaşi individă, articulând un zâmbet de om care a făcut facultate, ştie tot, dar nu a găsit un loc de muncă mai bun.
-Varsă apa!? Dumneavoastră cum v-ar fi ca pe căldura asta să staţi fără apă?
-Varsă apa!!! Se răsteşte morcoveaţa. Dumneavoastră beţi apă, noaptea?
-Sigur că beau apă noaptea! Orice fiinţă bea! Mai ales pe o vreme de genul ăsta! Apoi, acum să vă amintesc că nu e noapte? E zi, caniculă şi... caniculă?
Ei, ca să vezi, morcoveaţa, după ce că era lipsită de inimă, mai era lipsită şi de creier... Vorba aia, pachetul complet. Un fel de ,,To go", probabil la reducere.
Simţind că mă iau toate căldurile, motivul nefiind gradele de afară, am făcut stânga împrejur, i-am urat ,,de bine" şi-am ieşit.
Sunt absolut convinsă că m-am transformat brusc în hot new topic-ul serii al celor două marţafoaice, dar, în afara sesizării Protecţiei Animalelor (lucru pe care, cel mai probabil am să-l şi fac) nu prea aveam ce să fac pe moment, decât să mă enervez inutil până ce mi-aş fi dorit, cel mai probabil să le târâsc pe amândouă de uniforme în spatele hypermarketului şi să le arunc în Dunăre.
Însă, nu ştiu cât de eficientă ar fi fost soluţia... capetele seci ajutându-le, în mod sigur, să plutească.
Străbunicul meu avea o vorbă...
De fiecare dată când lovea din greşeală câte-un animăluţ de la el din curte, făcea o cruce mare, după care spunea:
,,-Doooooamne, iartă-mă, o fi mama, o fi tata... iar eu îl lovesc..."
Nu mai spun decât că nimic nu rămâne nepedepsit, de regulă.
5 A.M.
Recunosc că nu am mai prins un răsărit de soare ca acesta de pe vremea când eram copil...
Timp de câteva zile, am să las imaginile să vorbească pentru mine...
Fotograf: Iulia Mihai;
Model: bunica (în anumite fotografii);
Locaţie: Undeva în judeţul Galaţi;
sâmbătă, 17 iulie 2010
joi, 15 iulie 2010
Test de superficialitate
Aseară, înainte să adorm, îmi aminteam de o întâmplare celebră petrecută în familia mea, pe care mi-o povestea tata, când eram kinder.
Povestea, îl are ca personaj principal pe străbunicul meu, Marin, pe care nu am avut onoarea să îl cunosc, el murind cu mulţi... foarte mulţi ani înainte să mă nasc eu.
Povestea spune cam aşa:
Se face că străbunicul meu, om înstărit pentru acele timpuri, tocmai îşi deschisese o prăvălie în sat. Şi, ca orice patron al vremurilor lui, îşi căuta omul potrivit pentru a-l pune responsabil pe gestiune, aşa că se hotărăşte să-i cunoască pe toţi cei ce doreau să ocupe acel loc.
Menţionez că în vremurile acelea, a avea un loc de muncă era (ca şi acum) un privilegiu destinat celor ori foarte norocoşi, ori celor cu prieteni importanţi.
Unde mai pui că locurile de muncă destinate ştiutorilor de carte nu erau tocmai de ici, de colo... iar a fi gestionar-vânzător la un magazin era lucru mare, spre deosebire de vremurile actuale.
Astfel, se prezintă primul doritor:
-Bună ziua dom' Mihai...
-Bună să-ţi fie ziua, măi Ghiţă, şi ia spune, vrei să lucrezi pentru mine?
-Da, dom' Mihai...
-Ghită, tu carte ştii?
-Ştiu, cum să nu ştiu! Ştiu a ceti, ştiu a socoti...
-Bine, măi Ghiţa, atunci ia spune tu, cât fac 2+2?
-4, dom' Mihai... zise omul contrariat de simplitatea întrebării.
-Greşit. Următorul!
-Ziua bună, conaşule!
-Bă Pandele, tu vrei să lucrezi la mine, bă? Da' ce ştii tu a socoti, mă ţigane? îl luă repede la rost, străbunicul, fără să îi răspundă la ,,bună ziua".
-Ştiu, conaşule, cum să nu ştiu...
-Bine mă, ia spune, cât fac, mă... 2+2?
Pandele se însenină la faţă, ceru o foaie de hârtie şi un creion şi se apucă de socotit ,,2+2=4".
-4, conaşule, 4 face!
-Corect mă ţigane! Băi, îmi place de tine! De azi ai de treabă! zise străbunicul, bătându-l prieteneşte pe spate.
Povestea spune că Pandele nu l-a dezamăgit niciodată pe străbunicul Marin.
Mă gândesc că genul ăsta de atitudine ar trebui luată şi în zilele noastre drept exemplu.
Poate tehnica ar trebui puţin adaptată vremurilor, însă nu foarte mult...
Sunt absolut sigură că un test de superficialitate ar rezolva multe din probleme actuale, de orice gen ar fi ele.
Povestea, îl are ca personaj principal pe străbunicul meu, Marin, pe care nu am avut onoarea să îl cunosc, el murind cu mulţi... foarte mulţi ani înainte să mă nasc eu.
Povestea spune cam aşa:
Se face că străbunicul meu, om înstărit pentru acele timpuri, tocmai îşi deschisese o prăvălie în sat. Şi, ca orice patron al vremurilor lui, îşi căuta omul potrivit pentru a-l pune responsabil pe gestiune, aşa că se hotărăşte să-i cunoască pe toţi cei ce doreau să ocupe acel loc.
Menţionez că în vremurile acelea, a avea un loc de muncă era (ca şi acum) un privilegiu destinat celor ori foarte norocoşi, ori celor cu prieteni importanţi.
Unde mai pui că locurile de muncă destinate ştiutorilor de carte nu erau tocmai de ici, de colo... iar a fi gestionar-vânzător la un magazin era lucru mare, spre deosebire de vremurile actuale.
Astfel, se prezintă primul doritor:
-Bună ziua dom' Mihai...
-Bună să-ţi fie ziua, măi Ghiţă, şi ia spune, vrei să lucrezi pentru mine?
-Da, dom' Mihai...
-Ghită, tu carte ştii?
-Ştiu, cum să nu ştiu! Ştiu a ceti, ştiu a socoti...
-Bine, măi Ghiţa, atunci ia spune tu, cât fac 2+2?
-4, dom' Mihai... zise omul contrariat de simplitatea întrebării.
-Greşit. Următorul!
*
Povestea se repetă aproximativ şi cu ceilalţi doi-trei aspiranţi, până când, în prăvălia străbunicului intră Pandele, un bărbat de etnie rromă, de statură mică şi cu o atitudine groaznic de umilă, uşor observabilă după încovoierea spatelui, privirea aţintită în pământ şi pălăria ţinută în mâna stângă, lipită de piciorul stâng.-Ziua bună, conaşule!
-Bă Pandele, tu vrei să lucrezi la mine, bă? Da' ce ştii tu a socoti, mă ţigane? îl luă repede la rost, străbunicul, fără să îi răspundă la ,,bună ziua".
-Ştiu, conaşule, cum să nu ştiu...
-Bine mă, ia spune, cât fac, mă... 2+2?
Pandele se însenină la faţă, ceru o foaie de hârtie şi un creion şi se apucă de socotit ,,2+2=4".
-4, conaşule, 4 face!
-Corect mă ţigane! Băi, îmi place de tine! De azi ai de treabă! zise străbunicul, bătându-l prieteneşte pe spate.
Povestea spune că Pandele nu l-a dezamăgit niciodată pe străbunicul Marin.
Mă gândesc că genul ăsta de atitudine ar trebui luată şi în zilele noastre drept exemplu.
Poate tehnica ar trebui puţin adaptată vremurilor, însă nu foarte mult...
Sunt absolut sigură că un test de superficialitate ar rezolva multe din probleme actuale, de orice gen ar fi ele.
miercuri, 14 iulie 2010
marți, 13 iulie 2010
Copycat sau Copyrighter?
Azi sunt critică. Nu ştiu exact de la ce mi se trage elanul, dar sunt critică nevoie mare! Partea rea (pentru ei) e că am şi dreptate.
Bun, să intrăm în pâine că aşa e frumos - să nu lăsăm oamenii să aştepte...
Azi critic reclame.
Nu, nu prea mă uit la televizor, dar când o fac, ajung să observ anumite chestii pe care unii ori n-au răbdarea necesară să le observe, ori le lipseşte cu desăvărşire atenţia distributivă.
Or fi de vină cei doi ani de Advertising... sau or fi ei (experţii) de vină că le lipseşte imaginaţia, nu am habar.
Ce am habar e că în România nu există publicitate. Există ,,Colorata mâine-i gata", dar nu publicitate în adevăratul sens al cuvântului.
,,Noaptea devoratorilor de publicitate" clar nu are cum să se mândrească cu dragii noştri copyrighter-i.
Da, aceaşi copyrighter-i care rupeau fâşurile pe la Olimpiadele Comunicării de anii trecuţi. Aceaşi care, atunci, apucându-l pe Dumnezeu de picior, au prins contracte grase, doar pentru că au avut singura lor idee genială.
Ajung la concluzia că ai noştri sunt un fel de one hit wonder-i.
Că altfel nu-mi explic cum poate o firmă de publicitate ca BBDO să fie selectată de către Romtelecom pentru reclamele la Clicknet.
Şi, ca să mă fac mai bine înţeleasă am să explic mai pe larg despre ce e vorba de fapt...
Toată lumea a auzit reclamele alea tâmpite la Clicknet cu Familia Telcu. Sunt peste tot, sunt difuzate des, sunt enervante, în prime time şi des (am mai spus?). Pe scurt reclama sună cam aşa: mama, tata, copil, copil, căţel sau ţestoasă şi o soacră bună la gătit, inamică de necontestat a tatălui (că aşa-i stă bine oricărui tată - să fie la cuţite cu bătrâna).
În jurul acestor personaje se contruiesc diferite povestioare fără sare şi piper cu rolul de a evidenţia de ce ar trebui să ne băgăm noi mufa la Clicknet şi nu în altă parte.
Ei, până să vizualizez ultimul episod al Familiei Telcu, nu aveam nimic de obiectat în afara faptului că e o serie de reclame tare proastă. Atât.
Dar, minunea s-a produs. Junior Copyrighter-ul a reuşit să o facă pe Iulia să dea mai multă atenţie reclamei! Bravo monşer! Ai scos ursul din plictiseala şi din bârlogul lui!
Ce se întâmplă... nu ştiu câţi dintre voi aţi avut ocazia să vizionaţi ultimul episod. Da, da, ăla în care tatăl stă pe canapea, iar cei nu ştiu câţi membri ai familiei trec pe rând prin spatele canapelei întinzând mâna după gologani.
(Îmi pare extrem de rău că nu am găsit pe net reclama pentru a o posta aici, ca dovadă, ca mărturie a nesimţirii unora.)
Nu vi se pare că reclama aia seamănă izbitor de tare cu ceva ce rula pe la sfârşitul anilor '80?
Nu vă aminteşte de Familia Bundy... şi de genericul ăsta?
Acum, aş vrea să spun că mi-e milă de Romtelecom, dar nu îmi e. Neatenţia se plăteşte de regulă, iar ei au mulţi bani în cont, alocaţi pentru situaţii de genul ăsta.
Cât despre cei de la BBDO, vă invit să daţi click aici pentru a viziona reclamele Telcu (în afară de ultima; dar mă încred că va apărea şi ea cât de curând, moment în care voi face un update şi o voi ataşa) cât şi o listă a ruşinii cu staff-ul muncitor, staff în valoare creativă de doi lei cincizeci, dacă nu cumva sunt darnică...
Aşa că, revin la întrebarea iniţială:
De când şi până când se confundă ideea de copyrighter cu aia de copycat?... sau o fi un nou trend? O nouă metodă de a supravieţui pe timp de criză?
Şi, dacă tot m-am aprins, mă mai gândesc la o chestie... se poartă eco, se poartă reciclatul... dar, hai să fim serioşi, măi dragilor, atât de eco suntem că ne reciclăm până şi ideile?
Măcar de s-ar face din rahat coadă de bici, dar e acelaşi rahat, ba chiar unul învechit şi urât mirositor.
Bun, să intrăm în pâine că aşa e frumos - să nu lăsăm oamenii să aştepte...
Azi critic reclame.
Nu, nu prea mă uit la televizor, dar când o fac, ajung să observ anumite chestii pe care unii ori n-au răbdarea necesară să le observe, ori le lipseşte cu desăvărşire atenţia distributivă.
Or fi de vină cei doi ani de Advertising... sau or fi ei (experţii) de vină că le lipseşte imaginaţia, nu am habar.
Ce am habar e că în România nu există publicitate. Există ,,Colorata mâine-i gata", dar nu publicitate în adevăratul sens al cuvântului.
,,Noaptea devoratorilor de publicitate" clar nu are cum să se mândrească cu dragii noştri copyrighter-i.
Da, aceaşi copyrighter-i care rupeau fâşurile pe la Olimpiadele Comunicării de anii trecuţi. Aceaşi care, atunci, apucându-l pe Dumnezeu de picior, au prins contracte grase, doar pentru că au avut singura lor idee genială.
Ajung la concluzia că ai noştri sunt un fel de one hit wonder-i.
Că altfel nu-mi explic cum poate o firmă de publicitate ca BBDO să fie selectată de către Romtelecom pentru reclamele la Clicknet.
Şi, ca să mă fac mai bine înţeleasă am să explic mai pe larg despre ce e vorba de fapt...
Toată lumea a auzit reclamele alea tâmpite la Clicknet cu Familia Telcu. Sunt peste tot, sunt difuzate des, sunt enervante, în prime time şi des (am mai spus?). Pe scurt reclama sună cam aşa: mama, tata, copil, copil, căţel sau ţestoasă şi o soacră bună la gătit, inamică de necontestat a tatălui (că aşa-i stă bine oricărui tată - să fie la cuţite cu bătrâna).
În jurul acestor personaje se contruiesc diferite povestioare fără sare şi piper cu rolul de a evidenţia de ce ar trebui să ne băgăm noi mufa la Clicknet şi nu în altă parte.
Ei, până să vizualizez ultimul episod al Familiei Telcu, nu aveam nimic de obiectat în afara faptului că e o serie de reclame tare proastă. Atât.
Dar, minunea s-a produs. Junior Copyrighter-ul a reuşit să o facă pe Iulia să dea mai multă atenţie reclamei! Bravo monşer! Ai scos ursul din plictiseala şi din bârlogul lui!
Ce se întâmplă... nu ştiu câţi dintre voi aţi avut ocazia să vizionaţi ultimul episod. Da, da, ăla în care tatăl stă pe canapea, iar cei nu ştiu câţi membri ai familiei trec pe rând prin spatele canapelei întinzând mâna după gologani.
(Îmi pare extrem de rău că nu am găsit pe net reclama pentru a o posta aici, ca dovadă, ca mărturie a nesimţirii unora.)
Nu vi se pare că reclama aia seamănă izbitor de tare cu ceva ce rula pe la sfârşitul anilor '80?
Nu vă aminteşte de Familia Bundy... şi de genericul ăsta?
Acum, aş vrea să spun că mi-e milă de Romtelecom, dar nu îmi e. Neatenţia se plăteşte de regulă, iar ei au mulţi bani în cont, alocaţi pentru situaţii de genul ăsta.
Cât despre cei de la BBDO, vă invit să daţi click aici pentru a viziona reclamele Telcu (în afară de ultima; dar mă încred că va apărea şi ea cât de curând, moment în care voi face un update şi o voi ataşa) cât şi o listă a ruşinii cu staff-ul muncitor, staff în valoare creativă de doi lei cincizeci, dacă nu cumva sunt darnică...
Aşa că, revin la întrebarea iniţială:
De când şi până când se confundă ideea de copyrighter cu aia de copycat?... sau o fi un nou trend? O nouă metodă de a supravieţui pe timp de criză?
Şi, dacă tot m-am aprins, mă mai gândesc la o chestie... se poartă eco, se poartă reciclatul... dar, hai să fim serioşi, măi dragilor, atât de eco suntem că ne reciclăm până şi ideile?
Măcar de s-ar face din rahat coadă de bici, dar e acelaşi rahat, ba chiar unul învechit şi urât mirositor.
Disco Boogie Cat
Postare
Revin mai pe seară...
luni, 12 iulie 2010
Pe un fund de lac, patru ochi priveşte. Ce să este oare? Este două peşte!
Mulţumesc că vă interesaţi de soarta mea, dar nu... nu m-au inundat. Nu pe mine cel puţin.
Au fost alţii năpăstuiţi de soartă (îmi pare sincer rău pentru ei...), dar eu sunt okay, stau sus pe deal unde n-ajunge apa şi unde e uscat.
Pentru că mi s-au cerut poze, iată că mă ţin de promisiune.
Am preferat să mă limitez la a fotografia doar faleza, pentru că nu mi se pare tocmai frumos să fotografiez necazurile celor inundaţi. Sunt destule hiene dornice să-ţi facă reportajele de pe urma nenorocirii lor...
Pe faleză nu locuieşte nimeni, aşa că mi-am permis să îmi fac de cap.
Pe aici nu se (mai) trece (cu bacul)
Iar aici se aşteaptă bacul doar cu fundul în apă. Şi aşa, tot degeaba.
Loc de scos papucii şi de spălat picioarele gratis. Apometre free!
Loc bun de dat la guvizi.
Pe aici se plimbă gălăţeanul, când are el chef de-o vorbă bună, de-un chiuit dup-o gagică şi-un ronţăit de seminţe.
Pe-aici ne-a făcut Ciumacenco pistă pentru biciclişti. Fix prin apă.
Nu, nu am poză cu Noe. Nu-i plac blitz-urile.
Pe aici miroase a peşte. Duşmanii pândeşte.
Taxiul
duminică, 11 iulie 2010
O problemă de semantică
În incinta unei case de schimb valutar intră un individ între două vârste. Tipul dă politicos ,,bună ziua", aşteaptă să i se răspundă, după care întreabă umil:
-Doamnă, nu vă supăraţi, aici se sustrag bani din Italea?
-Ce sustras domnule, ce sustras? Dumneata îţi baţi joc de mine? Faci şmecherii pe faţă?
Tipul, realizând că nu s-a exprimat cum trebuie, dar neştiind unde anume a greşit, adaugă:
-Mă scuzaţi, doamnă, eu sunt de la ţară... mă scuzaţi... sunt de la ţară... nu prea ştiu eu, aşa, să vorbesc, dar nu-s băiat rău... are văr-miu să-mi trimeată neşte ieuro d-ăia...
-Ei, păi, în cazul ăsta, banii se sustrag de la colega, nu de la mine... replică doamna.
-Doamnă, nu vă supăraţi, aici se sustrag bani din Italea?
-Ce sustras domnule, ce sustras? Dumneata îţi baţi joc de mine? Faci şmecherii pe faţă?
Tipul, realizând că nu s-a exprimat cum trebuie, dar neştiind unde anume a greşit, adaugă:
-Mă scuzaţi, doamnă, eu sunt de la ţară... mă scuzaţi... sunt de la ţară... nu prea ştiu eu, aşa, să vorbesc, dar nu-s băiat rău... are văr-miu să-mi trimeată neşte ieuro d-ăia...
-Ei, păi, în cazul ăsta, banii se sustrag de la colega, nu de la mine... replică doamna.
sâmbătă, 10 iulie 2010
De ce nu e bine să mănânci la televizor
Măi, a fost ieri o furtună frumoasă! Dar frumoasă rău! Cu întuneric în casă... cu pungi de plastic zvârcolite de colo-colo, p-afară... ce mai, vorba cuiva drag "vreme de numărat bani"...
Şi, cum la număratul banilor am dexteritate, deci termin repede, după ceva vreme m-am trezit că nu mai aveam activitate.
Aşa că, ce face omul când nu are ce face...? Dă iama la frigider să vadă ce mai mănăncă bun de-acolo...
Zis şi făcut, am luat drumul frigiderul căutând hrană. Am găsit cel mai frumos peşte marinat, l-a înfăşcat, l-am pus foarte lady-like într-o farfurie şi l-am transportat în faţa televizorului, pe care l-a setat frumos pe Animal Planet.
M-am aşezat confortabil, cu farfuria în braţe şi am început să săvurez peştele, în timp ce urmăream pe sub sprâncene emisiunea despre animalele din sălbăticia africană.
Nu apuc să mă aplec mult deasupra peştelui meu, că aud o voce din televizor care spunea cam aşa:
,,The beast grabs it's prey with it's claws and eats it ferociously..."... în timp ce îmaginile, foarte sugestive de felul lor, prezentau o gaşcă de hiene ronţăind fericite la pulpanul unui ierbivor...
Mă uit la teveu, mă uit la peştele meu spintecat, mă uit şi la mâinile mele murdare de peşte marinat, mai mă surprind şi deasupra farfuriei (imaginându-mi faţa mea evil) şi mă prind de fază...
,,Stai aşa că ăsta de mine vorbeşte...îmi face înţepături!" .
Aşa că, mă uit în dreapta suspicioasă, mă uit în stânga şi mai suspicioasă (am senzaţia că în intunericul ăla îmi luceau şi ochii), las farfuria jos foarte încet, îmi şterg degetele pline de peşte marinat, merg înapoi la frigider şi vânez câteva roşii pentru o salată inofensivă, cuminte şi vegetală.
Mintenaş închid şi teveul, nu de alta, dar nu se ştie niciodată cum începe vreun reportaj despre viaţa de la fermă...
Iar dacă era ca povestea mea să aibă un fundal sonor, ar fi avut legătură cu melodia asta...
vineri, 9 iulie 2010
Feşăn de cuplu
Am să încep în forţă, pentru că nu găsesc niciun început potrivit, ceva de la care să pot face trecerea într-un mod absolut natural spre problema în cauză.
Apoi nici nu ştiu foarte bine dacă e vorba de o problemă, atât timp cât e de comun acord, nimeni nu ucide pe nimeni, nimeni nu strâmbă din nas şi clar toată lumea se complace.
La ce mă refer... Păi, mă îndoiesc că sunt singura care a observat tendinţele modei de câţiva ani încoace, când vine vorba de un cuplu...
Deci, să fie clar, nu o judec pe ea, singurică la şoping, sau pe el, singurel cu o bere în faţă, la terasă.
Îi judec pe ei împreună, aşa cum se prezintă unul lângă celălalt.
Nu sunt nici critic de modă, în plus, devin destul de tolerantă chiar, când vine vorba de a-mi da cu părerea despre unii şi alţii.
Cu toate astea, tendinţele feşăniste ale cuplurilor din ziua de azi îmi stârnesc râsul. Şi nu, nu mă refer la toată lumea. Nu aş putea, nu mi-aş permite. Există şi oameni cu simţ artistic. Puţini, dar există!
Mă refer, fireşte, la acele cupluri care se plimbă în fiecare weekend prin supermarketuri, pe la galerii, prin cafelene, prin magazinaşe, peste tot pe unde umblă lumea bună.
Din punctul meu de vedere (bat la pariu că nu numai al meu) există un adevărat tipar al cuplurilor de genul ăsta, o specie care nu e pe cale de dispariţie, ba din contră, se înmulţeşte ca răceala ori ca gripa, prin aer...
Ea: tocuri, fustiţă bufantă gen dovlecel, destul de elegantă, dar totuşi bufantă... dresuri licra, bluziţă Botezatu, cercei roată, sclipicioşi, machiaj strident de seară, purtat ziua. Coafura şi ea pe măsură, asortată cu cerceii, rotocoale-rotocoale prin păr.
Ok, kitch, nu m-aş îmbrăca niciodată aşa, dar apreciem barem eforturile de a a avea grijă de ea, de a atrage atenţia, de a fi femeie, cu toate că treaba asta îmi aminteşte de ritualurile de împerechere a anumitor specii de păsăret. Chiar şi aşa, femeia se chinuie, pune pe ea tot felul de combinaţii, totul ca să fie elegantă...
Până la urmă cu bunul gust te naşti au ba... nu e vina ta, e vina ăluia care te lasă să ieşi pe stradă aşa... Dar, cum am zis, apreciem maxim străduinţa!
El: eeeh, dacă ea e kitchoasă, el e pur şi simplu indiferent! El nu se va complica să atingă nici măcar un pic cotele ei de eleganţă scremută.
Nuooo, el va purta, pantaloni scurţi portocalii sau hauaieni, şlapi între deget sau tenişi, păr pe picioare cât pădurea amazoniană (şi mândru nevoie-mare de asta), tricou mulat de plasă cu puta madre (măta pute), ghiul la degetul mic al mâinii, mână ce o plasează strategic pe fundul consoartei sale, sau de după gâtul ei - în scopul de a arăta la toţi fraierii că aia e femeia lui.
Mersul lui va fi cu atât mai miserumpist cu cât al ei va fi mai băţos.
Pe faţa lui se va putea citi cu uşurinţă dorinţa de a merge la plajă sau la un grătar. Vestimentaţia nu îl va trăda câtuşi de puţin.
Împreună, vor putea fi numiţi omul şi femeia lui, ai anului.
Şi, ca să-şi câştige această titulatură, vor colinda weekend de weekend zonele de mondenitate maximă a fiecărui oraş Se vor numi iubi sau iepuraş, unul pe celălalt şi nu vor ezita să se ţocăiască de fiecare dată când se vor afla în publicul cel mai public.
Mă gândesc că un cuplu de genul ăsta ar putea avea parte, în cele din urmă de o nuntă extremală... vorba cântecelului de mai jos...
Apoi nici nu ştiu foarte bine dacă e vorba de o problemă, atât timp cât e de comun acord, nimeni nu ucide pe nimeni, nimeni nu strâmbă din nas şi clar toată lumea se complace.
La ce mă refer... Păi, mă îndoiesc că sunt singura care a observat tendinţele modei de câţiva ani încoace, când vine vorba de un cuplu...
Deci, să fie clar, nu o judec pe ea, singurică la şoping, sau pe el, singurel cu o bere în faţă, la terasă.
Îi judec pe ei împreună, aşa cum se prezintă unul lângă celălalt.
Nu sunt nici critic de modă, în plus, devin destul de tolerantă chiar, când vine vorba de a-mi da cu părerea despre unii şi alţii.
Cu toate astea, tendinţele feşăniste ale cuplurilor din ziua de azi îmi stârnesc râsul. Şi nu, nu mă refer la toată lumea. Nu aş putea, nu mi-aş permite. Există şi oameni cu simţ artistic. Puţini, dar există!
Mă refer, fireşte, la acele cupluri care se plimbă în fiecare weekend prin supermarketuri, pe la galerii, prin cafelene, prin magazinaşe, peste tot pe unde umblă lumea bună.
Din punctul meu de vedere (bat la pariu că nu numai al meu) există un adevărat tipar al cuplurilor de genul ăsta, o specie care nu e pe cale de dispariţie, ba din contră, se înmulţeşte ca răceala ori ca gripa, prin aer...
Ea: tocuri, fustiţă bufantă gen dovlecel, destul de elegantă, dar totuşi bufantă... dresuri licra, bluziţă Botezatu, cercei roată, sclipicioşi, machiaj strident de seară, purtat ziua. Coafura şi ea pe măsură, asortată cu cerceii, rotocoale-rotocoale prin păr.
Ok, kitch, nu m-aş îmbrăca niciodată aşa, dar apreciem barem eforturile de a a avea grijă de ea, de a atrage atenţia, de a fi femeie, cu toate că treaba asta îmi aminteşte de ritualurile de împerechere a anumitor specii de păsăret. Chiar şi aşa, femeia se chinuie, pune pe ea tot felul de combinaţii, totul ca să fie elegantă...
Până la urmă cu bunul gust te naşti au ba... nu e vina ta, e vina ăluia care te lasă să ieşi pe stradă aşa... Dar, cum am zis, apreciem maxim străduinţa!
El: eeeh, dacă ea e kitchoasă, el e pur şi simplu indiferent! El nu se va complica să atingă nici măcar un pic cotele ei de eleganţă scremută.
Nuooo, el va purta, pantaloni scurţi portocalii sau hauaieni, şlapi între deget sau tenişi, păr pe picioare cât pădurea amazoniană (şi mândru nevoie-mare de asta), tricou mulat de plasă cu puta madre (măta pute), ghiul la degetul mic al mâinii, mână ce o plasează strategic pe fundul consoartei sale, sau de după gâtul ei - în scopul de a arăta la toţi fraierii că aia e femeia lui.
Mersul lui va fi cu atât mai miserumpist cu cât al ei va fi mai băţos.
Pe faţa lui se va putea citi cu uşurinţă dorinţa de a merge la plajă sau la un grătar. Vestimentaţia nu îl va trăda câtuşi de puţin.
Împreună, vor putea fi numiţi omul şi femeia lui, ai anului.
Şi, ca să-şi câştige această titulatură, vor colinda weekend de weekend zonele de mondenitate maximă a fiecărui oraş Se vor numi iubi sau iepuraş, unul pe celălalt şi nu vor ezita să se ţocăiască de fiecare dată când se vor afla în publicul cel mai public.
Mă gândesc că un cuplu de genul ăsta ar putea avea parte, în cele din urmă de o nuntă extremală... vorba cântecelului de mai jos...
joi, 8 iulie 2010
Kelt Song (47)
Deşi Emiliana Torrini nu mi-e străină de ceva ani, melodia recunosc că nu o ştiam până nu am urmărit cu maxim interes serialul Sugar Rush.
Recomand serialul tuturor celor cu simţul umorului şi lipsiţi de prejudecăţi stupide...
miercuri, 7 iulie 2010
Politichia ne omoară
Nu ne merge bine, nu avem bani, nu avem conducătoti buni, ba din contră, ei îşi bat joc de noi şi ne fură şi mai cu spor. Adevărat. Corect. Aveţi dreptate, dragilor! Aşa fac nesimţiţii... Parol de nu...
Ce mă amuză pe mine e că toată lumea se pricepe la politică în vreme de criză. Toată lumea ştie cum ar trebui să se întâmple treburile, dar nimeni nu ia atitudine. Şi da, probabil că toată lumea chiar se pricepe la politică, pentru că ce e politica dacă nu o gargară mare, mare de tot? Un buchet de vorbăraie inutilă...
Uite-aşa apar tot felul de experţi dornici de a-şi vedea mutrele pe la teveu, experţi ce vorbesc grav, baritonal şi apocaliptic despre cum suntem noi furaţi cu zâmbetul pe buze.
Cum am zis, vorbele sunt adevărate, îşi au rostul lor, dar zău că ar avea mult mai mult rost dacă nu s-ar limita doar la stadiul de polologhie inutilă, de dragul audienţei...
Şi, da, mă refer începând de la televiziunile de doi lei, trecând prin blogurile cu iz politic, terminând cu discuţiile aprige la o sămânţă purtate pe băncuţa cea proaspăt vopsită, din faţa blocului fiecărui cetăţean.
Constat ca românii suferă de vorbărită cronică. Ne place să comentăm, să ne plângem, dar când e vorba de a se lua atitudine, ne lăsăm repejor momiţi de un un mic (foarte mic) ş-o bere rece de la partidul cutare.
Ş-apoi, când nu ne dă nimeni mici şi bere, putem sta fain frumos şi acasă, în faţa calculatorului personal, să scriem articole politice, că vorba aia... îî urâm pe nemernici, dar facem în pantalonaşi când e vorba de a da piept cu ei.
Numai ieri ce auzeam o discuţie pe la lift, cum că ar fi venit derbedeul marinel pe la Galaţi şi le-ar fi vorbit urât celor inundaţi. Bun. Şi de ce n-ai luat, mă nene, atitudine pe loc? Ce l-ai lăsat să se desfăşoare? Apoi te plângi la lift că te ia derbedeul de prost? Păi cum să nu te ia de prost dacă singura ta atitudine e să comentezi înfundat şi întârziat, cu vecinul de palier? Lasă să te ia de prost! Că eşti, vorba aia... prost... şi, vorba ailaltă (a unora de la o firmă de cosmetice) pentru că meriţi, tataie, pentru că meriţi! Dacă nu meritai, erai în stare să îi zici derbedeului că e derbedeu.
Pe mine nu mă interesează politica, dar deloc. Sunt atât de indiferentă când vine vorba de politică încât mă mir şi eu de unde vine atâta indiferenţă... Da, am păreri, logic că am, dar nu mă vezi că port discuţii despre cum ne fură nesimţiţii. Poate sunt prea plictisită pentru chestiile astea, sau, poate că am bun simţ.
De ce zic bun simţ? Păi, îţi trebuie o doză considerabilă de bun simţ ca să taci când vine vorba de un subiect pe care nu-l poţi susţine până în pânzele albe... Nu, nu vreau să mor pentru ţară, dar măcar nu mă bat cu pumnul în piept cum că aş face-o dacă "mi s-ar oferi onoarea". Tocmai pentru că am bun simţ.
Dar mă seacă rău atitudinea unora de războinici, care, atunci când sunt puşi în faţa faptului împlinit se ascund după draperie.
Din partea mea, multe păreri de bine şi la mai multe dansuri de pinguin, mici, berică şi seminţe scuipate în timp ce compuneţi cântecele hazlii despre cum sunt ei de nesimţiţi.
Iar celor ce scriu articole politice, le doresc un scaun cât mai moale şi un trafic cât mai tare.
Ştiţi ce? Ei chiar sunt nesimţiţi, dar asta e pentru că voi, experţii lui peşte prăjit în politichie, le daţi voie şi vă limitaţi doar la a apărea pe la teveu povestind din Ion Creangă.
Liber la mitralieră.
Ce mă amuză pe mine e că toată lumea se pricepe la politică în vreme de criză. Toată lumea ştie cum ar trebui să se întâmple treburile, dar nimeni nu ia atitudine. Şi da, probabil că toată lumea chiar se pricepe la politică, pentru că ce e politica dacă nu o gargară mare, mare de tot? Un buchet de vorbăraie inutilă...
Uite-aşa apar tot felul de experţi dornici de a-şi vedea mutrele pe la teveu, experţi ce vorbesc grav, baritonal şi apocaliptic despre cum suntem noi furaţi cu zâmbetul pe buze.
Cum am zis, vorbele sunt adevărate, îşi au rostul lor, dar zău că ar avea mult mai mult rost dacă nu s-ar limita doar la stadiul de polologhie inutilă, de dragul audienţei...
Şi, da, mă refer începând de la televiziunile de doi lei, trecând prin blogurile cu iz politic, terminând cu discuţiile aprige la o sămânţă purtate pe băncuţa cea proaspăt vopsită, din faţa blocului fiecărui cetăţean.
Constat ca românii suferă de vorbărită cronică. Ne place să comentăm, să ne plângem, dar când e vorba de a se lua atitudine, ne lăsăm repejor momiţi de un un mic (foarte mic) ş-o bere rece de la partidul cutare.
Ş-apoi, când nu ne dă nimeni mici şi bere, putem sta fain frumos şi acasă, în faţa calculatorului personal, să scriem articole politice, că vorba aia... îî urâm pe nemernici, dar facem în pantalonaşi când e vorba de a da piept cu ei.
Numai ieri ce auzeam o discuţie pe la lift, cum că ar fi venit derbedeul marinel pe la Galaţi şi le-ar fi vorbit urât celor inundaţi. Bun. Şi de ce n-ai luat, mă nene, atitudine pe loc? Ce l-ai lăsat să se desfăşoare? Apoi te plângi la lift că te ia derbedeul de prost? Păi cum să nu te ia de prost dacă singura ta atitudine e să comentezi înfundat şi întârziat, cu vecinul de palier? Lasă să te ia de prost! Că eşti, vorba aia... prost... şi, vorba ailaltă (a unora de la o firmă de cosmetice) pentru că meriţi, tataie, pentru că meriţi! Dacă nu meritai, erai în stare să îi zici derbedeului că e derbedeu.
Pe mine nu mă interesează politica, dar deloc. Sunt atât de indiferentă când vine vorba de politică încât mă mir şi eu de unde vine atâta indiferenţă... Da, am păreri, logic că am, dar nu mă vezi că port discuţii despre cum ne fură nesimţiţii. Poate sunt prea plictisită pentru chestiile astea, sau, poate că am bun simţ.
De ce zic bun simţ? Păi, îţi trebuie o doză considerabilă de bun simţ ca să taci când vine vorba de un subiect pe care nu-l poţi susţine până în pânzele albe... Nu, nu vreau să mor pentru ţară, dar măcar nu mă bat cu pumnul în piept cum că aş face-o dacă "mi s-ar oferi onoarea". Tocmai pentru că am bun simţ.
Dar mă seacă rău atitudinea unora de războinici, care, atunci când sunt puşi în faţa faptului împlinit se ascund după draperie.
Din partea mea, multe păreri de bine şi la mai multe dansuri de pinguin, mici, berică şi seminţe scuipate în timp ce compuneţi cântecele hazlii despre cum sunt ei de nesimţiţi.
Iar celor ce scriu articole politice, le doresc un scaun cât mai moale şi un trafic cât mai tare.
Ştiţi ce? Ei chiar sunt nesimţiţi, dar asta e pentru că voi, experţii lui peşte prăjit în politichie, le daţi voie şi vă limitaţi doar la a apărea pe la teveu povestind din Ion Creangă.
Liber la mitralieră.
marți, 6 iulie 2010
Nemurire
Azi e ziua unei cunoştinţe din copilărie... Nu, nici nu mai ţin minte cum o cheamă... nici prea bine cum arăta... dar, întâmplător şi bizar, ţin minte că azi e ziua ei. Şi mai ţin minte că tot în copilărie obişnuiam să culegem muşeţel împreună de pe câmpul din faţa blocului... şi că aveam pungi maro de hârtie...
Vedeţi, eu nu am crescut în Galaţi, iar acolo unde am crescut eu, ţin minte că mai mereu era soare... cel mai portocaliu soare pe care l-am văzut vreodată. Soarele care făcea muşeţelul să crească frumos! Muşeţelul pe care noi două îl culegeam liniştite.
Asta, până într-o zi, când am apucat să-i povestesc că mama mă plătea la punga de muşeţel culeasă. Aceaşi zi în care a realizat ca ea făcea asta pe gratis, aceaşi zi în care a început revoluţia.
Vorba s-a întins la toată copilărimea, astfel, în câteva zile, câmpul s-a umplut de indieni mici, bişniţari şi culegători de muşeţel.
Părinţii mă urau pentru că le influenţasem odraslele negativ, copiii mă adulau pentru că le deschisesem minţile...
Peste noapte şi fără voia mea, devenisem un fel de persona non grata între puştii de şapte ani ai oraşului respectiv. Se cam terminase cu era în care mamele îşi exploatau plozii pentru a beneficia de ceaiuri şi infuzii moca, pentru că, toţi îmi urmau exemplu.
Se instalase finalmente democraţia. Devenisem icon, Un fel de Che Guevara al muşeţelului şi-al mamelor iritate.
Revenind la fetiţa a cărei nume nu îl ţin minte, dar ştiu că azi e ziua ei... Ciudat cum oamenii vin şi trec prin vieţile noastre, iar nouă ne rămâne o părticică mică din ei, o părticică ce ei nu o vor mai primi niciodată înapoi şi nici nu au habar că au avut-o vreodată...
Astfel, eu am părticică din ea şi nu aş da-o pentru nimic în lume, pentru că, dacă aş face asta, cu siguranţă aş pierde o parte din mine, din copilăria mea, din amintirile mele...
Şi mai ciudat e cum nu mă interesează să o întâlnesc acum, mare fiind. Nu aş şti ce să îi spun. Nu unui om cu o vârstă de un sfert de secol. Pentru că, ea, pentru mine, are şapte ani şi culege muşeţel cu mine, în pungă maro, de hârtie.
Asta îmi aminteşte de plimbările mele, tot din copilărie, prin cimitir, cu bunica. Mă fascina teribil mormântul unei anumite fetiţe născute în 1932 şi decedate în 1943.
De fiecare dată, bunica îmi zicea că obişnuia să se joace cu acea fetiţă, atunci când era mică.
Deşi nu eram un copil prost şi înţelegeam lucrurile astea, undeva, logica mea o lua razna pentru câteva secunde şi nu îmi puteam închipui că bunica mea se putuse vreodată juca cu acel copil ce nu apucase niciodată să depăşească vărsta de unsprezece ani.
Bunica era bunica... unei bunici îi stă bine cu riduri şi privire blândă...
Acea copilă născută în 1932 reuşise să îşi păstreze nemurirea, reuşise să câştige bătălia cu timpul, iar zâmbetul ei inocent trona de şaizeci de ani pe cruce.
Iată că nemurirea există... doar că cei mai mulţi nu au căutat-o unde trebuie.
Vedeţi, eu nu am crescut în Galaţi, iar acolo unde am crescut eu, ţin minte că mai mereu era soare... cel mai portocaliu soare pe care l-am văzut vreodată. Soarele care făcea muşeţelul să crească frumos! Muşeţelul pe care noi două îl culegeam liniştite.
Asta, până într-o zi, când am apucat să-i povestesc că mama mă plătea la punga de muşeţel culeasă. Aceaşi zi în care a realizat ca ea făcea asta pe gratis, aceaşi zi în care a început revoluţia.
Vorba s-a întins la toată copilărimea, astfel, în câteva zile, câmpul s-a umplut de indieni mici, bişniţari şi culegători de muşeţel.
Părinţii mă urau pentru că le influenţasem odraslele negativ, copiii mă adulau pentru că le deschisesem minţile...
Peste noapte şi fără voia mea, devenisem un fel de persona non grata între puştii de şapte ani ai oraşului respectiv. Se cam terminase cu era în care mamele îşi exploatau plozii pentru a beneficia de ceaiuri şi infuzii moca, pentru că, toţi îmi urmau exemplu.
Se instalase finalmente democraţia. Devenisem icon, Un fel de Che Guevara al muşeţelului şi-al mamelor iritate.
Revenind la fetiţa a cărei nume nu îl ţin minte, dar ştiu că azi e ziua ei... Ciudat cum oamenii vin şi trec prin vieţile noastre, iar nouă ne rămâne o părticică mică din ei, o părticică ce ei nu o vor mai primi niciodată înapoi şi nici nu au habar că au avut-o vreodată...
Astfel, eu am părticică din ea şi nu aş da-o pentru nimic în lume, pentru că, dacă aş face asta, cu siguranţă aş pierde o parte din mine, din copilăria mea, din amintirile mele...
Şi mai ciudat e cum nu mă interesează să o întâlnesc acum, mare fiind. Nu aş şti ce să îi spun. Nu unui om cu o vârstă de un sfert de secol. Pentru că, ea, pentru mine, are şapte ani şi culege muşeţel cu mine, în pungă maro, de hârtie.
De fiecare dată, bunica îmi zicea că obişnuia să se joace cu acea fetiţă, atunci când era mică.
Deşi nu eram un copil prost şi înţelegeam lucrurile astea, undeva, logica mea o lua razna pentru câteva secunde şi nu îmi puteam închipui că bunica mea se putuse vreodată juca cu acel copil ce nu apucase niciodată să depăşească vărsta de unsprezece ani.
Bunica era bunica... unei bunici îi stă bine cu riduri şi privire blândă...
Acea copilă născută în 1932 reuşise să îşi păstreze nemurirea, reuşise să câştige bătălia cu timpul, iar zâmbetul ei inocent trona de şaizeci de ani pe cruce.
Iată că nemurirea există... doar că cei mai mulţi nu au căutat-o unde trebuie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)