joi, 17 februarie 2011

Povestea Iepurelului fără nume

Cum spuneam într-o postare anterioră, call me Creangă, Ion Creangă. Dacă ar fi să fac un top zece al subiectelor preferate de discuţie, pe primele trei locuri ar ieşi copilăria mea. Nu că aş fi avut o copilărie mai faină, mai interesantă sau măcar mai plină de savoare decât a altor copii. 

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, nici Creangă nu cred că a avut o copilărie mai savuroasă decât a majorităţii, doar că el a ştiut cum să-şi păstreze sufletul tânăr şi să povestească cu foc, patos şi umor  cum fura el cireşe sau cum se ducea la scăldat. 

Ei, şi dacă ar fi să intru şi mai tare în detalii în legătură cu a mea copilărie, clar aş menţiona ceva despre jucarii. Jucăriile mele preferate all time! Nu de alta, dar am fost un copil obsesiv, cu pata pusă pe anumite jucării mai mult sau mai puţin demne de atenţia oricărui copil. 

Da, am avut masinute, triciclete, jucării de tot felul daaaar, vedeţi voi, am avut pata pusă pe două chestii de pluş. Prima chestie răpciugoasă de pluş a fost Mitică, dar despre el v-am vorbit într-o postare de acum câteva luni. Aşa că, de data asta am să vă vorbesc despre Iepurelul fără nume. 

Ei, dragii mei, Iepurelul fără nume, nu avea... un nume, dar avea o întreagă istorie în spatele lui, el aparţinând iniţial mamei mele, trecând cu stoicism prin anii grei ai comunismului, supravieţuind vitejeşte perioadei de vreo câţiva ani în care locuise într-un sac cu vechituri în podul casei bunicii mele. Ca să nu mai menţionez că atât timp cât mama îi fusese proprietar de fapt şi de drept, îi mai ronţăise şi-o ureche. 

Cu toate că trecuse prin atâtea orori, Iepurelul fără nume avea să fie găsit de către mine, într-unul dintre periplurile mele prin podul casei. Am fost un copil extrem de curios, scotocitor, scormonitor şi căţărător, aşa că, întâlnirea cu jucăria ronţăită era doar o chestiune de timp. 

Din ziua în care l-am găsit, dragostea noastră a fost de neînvins. Eram nedespărţiţi. Nimeni şi nimic (nici măcar mama) nu avea să se mai pună în calea iubirii noastre. 

Cât era ziua de lungă, eu şi Iepurelul fără nume colindam curtea bunicii. Eu încălţată cu săndăluţe prăfuite, el tras de mine de o ureche. Târâit, mai bine zis... 
Ba chiar şi dormeam împreună în acelaşi pat. Eu, el şi bunica. Bunica trebuia să îi facă loc de fiecare dată şi să nu care-cumva să îndrăznească să-l lovească sau să sforăie. Mergeam pe principiul că el nu poate să vorbească şi să zică ce-l deranjează, aşa că eu îi eram consilier şi purtător de cuvânt. Iar eu ştiam că şi pe el îl deranjează sforăitul. Îl cunoşteam bine! 

Ani buni, unde eram eu, era şi el. Şi invers. Ţineam la părerea lui şi îi respectam gusturile şi preferinţele.  Relaţia noastră era perfectă. 

Totul s-a sfârşit în ziua în care am fost trimisă cu forţa la şcoală. Nu am să pot niciodată uita ziua în care am fost luată de o aripă, despărţită de Iepurelul fără nume, dusă la oraş şi îmbrăcată cu o uniformă urâtă şi plină de pătrăţele. Acela a fost începutul sfârşitului, pentru că, odată ce te bagă în sala de clasă, adios copilărie, Iepurei fără nume şi săndăluţe prăfuite. 
Şcoala e ca un fel de navă extraterestră ce îţi şterge amintirile şi îţi spală creierul. 

Pentru cei ce vor întreba, Iepurelul fără nume s-a întors în pod, aşteptând o altă generaţie. Ce e cel mai trist e că acea generaţie nu va veni. Niciodată. 

Probabil că atunci când voi îmbătrâni şi voi da în mintea copiilor, îl voi căuta din nou şi vom fi iarăşi de nedespărţit.



15 comentarii:

  1. Chiar m-ai întristat la final. Și ce frumos începuseși...
    Recunosc că nu ți-am ”răsfoit” încă blogul, ca să pot bănui motivul siguranței tale în privința viitorului. Sper să nu fiu indiscretă.

    RăspundețiȘtergere
  2. silavaracald,
    Indiscreta nu esti. Intreaba si ti se va raspunde. Asta daca banuiala nu e ea chiar 100% :P

    RăspundețiȘtergere
  3. Lasa ca o sa-ti mai schimbi tu opinia in legatura cu "generatia urmatoare". Ai destul timp s-o faci.

    RăspundețiȘtergere
  4. Geocer,
    Tot ce e posibil :) Nimic nu e sigur, ce-i drept. Dar, momentan nu prea ma vad in anumite ipostaze mamoase:)

    RăspundețiȘtergere
  5. iiii imi amintesc de jucariile mele:p
    mi-ai dat o idee de articol, ca si asa am TACUT mult:)):))

    eu eram nedespartita de biberon, dar nu cu lapte, ca nu mi placea, cu apa sau ceai:P

    RăspundețiȘtergere
  6. Monica,
    Ieseau ieftin ai tai cu tine :))

    RăspundețiȘtergere
  7. Wou, ce articol frumos cu final (oarecum) trist. Da, ai tot timpul din lume sa te razgandesti, oricum esti atat de tanara...
    Iar viata se incapataneaza sa ne ofere tot soiul de surprize. :D

    RăspundețiȘtergere
  8. Nice,
    Surprizele astea ar trebui sa fie de-a dreptul suprinzatoare :))
    Cat despre aprecierea ta: multumesc mult! :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Trebuia o poza cu adevaratul Iepurel :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Anonim,
    Din păcate, pe atunci nu aveam aparat de fotografiat :)

    RăspundețiȘtergere
  11. Eu zic sa il cauti pe epurasul fara nume si sa il aduci alaturi de tine de pe acum, sa il asezi langa PC si sa scrieti impreuna postari frumoase! Cu siguranta te va inspira si la alte povesti :)

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!