Robert Pattison: Pin-up boy

Cine mă cunoaște bine, dar bine de tot, știe că una din marile mele plăceri vinovate (vorba lui Mihai Petre) sunt filmele. Și nu, nu orice fel de filme. Nu mă uit la filme cu Stivăn Segal and Co., sau Avatare și alte prostii din categoria asta. Uhm, ok, recunosc, la Avatar m-am uitat (timp de o săptămână; câte 5 minute pe zi că mai mult nu am rezistat), dar asta doar ca să nu fiu eu ultima fraieră ce nu l-a văzut; vroiam măcar să știu de ce nu îmi place. Și am aflat. 

Cred că am văzut sute, mii... de filme la viața mea. Unele mai bune, altele mai puțin bune, altele de-a dreptul uimitoare, în concluzie, în timp am cam început să știu cum stă treaba cu filmele bune și alea făcute dintr-un buget ce ar putea hrăni întreaga Africă.

...Nu pot spune că musai sunt omul după care ar trebui să vă luați, când vine vorba de gusturile cinefile, dar, cu siguranță vă puteți face o părere. Ei, când vine vorba de actori și de felul cum își interpretează ei rolurile, aș putea discuta zile întregi.

Robert Pattison - Twilight

S-ar putea să-mi sap singură groapa, dar nu pricep de ce atâta isterie pe lângă actorașul ăla britanic de-l joacă pe vampirul fatal Edward Cullen, în Twilight, Eclipse, New Moon, ș.a.m.d. 

Ok, pot pricepe că e frumușel, pot pricepe că are păr pe piept, accent britanic (which I like myself), piele străvezie, numai bună pentru un vampir, dar... unde sunt calitățile lui actoricești? 

Da, corect, rolul de vampir cu probleme psihice îl joacă ireproșabil, dar pune-l în alt rol, ca de exemplu, pune-l într-o comedie! Sunt curioasă de rezultat! Sau, mai bine zis: pune-l într-un film adevărat: o dramă...

Fanii Robert Pattison posibil să-mi dea peste nas cu rolul lui din Remember Me. Guess what, am văzut și filmul ăla. Și guess what again, mi se pare că joacă identic ca în Twilight and shit (doar că nu e vampir nemuritor-treabă dovedită chiar de sfârșitul filmului în care moare ca prostul în turnurile gemene). 

Nene, omul ăsta joacă identic. Felul lui de a juca  afectat de lumea rea ce nu-l înțelege, e expirat! Reveniți-vă! Ăsta știe să joace un singur rol: ăla de afectat! Pot să pricep că e frumușel, că vă face stomăcele să vibreze, dar omul nu e decât un pin-up! O imagine! Un poster...

Meryl Streep și Goldie Hawn în Death Becomes Her

Un actor adevărat va fi în stare să joace în absolut orice rol. Hai să o luăm drept exemplu pe Meryl Streep. Dă-i femeii ăsteia un rol de comedie și-l va juca admirabil (Death Becomes Her - 1992; cu Goldie Hawn). Dă-i o dramă și te dă pe spate (Sophie Alege; The Hours; Evening; Dancing at Lughnasa; The Bridges of Madison County; The House of the Spirits; Kramer vs. Kramer, ș.a.m.d.). 

Jack Nicholson

Sau, haideți să luăm un alt actor: Jack Nicholson. Cine nu a auzit de el? Dar cine nu-l iubește pe el? Sigur te-a speriat până în măduva oaselor în The Shinning (după Stephen King), te-a făcut să aplauzi la scenă deschisă în Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci și sunt absolut convinsă că te-a făcut să râzi în nenumăratele comedii în care a apărut în anii 1990 și 2000. Ca să nu mai menționăm de super-capodopera: The Bucket List, unde combină comedia cu drama într-un mod uluitor. 

Patricia Clarkson în High Art

Și, dacă tot nu v-am convins, să luăm o actriță mai puțin cunoscută:Patricia Clarkson. Cu toate că notorietatea ei nu o atinge pe cea a lui Robert Pattison, mie îmi pare net superioară. Hai să încercăm niște filme: Lars and the Real Girl, Shutter Island, Vicky Christina Barcelona, Dogville, The Safety of Objects, Welcome to Collinwood, The Pledge, The Green Mile, High Art. Recomand a se viziona toate aceste filme, pentru că veți descoperi roluri extrem de diferite pe care Clarkson reușește să le interpreteze admirabil: mama devotată, savant repudiat de societate, lesbiană, etc. 

Ca nu care-cumva să mi se reproșeze că am ales doar actori cu o anumită vârstă și experiență, am să mai dau un singur exemplu: Ellen Page. Da, puștoaica ce a jucat în Juno. Născută nu în 1950, nu în 1960 sau 1970, ci în 1987. Cred că nu are rost să vă reamintesc cât de bine joacă pentru un om atât de tânăr. Dacă Juno nu v-a convins, să mai aduc în discuție câteva filme: Hard Candy, Inception. 

Acum, puteți să mă condamnați că nu-mi place Robert Pattison. La naiba, puteți chiar să mă și înjurați (în gând, firește), dar eu când zic actorie, zic artă! Nu o mutră afectată asortată cu o freză ciufulită și un aer de: ”nu-mi pasă de nimic”. Nu e destul! Un aer de genul ăsta îl avea, pe vremuri și Johnny Depp, dar, scuzați-mă, omul ăsta pe lângă faptul că e frumos, e carismatic și are aerul ăla goth, mai știe să și joace. Nu cred că are rost să iau la enumerat rolurile interpretate pentru că le știe deja toată lumea. 

Fani Twilight, liber la mitralieră!

Unde facem 3,14 x 2

Zicea aseară la ştiri o chestie. Se face cum că Uniunea Europeană, modernă de felul ei, a făcut ea un studiu din care a constatat că românii nu au toate cele trebuincioase pentru a face duş, printre care: apă curentă, canalizare, şi tot ce-i trebuie omului pentru a nu fi considerat ca iubitor al Evului Mediu. 

Mbun, zic, poate că da, poate că nu... Acum, or şti ei ce-or şti. Doar n-oi fi stat eu să-i scotocesc pe toţi prin curţi, grădini, terase, bucătării, băi, să văd ce utilităţi au şi ce utilităţi le lipsesc. 

Tot conform Uniunii Europene, acolo unde regele se duce pe jos, românul îşi bate opincile cale lungă până-n fundul curţii, că vorb-aia, nu toată lumea dispune de luxul de a avea o budă în casă. 

Nesăbuiţi? Om fi! Nepăsători? Om fi şi asta! Dar nimeni nu-şi pune problema că lipsa unei canalizări, a unui duş în casă se datorează tocmai altei lipse, şi anume cea de bani. Unde pui tu pe nea Gheorghiţă din vârful muntelui, să-ţi tragă apă curentă?

Fireşte că există şi reversul medaliei. În acelaşi reportaj aveam să aud că tanti Floarea are budă în casă, are tot ce-i trebuie, dar că n-are ea de gând să o împută. Dacă vin musafirii şi-i apucă fluieratul în miez de noapte, n-au decât să iasă fain frumos afară, că şi ea iese când are nevoie! 

Asta numesc eu multi-tasking! Să ai, dar să nu dai! 

Păi, e absolut logic: cum Dumnezeu să-ţi faci nevoile în propria casă? Că doar nu-i coteţ de porci!

Stări de Spirit (32) I killed myself today

Melodie descoperită în episodul 4 al seriei 4 din Californication.

Furia de trotuar

Ascultam azi radio (iar fără voia mea) în maxi taxi şi ghici ce... s-a mai inventat o boală, şi nu orice fel de boală, ci una a cărei simptome sunt cam grave, cam actuale şi se pare că aceste simptome le cam am şi eu... deci păzea!

Despre ce e vorba de fapt? Simplu... cică în nu ştiu ce ţară (n-am auzit că vorbea una tare la telefon în faţa mea), ar fi renunţat ăştia la maşini în favoarea mersului pe jos, mai exact: pe trotuar.

Bun, what's wrong with this picture? Păi, vă zic eu ... Cică oamenii cu pricina, obişnuiţi să bage viteză, kilometri întregi la oră, se enervează când în faţa sau în spatele lor apare câte-un individ mai încetinel, mai dornic de plimbărit agale.

Asta pot să pricep... Când eşti obişnuit să traversezi oraşul în câteva zeci de minute, ţi se poate părea peste mână să întâlneşti un obstacol ce nu pare să aibă grija zilei de mâine, mai ales atunci când tu te grăbeşti. Şi nu musai că te grăbeşti că ai tu ceva important de rezolvat... Neh, aşa eşti tu grăbit... eşti omul adrenalinei, nu alta. 

Ei, şi de-aici, pac furia de trotuar.

Acum , dilema mea e în felul următor: eu nu am carnet, nu am avut niciodată, habar nu am să conduc şi ncii nu cred că aş fi bună la aşa ceva. Singurul lucru pe care ştiu să-l mânuiesc cum trebuie e bicicleta (dar nu pe stradă pentru că nu ştiu cum stă treaba cu cedează trecerea and company, iar dacă m-a claxonat unul, m-am panicat automat). Revenind la dilemă... Mărturisesc solemn că sufăr de furie de trotuar! Nu suport să văd oamenii că se leagănă pe stradă, atunci când eu merg în ritmul meu normal. Nu-mi place să mă izbesc, să mă ating, să mă iau în braţe, să respir acelaşi aer cu individul x care merge la piaţă. 

Cum e posibil să suferi de furie de trotuar când tu nu ai maşină? Adică, da... recunosc, nu e chiar furie... boala mea s-ar numi mai de grabă: nervişori de potecuţă, dar... tot în categoria aia intră!

Nu vreau!

Uite că mă încumet şi mă încăpăţânez să trec a doua oară prin aceaşi chestie... Deşi am mai trecut acum doi ani prin acelaşi tămbălău, nu mă las, şi mai vreau odată!

Ce ai vreau odată? Ete na, cum ce mai vreau! Iaca se termină facultate.Gata, nu mai e... A decis ea, facultatea, că e rost să mă trimită pe mine fix în anul III, şi să îmi dovedească ce repede se scurge timpul. Vorba aia, când eram în anul I şi când era 2008? Ieri era. Azi e 2011 şi sunt anul III.

Şi când spun că am mai trecut odată prin asta, nu spun prostii. În consecinţă, sunt plictisită, adormită, sătulă de pregătiri, de agitaţie, de bla-bla-bla şi lugu-lugu.

Ce e cel ai tragic e că urmează festivitatea, iar mie nu îmi plac neam festivităţile. Nu că aş fi o antisocială încurabilă (...deşi sunt) şi pentru că nu îmi place să fac frumos, să fac reclamă la pasta mea de dinţi şi să laud fără măsură o universitate, să pup colegi, să mă bucur. Nu, departe de mine gândul. Deşi, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu, nu îmi place să pup oameni, să zâmbesc la comandă, să port togă şi chipiu haios.

Cu toate astea, alta e problema mea... Şi anume perseverenţa unora de a băga pe gât fotografi, party planners şi alţi oameni ce se pricep de minune să-ţi facă petrecerea de sfârşit de facultate, frumoasă.
Care mai de care, cu reduceri... Care mai de care cu super oferte...

Şi dacă îi refuzi ori le zici că nu-ţi pasă, pentru că, guess what, chiar nu-ţi pasă... păzea că te se începe luatul la rost cum că de fapt ai acceptat oferta celuilalt... Deşi ei nu ţi-au adresat nici măcar un cuvânt timp de trei ani de facultate, acum e rost de împrietenit, de convins.

Nu mă interesează! Să fiu pusă pe absolut orice listă hotărăşte majoritatea. Nu mi-am dat cu părerea timp de trei ani de zile, clar nu voi începe acum. De ce? Pentru că atât timp cât eu m-am comportat ca şi cum nu sunt cu ei nu văd de ce aş începe acum...

Adevărat, îmi pasă de aproximativ patru-cinci persoane din întreaga grupă. Oameni cu care vorbesc la telefon, oameni ce îmi sunt dragi, oameni cărora le-aş răspunde oricând la apel. Dar, cam aici se opreşte amabilitatea mea.

Mă încăpăţânez să rămân eu aia care apare pe la facultate atunci când are timp, aia care atunci când apare are ceva de spus, aia care face fotografii, aia scrie pe blog despre absolut orice, şi aia despre care nu ştie nimeni mare lucru (decât ceea ce las eu intenţionat să se vadă - ca de exemplu postarea asta).

Şi da, probabil că voi veni la festivitate, indiferent cine va lua deciziile, probabil că-mi voi aduce aparatul de fotografiat cu mine, probabil că voi face fotografii de plăcere, şi probabil că-mi voi acoperi faţa de fiecare dată când omul angajat să făurească amintirile, mă va trage în poză.

Stări de Spirit (32) Hell - You can dance

Respectând pattern-ul de la rubrica Cine-File, de azi înainte voi adăuga şi numele melodiei sau a cel al artistului (depinde ce e mai sugestiv) în componenţa titlului, exact lângă Stări de Spirit şi numărul de ordine. 

Când voi avea timp, voi modifica şi la cele din urmă. Momentan, timpul meu e limitat, iar când există, sunt în stand-by. 

Cu toate astea, revin mai pe seară.

Stări de Spirit (31)

Anarchy in the U.K. să fie! :))

Cine-File (4) The Kids Are Alright

Iată că în sfârşit l-am văzut şi eu. The Kids are Alright. Ce e cel mai ciudat e că nu ştiu ce părere să am vizavi de acest film. Să zicem că iniţial mă aşteptam la ceva mai mult. Poate pentru că joacă aceaşi Julianne Moore, poate pentru că trailer-ul părea să promită (mai mult decât s-a putut ţine de cuvânt). 

Dacă ar fi să mă iau după un amic, aş da filmului o notă, iar nota asta ar fi cam 7, chiar dacă, în acepţiunea aceluiaşi amic, 7 e o notă bună, la mine, 7 e mai mult un fel de 6. Cu minus chiar. 

Când am spus că nu sunt hotărâtă dacă să zic că-mi place sau nu filmul, este tocmai pentru că există o mare contradicţie între scenariu şi felul de a juca excepţional, al actorilor din rolurile principale. Referindu-mă strict la scenariu: nu există absolut nimic original. Cred că am văzut zeci de filme pe acelaşi tipar clasic de girl loves girl, meets boy şi situaţia se complică. Ar trebui doar să amintesc de cuplul de lesbiene din serialul QAF, acesta nefiind singurul exemplu. Nici pe departe. Și, hai să fim serioși că așa scenarii sunt posibile doar în filme. În realitate, dacă ești tipă gay și ajungi să și te căsătorești cu iubita ta, șansele de a o apărea un super macho care să bulverseze relația sunt nule.

Ineditul se află, probabil în faptul că acum avem de-a face cu un casting de zile mari: Julianne Moore, Annette Bening, Mark Ruffalo şi copiliţa de-a jucat în Alice in Wonderland, Mia Wasikowsk. 

Motivul pentru care totuşi mi-a plăcut filmul se datorează lor, însă, îndeosebi unui super-moment de pe la minutul 77-78. Absolut genial! Nu vă zic mai multe, pentru că nu vreau să vă stric momentul! Fiţi doar atenţi! 

Love, love, love

Niciodată nu am înţeles tiparele. Serios! Nu ştiu de ce unii se cramponează să se agaţe de nişte tipare pentru a-şi exprima mai bine anumite sentimente, anumite trăiri, anumite întâmplări. 

A nu fi înţeleasă greşit... când zic că nu pricep tiparele, nu înseamnă că musai le şi denigrez. Nu, departe de mine gândul! Ba chiar mai mult, afirm că dacă aceste tipare sunt aplicate pentru că aşa simţi, ele sunt cu atât mai frumoase. Dar, niciodată nu am să fiu de acord cu aplicarea lor în condiţiile în care faci ce faci pentru că aşa trebuie! De ochii lumii, din dorinţa de a epata sau de a dovedi că tu eşti the master of them romantic things.

Să luăm un exemplu cât se poate de obişnuit. Ei, fiecare a avut o persoană pe care să o iubească maxim. Măcar odată în viaţa lui. Nu? Ei, hai, scotoceşte în memorie! Sunt sigură că şi tu ai avut! Sau ai...

Mbun, şi dacă ai iubit-o (sau chiar încă o mai iubeşti; de fapt, dacă dragostea a fost chiar dragoste, sigur o mai iubeşti) nu-i aşa că premeditai orice întâlnire cu ea până la cele mai mici amănunte? Nu care-cumva să iasă ceva anapoda! Nu care-cumva te chinuiai să nu te dai de gol când plănuiai ceva frumos?

În aceste condiţii, unde anume începe şi unde se termină tiparu'? Păi, vă zic eu unde! Acolo unde nu există iubire! Acolo unde totul se face de faţadă, ca să dovedeşti tu cât eşti de romantic. Eventual, acolo unde se cheamă televiziunea pentru a vedea şi vecinul de la etajul patru, dar să-şi roadă unghiile de ciudă şi bunăciunea aia de la etajul doi; aia de te-a refuzat anul trecut. Să vadă ea ce individ fain a pierdut ea şi cât eşti tu de dat acum!

Acum că am trecut de preludiul articolului, am să intru direct în pâine. Întâlnire romantică din punctul meu de vedere? Ehe, aş putea povesti absolut până mâine! Întâlnirea romantică e acolo unde este persoana iubită. Nu are nicio importanţă unde anume se desfăşoară, în ce cadru, în ce condiţii. 

De ce? Pentru că, aşa cum spuneam şi mai sus, atât timp cât iubeşti, cele mai mici gesturi pot căpăta proporţii colosale. O îngheţată mâncată pe o bancă în parc, o privire cu subînţeles, o plimbare printr-un supermarket, un aşteptat de la servici, deşi afară plouă, ninge, aruncă cu limbi de foc. Cele mai mărunte gesturi pot tranforma întâlnirea dintre cei doi într-una memorabilă, demnă de a fi consemnată în albumul foto mental al fiecaruia. 

Şi, fireşte, întâlniri romantice pot fi şi cele clasice potrivit cărora se respectă tiparele: o noapte romatică în care se oferă flori roşii, în care se îmbracă cea mai sexy lenjerie intima, sau, dacă vreţi să fim puţin mai neconvenţionali, cea în care totul este asezonat de o jucărie simpatică achiziţionată de la un sexshop. Totul e posibil şi totul e romantic atât timp cât există iubire.

Posibil să fie o chestiune de gusturi cum îşi origanizează fiecare întâlnirea romantică. Ce ştiu eu, unora poate le place să fie romantici în cele mai bizare locuri şi condiţii. Din punctul meu de vedere, romantismul poate să existe oriunde, într-un restaurant fancy, pe un vârf de şură, în avion, în tren, pe casă, în pat, sub pat, lângă pat, în cadă, pe masă, în grădină sau în mijlocul oraşului. 

Aşa cum spunea un proverb celebru: omul sfinţeşte locul. 

...Omul făureşte amintirea, omul dă savoare. Iar dacă vorbim despre omul iubit, acel om pentru care ai sta în cap, atunci lucrurile devin cu atât mai clare. 

Nu există limite, nu există reguli pentru ca o întâlnire dintre tine şi iubitul sau iubita ta să devină romantică.

Din spatele Teleenciclopediei

Pentru că sunt unul dintre acei copii fascinaţi de-a dreptul de Teleenciclopedie (fie vorba între noi, mai mult de rubrica despre animale sălbatice), am să împart cu voi ce am primit eu azi de dimineaţă prin e-mail.

Nu ştiu pe câţi dintre voi chiar interesează subiectul, dar, am zis că se merită să fac oarecum un forward pe blog, mail-ului primit.

Nestiuta poveste a melodiei de la ”Teleenciclopedia” Există o listă a cîtorva melodii pe care nu există, subliniem, nu există român care să nu le cunoască, să nu le fi auzit de nenumărate ori în viață. Unele dintre aceste melodii, însă, ascund povești mai mult decît spectaculoase, care sunt, pînă azi, neștiute de către publicul larg. Azi, vă vom dezvălui, probabil în premieră, una dintre ele: povestea melodiei de generic de la ”Teleenciclopedia”. Pe lista celor mai cunoscute melodii autohtone se află, evident, imul de stat, cel actual, ”Deșteaptă-te, române” sau cel anterior, ”Tricolorul”, pe care românii din ultima jumătate de secol le-au auzit de atîtea ori difuzate la radio sau TV. Punctează, însă, foarte bine la capitolul notorietate melodiile care au constituit genericele muzicale ale unor emisiuni de mare succes, difuzate perioade foarte lungi de timp, e vorba de Telecinemateca și Teleenciclopedia. Muzica Telecinematecii, filmul de miercuri seara al românilor, în comunism, îi aparținea marelui Charlie Chaplin, din coloana sonoră a filmului ”Contesa din Hong Kong” și se numea ”This is my song”. În ceea ce privește Teleenciclopedia, însă, aici lucrurile sunt nițel mai complicate. Numărul românilor care au avut ocazia să asculte această piesă superbă în forma ei completă, de cca.7 minute durată, este extrem de redus, iar pe seama ei circulă veritabile legende, destul de paralele cu realitatea. Se înșeală chiar și Wikipedia. Se știe că melodia a fost compusă în anii 50 de Nicolae Kirculescu (1903-1985), talentat autor de muzică de teatru și film, de romanțe, de operete șamd. Din nefericire, deși e una dintre cele mai frumoase piese compuse vreodată de un român, piesa nu a beneficiat decît de o singură editare pe disc de vinil, înainte de 1989, și apoi pe CD, în anii 90. De ani de zile, internauții se chestionează între ei în legătură cu posibilitatea de a-și procura înregistrarea în cauză, dar puțini sunt fericiții care o dețin. În plus, nici măcar numele corect al melodiei nu e deplin cunoscut, asta pentru că ea se cheamă ”Moment muzical”, dar, dintr-o eroare umană, pe discul Electrecord a fost trecută drept ”Patru studii de concert pentru pian”, o cu totul altă lucrare, ceea ce produce pînă azi confuzie între melomani. Se mai spune că melodia, în forma prezentă pe genericul Teleenciclopediei a fost înregistrată în 1965 de către marele pianist Dan Grigore, pe atunci student, împreună cu orchestra Radio, condusă de Iosif Conta. În același an a fost lansată și ”Teleenciclopedia” la TVR, devenită azi cea mai longevivă emisiune din istoria României.  Numai că lucrurile au stat altfel, în realitate. O dezvăluie, pentru Inpolitics, însuși maestrul Dan Grigore: ”Genericul Teleenciclopediei a fost creat, inițial, în 1965, după o înregistrare realizată chiar de autor, Nicolae Kirculescu, la pian. Numai că la montaj, cînd s-a operat scurtarea înregistrării pentru a se suprapune cu genericul emisiunii, s-a tăiat defectuos, astfel că a rezultat o bucată din care lipsea o pătrime și zgîria auzul. La vremea respectivă nici măcar nu auzisem de Kirculescu, dar melodia lui mutilată o auzeam în fiecare săptămînă. După mai bine de un deceniu, nu am mai rezistat și i-am semnalat acest neajuns realizatoarei Luminița Constantinescu, de la Televiziune, dar a apărut o altă problemă: montajul nu putea fi refăcut, pentru că înregistrarea originală se pierduse. Luminița mi-a propus atunci să facem o nouă înregistrare a melodiei, cu mine la pian. Am acceptat să fac asta, și chiar pe gratis, pentru că soția marelui compozitor îmi spusese că nu au de unde să mă plătească. Am făcut înregistrarea la sfîrșitul anilor 80, cu Iosif Conta la pupitru și din ea s-a realizat noul generic al emisiunii. Ulterior, melodia a fost editată pe un disc Electrecord și apoi pe CD, fără ca eu să primesc vreun ban. De altfel, a fost prima și ultima dată cînd am interpretat acea bucată muzicală superbă, în viața mea. După revoluție, cei de la TVR au făcut o manevră, dacă putem spune astfel, aplicînd un soi de blurare electronică a melodiei de la Teleenciclopedia, pentru a crea impresia că e o altă înregistrare, probabil pentru a evita plata drepturilor de autor, în condițiile noii legislații a copyrightului. Nu m-au păcălit, era imposibil să nu îmi recunosc propria interpretare, dar nu am mai avut cînd să ridic problema drepturilor de autor pentru că, ulterior, au decis să înlocuiască înregistrarea cu totul, preferînd o interpretare (Petre Mărgineanu n.n.) pe bază de instrumente electronice”. Dan Grigore crede că e păcat că această bucată deosebită nu a fost mai bine promovată, iar românii nu o cunosc decît parțial, prin fragmentul difuzat săptămînal la TVR. În schimb, s-au gîndit să o ”valorifice” lăutarii rromi, existînd o înregistrare caricaturală realizată acum cîțiva ani de un taraf celebru.

Revin mai pe seară!

Stări de Spirit (30)

Mi-am găsit soneria!

Povestea Iepurelului fără nume

Cum spuneam într-o postare anterioră, call me Creangă, Ion Creangă. Dacă ar fi să fac un top zece al subiectelor preferate de discuţie, pe primele trei locuri ar ieşi copilăria mea. Nu că aş fi avut o copilărie mai faină, mai interesantă sau măcar mai plină de savoare decât a altor copii. 

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, nici Creangă nu cred că a avut o copilărie mai savuroasă decât a majorităţii, doar că el a ştiut cum să-şi păstreze sufletul tânăr şi să povestească cu foc, patos şi umor  cum fura el cireşe sau cum se ducea la scăldat. 

Ei, şi dacă ar fi să intru şi mai tare în detalii în legătură cu a mea copilărie, clar aş menţiona ceva despre jucarii. Jucăriile mele preferate all time! Nu de alta, dar am fost un copil obsesiv, cu pata pusă pe anumite jucării mai mult sau mai puţin demne de atenţia oricărui copil. 

Da, am avut masinute, triciclete, jucării de tot felul daaaar, vedeţi voi, am avut pata pusă pe două chestii de pluş. Prima chestie răpciugoasă de pluş a fost Mitică, dar despre el v-am vorbit într-o postare de acum câteva luni. Aşa că, de data asta am să vă vorbesc despre Iepurelul fără nume. 

Ei, dragii mei, Iepurelul fără nume, nu avea... un nume, dar avea o întreagă istorie în spatele lui, el aparţinând iniţial mamei mele, trecând cu stoicism prin anii grei ai comunismului, supravieţuind vitejeşte perioadei de vreo câţiva ani în care locuise într-un sac cu vechituri în podul casei bunicii mele. Ca să nu mai menţionez că atât timp cât mama îi fusese proprietar de fapt şi de drept, îi mai ronţăise şi-o ureche. 

Cu toate că trecuse prin atâtea orori, Iepurelul fără nume avea să fie găsit de către mine, într-unul dintre periplurile mele prin podul casei. Am fost un copil extrem de curios, scotocitor, scormonitor şi căţărător, aşa că, întâlnirea cu jucăria ronţăită era doar o chestiune de timp. 

Din ziua în care l-am găsit, dragostea noastră a fost de neînvins. Eram nedespărţiţi. Nimeni şi nimic (nici măcar mama) nu avea să se mai pună în calea iubirii noastre. 

Cât era ziua de lungă, eu şi Iepurelul fără nume colindam curtea bunicii. Eu încălţată cu săndăluţe prăfuite, el tras de mine de o ureche. Târâit, mai bine zis... 

Ba chiar şi dormeam împreună în acelaşi pat. Eu, el şi bunica. Bunica trebuia să îi facă loc de fiecare dată şi să nu care-cumva să îndrăznească să-l lovească sau să sforăie. Mergeam pe principiul că el nu poate să vorbească şi să zică ce-l deranjează, aşa că eu îi eram consilier şi purtător de cuvânt. Iar eu ştiam că şi pe el îl deranjează sforăitul. Îl cunoşteam bine! 

Ani buni, unde eram eu, era şi el. Şi invers. Ţineam la părerea lui şi îi respectam gusturile şi preferinţele.  Relaţia noastră era perfectă. 

Totul s-a sfârşit în ziua în care am fost trimisă cu forţa la şcoală. Nu am să pot niciodată uita ziua în care am fost luată de o aripă, despărţită de Iepurelul fără nume, dusă la oraş şi îmbrăcată cu o uniformă urâtă şi plină de pătrăţele. Acela a fost începutul sfârşitului, pentru că, odată ce te bagă în sala de clasă, adios copilărie, Iepurei fără nume şi săndăluţe prăfuite. 

Şcoala e ca un fel de navă extraterestră ce îţi şterge amintirile şi îţi spală creierul. 

Pentru cei ce vor întreba, Iepurelul fără nume s-a întors în pod, aşteptând o altă generaţie. Ce e cel mai trist e că acea generaţie nu va veni. Niciodată. 

Probabil că atunci când voi îmbătrâni şi voi da în mintea copiilor, îl voi căuta din nou şi vom fi iarăşi de nedespărţit.

You have a friend request from Vasile Vasilica

Nu, nu am să încep să fac propagandă anti-facebook. Nu că cei care ar face  nu ar avea dreptate, doar că mie Facebook-ul nu mi-a făcut niciun rău efectiv. Da, mici nemulţumiri, chestii pe care le vezi pe la Feed şi n-ai vrea să le vezi, dar nu pot spune că aş chema poliţia și aş aresta Facebook-ul pentru asta.

Cu toate că nu fac propagandă anti, încep să nu-i mai găsesc utilitatea. 

Și nu mă refer la paginile de Like către blogurile Omlette du Fromage şi Winter. Neeh, alea sunt utile, sunt aducătoare de feed, de feed-back ş.a.m.d. Mă refer la pagina personală, unde sunt eu cu numele meu, cu moaca mea în poze, cu statusurile mele, cu activităţile mele extra importante (he, he).

Cum să vă zic, în lista mea de prieteni nu există persoane parazit. Nu dau accept dacă nu cunosc, iar dacă nu cunosc, clar interoghez persoana la sânge, mai ceva ca Moldovan, Comisar Moldovan. 

Hai să fim serioşi, nu duc lipsă nici de 1500 de prieteni şi nici de atenţie sporită. Vrei să te împrieteneşti cu mine pe Facebook fără să fii luat la întrebări? Fă frumos şi dă like la pagina blogului. Te asigur că pe blog vei îmi vei cunoaşte adevărata personalitate mult mai bine decât pe orice pagină de Facebook, unde am fix două poze cu mine, o poză cu Nancy Cunard, o poză cu un clovn trist şi un vector cu o tipă care fumează de rupe pământul.

Pentru ce să am 1500 de prieteni? Ca să îi văd acolo? Ca să mă enervez derulând o listă inutilă când caut într-adevăr pe cineva pe care chiar cunosc? Nu, mulţumesc.

Ca şi fapt divers, mi se dă, acum vreo două-trei săptămâni un friend request. Cum eram într-o dispoziţie prietenoasă, am dat accept fără să mai chinui persoana în cauză cu un chestionar. Ce zic eu persoană? Că erau două! 

Deeeeeci, eu nu am să pot înţelege absolut niciodată cum îţi poţi face un cont de orice cu titulatura Vasile Vasilica - în sensul de Vasile şi Vasilica (nume camuflat, pentru că aşa-i frumos). 

Și nu vă închipuiţi că Vasile este numele de familie al Vasilicăi. Nope, Vasile e altă persoană decât Vasilica. Ba chiar o iubeşte pe Vasilica! Mi-am dat eu seama de chestia asta din pozele lor bostănel în bostănel. Ei luaţi de sus (auto-poză), ei luaţi de jos (auto-poză), exemplele pot continua.

Chestia e că eu nu cunosc nici pe Vasile, nici pe Vasilica, deci, revin eu la o dilemă mai veche: Who the... is Vasile? Dar Vasilica? Și de ce mi se dă miiiiie friend request, atât timp cât nu ne cunoaştem, atât timp cât Vasilica îl iubeşte pe Vasile, Vasile o iubeşte pe Vasilica... Comunicare nu există, pe blog nu s-a dat like. Deci? Care-i scopul? 

Serios că pricepeam dacă se dădea întâi pe pagina de Like și vroia celebrul cuplu să vadă cine dumnezeu scrie pe blog. Pricepeam. Curiozitatea e naturală, e umană, n-o condamn. Dar, nu! Direct pe pagina mea proprie şi personală. Deci, care-i faza?

Consideraţi-mă paranoică, dar am un simţ al intimităţii ieşit din comun. Nu îmi place să mi se invadeze cuibul atât timp cât nu ne cunoaştem. Nu dau drumul la uşă, dacă nu aştept pe nimeni, sau dacă nu sunt sunată înainte şi anunţată că se vine, nu accept necunoscuţi în lista de mess fără să se prezinte frumos, ca la şcoală, în consecinţă, am aceaşi tactică şi pe Facebook.

Și da, Vasile şi Vasilica posibil să fi fost inofensivi, dar ce rost are să prindă pânză de paianjen prin lista de prieteni? Nu de alta, dar, prevăd un cont de Facbook cam părăsit de acum încolo, iar eu prin noţiunea de listă de prieteni înţeleg ad-literam ,,prieteni”. 

Pizza după chipul şi asemănarea fiecăruia

Pentru că nu am o tragere de inimă prea mare pentru a scrie şi nici odihnită prea tare nu sunt, am să vă povestesc o întâmplare prin care am trecut ieri, fără voia mea.

Se face că ieri am uitat de dietă, de siluetă şi de tot, şi am decis să intru într-o pizzerie şi să-mi cumpăr cea mai delicioasă pizza existentă. Nu apuc eu să intru bine pe uşă că, din spatele meu apare o blondă creaţă cu ochii mari şi zglobii care începe să alerge prin pizzerie. Se şterge de mine, mă depăşeşte, dă din coate, îşi propteşte palmele pe tejghea şi cere rapid o pizza ţărănească. 

Bulversată de atitudinea lui Spiddy Gonzalez, ridic o sprânceană şi mă uit lung şi cu subînţeles la ea. Observând că mă uit, îmi aruncă un care-i problema? cu o voce groasă de dyke de cartier care a jucat fotbal feminin toată copilăria.

Auzind aşa o voce impunătoare, îi răspund cât se poate de calm că eu ar fi trebuit să comand prima. Replică la care primesc, fireşte, feed-back: dar ce să-ţi fac eu dacă nu te mişti?Acelaşi ton golănesc.

În primul rând că urăsc cu desăvărşire să mi se vorbească la per-tu, atunci când respectivul nu a făcut grădiniţa cu mine. Hai să fim serioşi şi să respectăm normele bunului simţ. Nu că aş fi cine-ştie-ce snoabă, dar aşa m-a învăţat pe mine mama că e frumos. 

Revenind. Tipa se mută în spatele meu, deşi mestecatul ăla intens de gumă semnalilza un lasă că dicutăm noi afară. 

Vânzătoarea de la pizzerie mă întreabă ce vreau, moment la care îmi amintesc că blonde curly butch ceruse o ţărănească. Pentru că habar nu aveam cum arată o ţărănească, am rugat vânzătoarea să-mi arate pizza cu pricina. 

Ei, ce credeţi că am făcut? Nu, nu am comandat pizza ţărănească a tipei, doar ca să o învăţ minte să ami fie nesimţită, aşa cum era normal şi aşa cum vă aşteptaţi, ci am comandat cu totul altceva. Motivul pentru care întrebasem vânzâtoarea care e pizza ţărănească a fost tocmai ca să nu iau din greşeală pizza individei. 

De ce am făcut asta? M-am gândit eu că asta ar fi o mai bună metodă de-a învăţa un om să se poarte. Aşa că am grăit către vânzătoare: daţi-mi vă rog pizza cea de lângă ţărănească. Ţărăneasca e a domnişoarei. 

Iată că am rezolvat, astfel, două lucruri dintr-o dată. I-am dovedit tipei că se poate să te comporţi şi elegant, atunci când ceilalţi se poartă total opus, şi, fireşte, toată lumea a priceput că fiecare comandă pizza după chipul şi asemănarea sa. 

Offtopic personal: no more pleată.

Stări de Spirit (29)

Nu.

Charlie Chaplin și călătoarea în timp

Căutându-mi ringtone-ul preferat pe Google, și anume melodia cântată de Charlie Chaplin în Modern Times, peste ce dau...

Se face că eu nu sunt singura legătură a lui Chaplin cu telefoanele mobile. Ba deloc, chiar! Unii afirmă sus și tare că el cică ar fi luat contact cu telefoanele mobile chiar de pe vremea când juca în The Circus, peliculă mută din 1928.

Acum, eu, ca fan indubitabil înrăit a lui Chaplin, zic, cum Dumnezeu de mi-a scăpat mie scena? Se spune că, în filmul cu pricina, la un moment dat apare o tanti ce vorbește la telefon mobil. Mă întreb eu așa... Chaplin ce păzea? Chaplin ca Chaplin, dar ce păzeam euuuu de n-am văzut?

Treaba asta cică ar fi descoperit-o un regizor irlandez. Mai știu eu un irlandez nebun ce l-a transformat pe Vlad Țepeș în conte colțat. Zvonul cum că vampirii au cuib la noi în țară s-a răspândit mai ceva ca o gripă porcină. Au irlandezii ăștia ceva, observ. Altfel nu-mi explic cum de și acum tot un irlandez face descoperirea cea măreață. 

Glumesc, firește. Foarte posibil ca totul să fie o coincidență. Exact ca cea cu tanti cea dolofană ce umblă cu mâna la ureche ca și cum ar vorbi la telefon. Cu toate astea, cam aceași poziție a mâinii o au și cei pe care îi doare măseaua, zic... 

Chiar și așa, dacă tanti chiar e călător în timp, mă întreb ce discuta ea cu patos? Vreo rețetă de gogoși? Vreo telenovelă a cărui episod l-a pierdut pentru că ea umbla brambura pe la Chaplin prin platou? 

Înainte să vă las să ghiciți deznodământul poveștii, îmi mai permit să-mi mai adresez eu, mie, o întrebare retorică: dacă tanti e time traveler prin golden age, cum de nu are hands free? Eu am, dar nu știu să călătoresc în timp. Deci? Zic că pe tanti o durea totuși măseaua. 

Sauuuuuu... ? 

Ipoteze am tot văzut, ba chiar și un milion de fake-happenings. Nimic nu m-a convins. Sau poate n-am destulă răbdare să scotocesc Youtube-ul.

Că fuse, că nu fuse, eu tot nu mi-am găsit ringtone-ul!

Stări de Spirit (28)

Bad boys, bad boys, whatcha' gonna do when they come for you? Tananananana....

Noi doi, bostănel în bostănel de Valentine's Day

Nu am să mă lungesc prea mult cu postarea asta, pentru că nu-şi are rostul. Am să încep spunând un yuck din toţi rărunchii.

Valentine's Day. Nici măcar nu o să-i spun Sfântul Valentin pentru că nu e cool. Nu e la modă, nu e în trend.

Am să iau două situaţii care pur şi simplu m-au făcut să râd.

Prima

Mă plimbam eu alene prin oraş acum câteva zile. Când, în vitrina unui magazin ce văd? Ei, în vitrina unui magazin respectabil trona fericită o inimioară de pluş pe care scria maiestuos: TE IUBESC, FLORICA! Am o sugestie: nu mai bine ai scrie Florica, ceva de genul Flory-k? Nu de alta, dar sună muuuult mai cool şi mai fanchi.

Mai am o întrebare, who the... is Florica? Serios! Vreau să ştiu!

A doua

Tricouri cu mesaje coochie-coochie, te iubesc şi te ador ca pe-un pui de curcă chior, imprimate pe tricouri. Haideţi, oameni buni... Cine Dumnezeu să poarte pe stradă un aşa tricou? Eventual, moaca ta şi moaca lui în aceaşi poză. Voi zâmbind seducător la aparat. Bostănel în bostănel, cum îi stă românului bine.

Serios acum! 

 

Nu vă închipuiţi că am reacţia asta pentru că sunt an old hag, singură cuc. Old hag oi fi, dar singură cuc nu. Ba din contră, iubesc, sunt iubită, sunt chiar foarte logodită, însă nu voi sărbători Stupid Valentine's Day, nu voi cumpăra inimioare pluşate cu numele ei, şi nici măcar nu voi spune La mulţi ani, draga mea. 
Şi nu din lipsă de dragoste, pentru că, aşa cum am zis, dragoste este din plin. Ci pentru că nu mă încântă efectul de turmă şi pentru că sunt de părere că ziua îndrăgostiţilor poate să fie atunci când simt eu, nu când îmi cere lumea. Dragostea e constantă. Părerea mea. 

Liber la mitralieră. 

Îmi place de mor

Nu, spre dezamăgirea unora, nu o să mor de-adevăratelea. Fireşte, o să trăiesc pân-o să mor, şi eu, ca toţi muritorii de rând, dar nu despre asta e vorba în postarea de astăzi. Ci despre lucrurile sau gesturile alea făr' de care nu pot exista cum trebuie, făr' de care Windows-ul meu uman nu şi-ar mai da start-ul.

Dacă ieri am prezentat zece chestii care mă enervează cumplit, azi devin pozitivă într-o zi de duminică, şi postez o scurtă listă a lucrurilor care îmi plac (de mor).

În această ordine de idei (dar nu musai în această ordine ierarhică), îmi place de mor:

1. Să ningă cu fulgi mari, să se depună zăpada, să se facă troiene, să nu înghețe și să nu se facă alunecuș. 
2. Să văd un film bun pe care, ulterior, să îl povestesc cu patos de fiecare dată când am ocazia. În cazul în care urmăresc un film pentru a doua oară, doar de dragul persoanei de lângă mine, niciodată nu ma pot abține să nu mă zic câte ceva. 
3. Nopțile extrem de frumoase acompaniate de un pahar cu vin. Persoana iubită nu trebuie să lipsească. Restul persoanelor sunt rugate să dispară. Asta e o petrecere de două persoane.
4. O carte bună, care să mă facă să o citesc într-o zi, indiferent câte pagini ar avea.
5. Să cumpăr cadouri cu săptămâni bune înainte. Îmi place să premeditez, să cântăresc opțiuni, să culeg impresii. Cireașa de pe tort e categoric reacția persoanei atunci când primește cadoul. Vorba ,,proverbului!”: priceless. 
6. Mor după pisici: galbene, tigrate, albe, negre, cu buline, cu dungi. 
7. Nu e niciun secret că îmi place să fac fotografii, să studiez unghiul, să calculez unghiul, să apăs pe trăgaci.
8. Să-mi povestesc copilăria. Call me Creangă, Ion Creangă. 
9. Malboro Light Lung, o cafenea cu mansardă sau un local cozy cu iz vintage și ea. Mai ales ea.
10. Muzica, fără dar și poate. Sunt o melomană prin definiție, în consecință, o zi fără muzică e o zi pierdută.

Vouă ce vă place maxim?

Stări de Spirit (27)

Mă enervează cumplit

Pentru că nu sunt tocmai cea mai sociabilă persoană de pe faţa pământului şi pentru că am o listă lungă de lucruri care mă enervează, am decis să fac o excepţie de la antisocialitate şi să o public.

În această ordine de idei, mă enervează:

1. Să fiu trezită din somn din motive neimportante. Ai ceva de zis, aşteaptă să fac ochi. Repet: excepţiile de la regulă: urgenţele, dar şi cele extrem de puţine persoane ce au prioritate no matter what. 
2. Să mi se vobească tare. (Asta include televizor dat tare pe motiv de ,,n-aud"). Stau extrem de bine la capitolul auz, în consecinţă, nervii mei, atunci când unii urlă de mama focului, sunt de natură fizică.
3. Să merg pe stradă tot timpul paralel, lângă, în faţa, în spatele, cuiva pe care nu îl cunosc. Că ai acelaşi drum cu mine nu e motiv suficient să mă iei teoretic de mână. Aşteaptă câteva secunde, lasă-mă să mă îndepărtez, sau măreşte pasul, ca să rămân în urmă, şi-ai rezolvat problema. 
4. Oamenii care vorbesc tare în mijloacele de transport (povestindu-şi viaţa en-detail la telefon sau colegului de băncuţă). Faceţi-vă un jurnal. Sau un blog... 
5. Să mi se acapareze spaţiul vital. Ăla fizic! Ăla de conţine aerul şi cei doi metri pătraţi ai mei. Dacă ai ceva să-mi spui, nu e nevoie să te apropii de mine ca şi cum ai vrea să mă săruţi. Cum am spus şi la punctul 1, aud. O singură persoană are voie să stea extrem de aproape de mine.
6. Să vorbească cineva urât sau măcar puţin urât despre persoana pe care o iubesc. În momentele de genul ăsta, zodiacul chinezesc îşi spune cuvântul, lăsând să iasă la iveală tigrul de foc. 
7. Să mă rogi să  te ajut cu ceva, apoi să modifici ce am făcut eu pentru tine, pe motiv că nu e chiar cum vroiai tu. Odată ce ai apelat la mine, clar ştiai ce am de oferit. În consecinţă, ori faci de la început singur, ori nu comentezi. 
8. Oamenii (?!) ce nu-şi văd de treaba lor pe stradă. Frate, strada nu e nici teren de vânătoare, nici coridă, nici spaţiu de găsit jumătatea. 
9. Să fiu minţită. Am un spirit de Helcule Poirot foarte dezvoltat (unii i-ar spune binecuvântare, eu îi spun blestem). 
10. Să fie noroi pe-afară. Iată un motiv de enervare ceva mai down to Earth. Nu de alta, dar sunt maniacă după încălţămintea curată şi lucioasă. 

Pe voi ce vă enervează cumplit?

De ce urli, mă?

Pe cuvântul meu dacă pricep firea umană. Nu am putut absolut niciodată să pricep persoanele colerice. Nu le suport, nu le plac, nu mă plac nici ele pe mine. Într-un cuvânt, nu avem nimic de împărţit. 

De ce să urli ca un disperat? Pentru ce? Când poţi vorbi normal, fără să te agiţi prea tare, fără să-ţi crească tensiunea...

Să dăm câteva exemple orientative. Te cerţi cu un vecin. Ai nervi. Eşti şocat de ceea ce ai vazut, auzit. Ce mai, supărare mare! De ce să începi sa urli şi să te agiţi latino style? Rezolvi cumva situaţia? Vecinul ce te-a supărat se îmbunează brusc dacă te exteriorizezi tu ca un pepsi? Ori, ai impresia că se ascunde mintenaş sub masă, nu care-cumva să-l nimerească super mucul de foc, atunci când arunci flăcări pe nas de rău şi sangvinic ce eşti?

Să luăm alt exemplu. Eşti la un concert. În sfârşit ai ocazia să-ţi vezi în carne, oase şi maţe vedeta preferata (fie că e vorba de un actor, cântăreţ, scriitor - ok, să nu exagerăm, nimeni nu urlă după scriitori). Când apare în câmpul tău vizual, decibelii tăi o iau razna şi depăşesc limitele de bun simţ ale oricărei discoteci cu başi puternici. Pui mâinile pe obraji, închizi ochii, faci gura în formă de U (orificiu pe care va ieşi groaznicul sunet prevestiror al sosirii vedetei) şi ţopăi mai ceva ca o capră până ce respectivul adorat dispare din câmpul tău vizual. 

Întrebarea mea este: dacă atât timp te-ai concentrat la ţipat, când ai avut timp să te bucuri cu adevărat că îţi vezi idolul? Nu de alta, dar un aşa ţipăt necesită concetrare, frate... Adică, dacă ai chef de ţipat, eu zic că poţi face asta şi în faţa unui poster.

Mie mi s-a întâmplat o singură dată să fiu de-a dreptul dată pe spate la vederea vreunei personalităţi (Tilo Wolff de la Lacrimosa; Sibiu 2008), dar vă zic sincer, atunci când omul a urcat pe scenă, Iulia a muţit, a uitat să se mişte şi a savurat orice moment din prestaţie. Si, da, la doi ani după ce concertul s-a terminat, încă ţin minte orice detaliu. Asta pentru că nu mi-am ocupat timpul urlând ca disperata. 

Singurul lucru pe care l-a putut face a fost să dau celei mai dragi persoane din viaţa mea să asculte prin telefon, odată cu mine. Dar asta nu m-a făcut să-mi pierd absolut deloc concentrarea, ba din contră: m-a făcut să intru mai tare în atmosferă.

Stări de Spirit (26)

 

'Coz I love you.

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă

Fraaaaaaaaaaate, nu pot să-i înţeleg pe unii! Mă jur! Le dai un pont de un loc de muncă, le dai informaţiile necesare pentru a se duce la interviul ce s-ar putea totuşi solda cu un job bine plătit, şi ei încep să se comporte ca şi cum tu eşti ăla de le ceri lor o favoare.

Că, vorb-aia, fundul lor roial e din start apt pentru orice loc de muncă, deşi fundul lor roial stă şi şomează acasă, transformându-se dintr-un fund roial, într-un fund expandat de la prea multă telecomandă. 

Să o iau de la capăt. Mă trezesc azi să arunc cu un mass pe mess, cum că firma cutare face angajări dacă ai condiţiile alea şi cu alea şi dacă eşti de-aici din oraş. Se trezesc câţiva cum că ar corespunde profilului să-mi ceară detalii. Le dau detaliile, apoi, prima întrebare: auuzi, da' cât e salariul? 

Băăăăi, frăţică, tu mergi la interviu, vezi prima dată dacă eşti persoana potrivită şi dacă oamenii ăia te primesc, apoi întreabă de salariu! Prima dată pune-ţi întrebarea dacă printre atâtea mii de tineri cu pregătirea ta, te remarci cu ceva, dacă tu eşti ze one, şi apoi întreabă persiflativ ce salariu îţi dau ăia dacă le faci nemărginita onoare de a le fi angajat. 

Guess what, dragilor, nu s-a inventat încă locul de muncă unde stai o oră şi iei cinci catralione de lei noi. Dacă vreţi asta, alergaţi mii de ture pe stadion, tunaţi-vă frumos, agăţaţi un babalâc disperat pe net et voila!  Problema rezolvată! Puteţi să faceţi şi ţ facultăţi deodată şi scăpaţi de corvoada de a vă întreţine singuri. 

Revenind la mine! Nenică, eu dau pontul. Vrei să mergi la interviu, be my guest. Nu vrei? Be my guest again! Dar nu mă trage pe mine la răspundere că am avut nesimţirea de a-ţi da un pont de un loc de muncă, pentru că nu te trimiteam nici la produs şi nici la prăşit. 

Nu vrei să munceşti, ignoră mass-ul (că oricum nu dau de felul meu), că-l vor lua sigur alţii în considerare. 

Ce n-aş fi dat eu, pe vremea când nu munceam, să primesc un astfel de mass! Şi parol că singurul lucru pe care l-aş fi întrebat ar fi fost: care sunt cerinţele (ca să mă prind dacă aş face faţă) şi unde depun CV-ul.

Cine-File (3) The King's Speech

Revin cu o recomandare cinefilă mai repede decât mă aşteptam. Iată că am apucat şi eu să văd The King's Speech (Discursul Regelui). Şi, cum orice discurs bine spus, bine ascultat şi simţit, nu pot să adaug decât un bine-meritat: no comment. 

Nu ştiu dacă e pentru că sunt pur şi simplu fascinată de istoria Regatului Unit, sau pentru faptul că-mi place Colin Firth de pe vremea când juca în Nanny McPhee, Bridget Jones's Diary ş.a.m.d., sau pentru că tehnica de filmare (fish eye pe alocuri, milimetri putini pe alte locuri) face un iubitor al imaginii (aşa ca mine) să rămână cu gura cascată, dar da, The King's Speech merită toţi banii. 

Merită chiar să fie văzut fain-frumos în cinematograf. Aşa că, luaţi-vă jumătăţile de mână într-o duminică şi tiva la cinema! 

Iar dacă v-a plăcut Helena Bonham Carter în filmele lui Burton, cu atât mai mult aveţi motive să nu rataţi un astfel de film. Ba chiar, The King's Speech se mulează şi pe gusturilor snobilor. Pe lângă faptul c-a luat o gramadă mare de premii, i se mai pregăteşte un Oscar. Presimt. De altfel, aş putea chiar pune pariu pe asta. The King's Speech, The Kids Are Alright şi Black Swan! 

Până la Oscar-uri, vă invit să vizionaţi filmul şi să vă daţi cu părerea. 

Maestro! Ză trailer!

Sănătatea, biletul către fericire

 Iată, nu-mi puteam închipui vreodată că un cartilaj de rechin poate să fie extrem de eficient în profilaxia și terapia cancerului, dar iată că este! Sănătatea se pare că are căile ei de a se ascunde în ceea ce ne așteptam mai puțin, ca în exemplu de față, așa cum menționam mai sus: cartilajul de rechin, sau, așa cum mai este cunoscut: Shark Aid.

Ceea ce m-a uimit foarte tare este că acest cartilaj de rechin ar mai fi bun și în tratarea unui număr impresionant de boli cronice, cum ar fi cele de ordin reumatic și diabetice. Curioasă de fel, am făcut investigații să mă prind și eu de ce acest cartilaj e atât de sănătos. După investigații amănunțite, m-am prins că ar conține o proteină ce blochează dezvoltarea tumorelor. Foarte tare, aș zice. Iată că domnul Fălci nu ar fi foarte fericit să afle asta.

Natura de felul ei e plină de tot felul de vitamine, ascunse, sau nu, de nutrienți și de substanțe benefice. Mie, personal, mi-au trebuit destui ani să pricep cât e de important să ducem o viața cât de cât sănătoasă. Ideea e că, dacă nu avem noi grijă de noi, nu o să aibă nimeni. Nu o să ne facă nimeni infunzie cu vitamine, așa cum nu o să ne vindecăm, ori menținem sănătatea fără să avem noi singurei grijă.

Toate acestea se reunesc sub un singur nume: Calivita. V-am zis, până acum ceva vreme, nu eram interesată de acest subiect, însă, se face că acum câteva luni am făcut un review pentru fructul de noni, aparținând tot de Calivita. Deși aia era prima oară când făceam cunoștință cu aspirina Antichității, subiectul mi-a atras atenția. Nu mică mi-a fost mirarea să văd chiar de curând o emisiune pe tv ce lăuda calitățile nemaipomenite ale acestui fruct. La vreo câteva zile, popularitatea lui crescuse deja uimitor. Cu toate astea, știu foarte bine că primii ce mi-au băgat noțiunea de noni în minte au fost cei de la Calivita.

Aș putea să o copiez pe Oana Cuzino și să îndemn ca sănătatea să fie primordială că doar e mai importantă decât toate, dar, am să mă abțin. Cu toate astea, a se ține minte că atunci când fizic nu îți e bine, clar, psihic nici atât. Toate se leagă. 

Stări de Spirit (25)

Azi nu scriu că n-am chef. Azi pun chiar două melodii. Două din melodiile mele preferate all time în variantele lor foarte originale!

...Well, RIP, Gary.

Stări de Spirit (24)

Pentru că orice sunet îţi poate poate deschide un sertăraş de amintiri. Iarna din cele Patru Anotimpuri ale lui Vivaldi îmi aminteşte de serile petrecute pe intuneric şi cu pick-up-ul deschis. De mama mea care mă îndemna să îmi imaginez acordurile, să le transpun în imagini.

Cine-File (2) Chloe 2010

Julianne Moore

Deşi filmul e văzut de săptămâni bune, abia acum am chef să-l recomand. 

Unii îl considerau psihologic. Poţi să-i zici şi-aşa, numai că noţiunea de film psihologic a devenit atât de clişeistică în ultima vreme că mi se face rău. Cum apare un film unde nu-şi împart ăia pumni, gata: psihologie curată! Ba chiar şi dacă e cu bătaie, pumni, picioare, arte marţiale, chiar şi acolo poţi face uz de cuvântul psihologic, pentru că niciodată nu vei şti care a fost adevăratul motiv pentru care Stivăn Segal a ales să îl bată pe ăla cu un deget sau cu toată palma.

Dar, să ma întorc la oile mele. Nu de alta, dar chiar vreau să vă zic una două chestii despre un film ce mie mi s-a părut de nota 10. Acum nu ştiu cât veţi empatiza voi, că vorba aia: câţi oameni, atâtea gusturi, dar, pot măcar să fac o recomandare.

După cum urmează: Chloe.

Nu, nu voi povesti propriu-zis filmul pentru că nu vreau să stric distracţia nimănui de a viziona. Ce-i drept, nici nu e cel mai povestibil film. În orice caz, nu-l recomand homofobilor. De altfel, nu recomand nimic, niciodată homofobilor. Îl recomand oamenilor cu mintea deschisă şi gândirea tânără. 

Motivele mele pentru care am urmărit filmul cu mare interes? Am pur şi simplu un mare crush pe Julianne Moore.

From Sparta with love

Vă amintiți orele de istorie de printr-a IV-a? Da, da, alea în care vorbeam despre spartani, atenieni, ș.a.m.d.? Cam aceleași ore când plângeam de mila copilașilor spartani ce nu se nășteau cu cele mai aprige calități de războinici și primul lucru pe care îl vedeau era fundul râpei.

Ei, pe vremea aia plângeam eu, că deh, eram mică și proastă, dar acum tare aș mai fi de acord! Cu cât mă încăpățânez mai mult să ies în lume, cu atât mă conving mai mult că spartanii aveau dreptate când își însușeau calități deice și făceau pe mama natură la gura râpei.

Dacă aș avea o putere supremă, aș face întocmai. Și nu, nu mă considerați un soi de Hitler cu numărul de ordine doi, că nu sunt. Treaba e mult mai complicată de atât. Mai sensibilă? Neh, poate chiar mai matematică decât s-ar putea înțelege cu sufletul.

Nu aș arunca pe nimeni la râpă, așa cum nu aș face gulag-uri. Însă, aș da anumite legi de să-i usture pe mulți atunci când mai au intenția să se reproducă.
Legea mea ar cam rezolva incultura, proasta creștere, dar ar și reduce considerabil sărăcia.

Să o luăm pe rând.

Legea ar interzice procreerea în cazul în care mama gazdă și tatăl însămânțător nu îndeplinesc anumite condiții imperios necesare.
Ca de exemplu:

-înainte de procreere, părinții  vor fi consultați. Fizic și psihic. În felul acesta, s-ar reduce considerabil riscul nașterii copiilor cu cine-știe ce malformații, dar și a debililor mintal, și alte nații deținătoare de capete de formă trapezoidală. Pentru o mai bună înțelegere, aș pune un barem:  ai voie să faci plozi doar dacă și Iq-ul tău, cât și cel al ăluia cu care you know what, depășeste un număr decent.

-nu se vor naște copii în familiile cu posibilități materiale extrem de scăzute. Da, sună crud, dar asta e. E mai crud să se trezească douăzeci și ceva de copii aparținând de aceași mamă că n-au ce mânca sau cu ce se îmbrăca, decât să-i știrbești pasionatei de hâța-hâța bucuria de a sta ca bovina.
Privind din alt punct de vedere, un copil născut într-o familie fără posibilități va deveni, indiferent de fondul lui genetic, un copil depresiv, nervos, frustrat și, în fond, extrem de nefericit. Cazurile de norocoși adoptați sunt puține și nu servesc ca excepții care să confirme regula.
Treaba asta ar putea avea efecte uimitoare pe viitor. Cam în douăzeci-treizeci de ani, populația Terrei ar putea scădea, rezolvându-se astfel saturarea planetei. Și nu, nu vă uitați câș la mine! Nu am zis să îi omorâm pe cei ce deja există. Nu! Ăștia să trăiască... până mor. Eu zic de cei neconcepuți încă. Oricum nu vor ști nciodată că erau să existe.
Și, tot în felul acesta, poate că, fiind mai puțini oameni pe Glob, încet încet s-ar eradica foametea.

Cum să vă zic, ăsta e un plan pe termen lung, cu efecte întârziate, dar sigure. Azi o postare, mâine o lectură a cuiva ce duce lipsă de idei, dar obișnuiește să le culeagă de pe net, poimâine o lege, răspoimâine o certitudine.

Numai gândiți-vă puțin! Ce rost are să populăm planeta? Nu mai bine, mai puțini, mai fericiți și mai inteligenți?

Cât despre familiile fără posibilități, poate asta i-ar îndemna să nu mai facă o sută cincizenci de copii doar pentru alocația de la stat și s-ar chinui mai mult să iasă din mocirlă.

Stări de spirit (23)

Către toţi cei cu frică de Dumnezeu!

Primesc azi acest mail (fireşte, în folderul de spam):

Dear Beloved in Christ,
Happy New Year 2011 to you!!
I am Mrs. Anita Campbell an aging widow suffering from long time illness. I have some funds I inherited from my late husband, the sum of US$7,200, 000.00 and I needed a very honest and God fearing Christian that will use the fund for God's work, I found your email address from the internet and decided to contact you. Please if you would be able to use the funds for the Lord's work, kindly reply for further details.
Mrs. Anita Campbell.

Mă gândesc că Anita e sigur made in India. Nu de alta, dar am auzit eu că acolo ar fi multă forţă de muncă spam-uitoare, ce ar sta pentru -1$ pe oră în genunchi şi degetele pe tastatură.
Cum altfel să-mi explic eu exprimarea în Ingliş ce geme de accent indian? (mă rog, unul din miile de accente indiene).

Aşa că, dear beloved in Krishna and Vishnu, cred că te refuz. Nu vreau să îndeplinesc niciun Lord's work. Dacă ţi-aş accepta donaţia, ţi-aş toca banii pe alcool, etnobotanice şi orgii sexuale, ca a real rocker ce ascultă dubstep ce sunt.

Mulţumesc!

P.S. Auzi la ei: God fearing Christian! Am mai primit eu mail-uri spam de la loterii şi alte parascovenii, dar ăsta e chiar inovativ! Go India!

Ăia de se drogau ascultau dubstep

Am auzit astăzi în drum spre muncă o chestie tare interesantă la radio (nu ştiu care radio, nu l-am întrebat cum îl cheamă). Ei, dj-ul de serviciu, făcea el un fel de analiză de doi lei cincizeci, trăgând anumite concluzii de-a dreptul uluitoare. În primă instanţă, se vorbea despre magazinele etnobotanice, cum că sunt aşa şi pe dincolo. 

Ok, aşa o fi. Nu mă pronunţ, nu-mi dau cu părerea, nu mă interesează. Cine are chef să fumeze pătrunjel pisat şi să se simtă high, n-are decât. 

Ei, după ce omul nostru cu multe idei (cred că nu mai e nevoie să spun ce denumire au cei cu multe idei) a ţinut un discurs mai ceva ca cel a lui Miss Univers, despre cum ne fac nouă buruienile alea rău, a continuat prin a face profilul psihologic al consumatorului de etnobotanice.

Propoziţia care m-a scos din ţâţâni a fost: ,,ăia de se droghează cu etnobotanice ascultă dubstep". 

Adică, da' de unde până unde, tu, atotştiutorule, eşti tu aşa de sigur că dacă consumi buruieni la pungă nu poţi să asculţi decât dubstep? Fireşte că, după ce a emis judecata de valoare, a şi ţinut să menţioneze că el nu ştie ce e ăla dubstep, dar ştie el că e muzica dracului.

Hellooooo, mă simt ofensată! Ce s-a întâmplat cu rockerii? Nu mai sunt la modă? Gata? 

Înainte, pe vremea mea, dacă erai drogat, erai musai rocker. Dacă erai beţiv, iar erai rocker. Dacă erai rocker aveai o grămadă de alte adjective şi o multitudine de calităţi. Acum, gata? Dubstepării ne-au ştirbit autoritatea de mari drogaţi, satanişti şi beţivani rataţi?

Asta îmi aminteşte de încă o parascovenie de acum ceva ani. Probabil că toată lumea îşi aminteşte de copilul ăla emo ce s-a aruncat de la etaj, de pe bloc, în fine. Ei, datorită marii şi cultei televiziuni: Pro Tv, s-a început o adevărată vânătoare a copilaşilor cu freză funky şi tricouri negre. Nu mai conta că tu asculţi punk, sau black, sau death, sau eu ştiu... eletro goth. Aveai tricou negru? Figură imobilă? Freză într-o parte? Bocanci graşi? Pac: emo! Pac: te arunci de pe bloc! Pac: piatra în cap.

Nu am priceput niciodată de ce oamenii simt nevoia să judece o categorie întreagă după caracteristicile unui singur individ care întâmplător s-a nimerit a aparţine curentului respectiv?

Nu de alta, dar am întâlnit rockeri ce nu pun gura pe alcool, aşa cum am întâlnit şi rockeri ce şi-ar injecta alcoolul în vene. Idee aplicabilă pentru toate viciile şi calităţile.

Un om nu defineşte un gen muzical, sau un curent. Aşa cum idiotul de la radio nu defineşte România.

2012

Recomand vizualizarea la mărime originală

Pentru mai multe fotografii, sunteţi învitaţi să daţi click pe I am Winter (locul unde îmi ţin toate fotografiile grămadă).

Stări de Spirit (22)

Wie oft hab' ich mich schon gefragt
Wo Du gerade bist
Wie oft hab' ich mich schon gefragt
ob Dir gerade Liebe widerfährt
Auf einem Fest - vielleicht in Cannes
In einem Club - vielleicht in Rom
Vielleicht Du ganz alleine diese Nacht verbringst
in einem Grandhotel in Wien

De câte ori m-am întrebat 
Unde eşti
De câte ori m-am întrebat, dragostea mea
Probabil eşti la o petrecere la Cannes
Poate într-un club în Roma
Sau poate îţi petreci noaptea singură
Într-un hotel din Viena