Jurnal de nord

Echipajul murise de mult. Nu mai speram de mult să văd civilizaţia. E ciudat cum din totdeauna îmi dorisem să văd Polul Nord, cu toate astea... doar condiţiile extreme m-au lăsat să-mi îndeplinesc visul.
A fi explorator nu-i o fericire. Nici măcar mare erou nu te face...

Cu toate astea, mi-e dor de ea. De soţia mea. Aveţi idee? Am cea mai frumoasă soţie! Ochii de un căprui aşa cum nu s-a mai văzut, iar tenul, mai-mai că-l confunzi cu laptele... Ca să nu mai spun că are cele mai roşii buze. Ea ştie cum reuşeşte... ideea e că o iubesc aşa cum nu am mai iubit pe nimeni.

De când sunt aici am slăbit vreo 15 kg. Mulţi ar considera asta o fericire. Eu o consider doar o neşansă. Oricum eu nu eram gras şi n-aveam nevoie de cure de slăbire. Cu toate astea, tot am slăbit.

Tot ce mi-a rămas drag, de când sunt blocat aici e netbook-ul iubitei mele. Mi l-a făcut cadou când am plecat. A zis că o să-mi ţină noroc. Eu i-am zis să e prea roz. Ea a zis că e Karim Rashid. Mi-a închis gura. Nu ştiam cine e individul ăsta, dar am încredere în gusturile iubitei mele. Plus că nu trebuie să te pui niciodată rău cu o femeie. Nu se ştie când ai nevoie de ea...

Acum îmi vine să râd. Nu de alta, dar se pare că ăsta micul a rezistat mai mult decât mi-aş fi închipuit eu... Pe frig. Când mi l-a dat iubita mea, am ridicat din sprânceană, dar nu am zis nimic. Nu de alta, dar era cadou. Cu toate astea iată că, atunci când am rămas singur, netbook-ul făcut după chipul şi asemănarea imaginaţiei lui Karim Rashid s-a dovedit a-mi fi cel mai bun prieten. Iată că acest mini calculator cu diagonala de 10.1, m-a ajutat să nu mor de plictiseală cât am stat aici. M-am jucat până n-am mai putut! Nu-mi trecea totuşi, cum poate o chestie de asta mică şi roz să fie atât de performantă. 250 GB? DDR2? Intel Aton N540? Cum? E prea mic ca să fie echivalentul personal computerului meu de acasă. Mă depăseşte tehnologia, e clar!

Cu ajutorul lui am reuşit să mă conectez la internet. Cum? Nu ştiu. Dar, m-am trezit într-o zi cu semnalul wireless-ului pâlpâind. Am profitat la maxim. Nu de alta, dar o aşa şansă nu aveam să o las să treacă pe lângă mine. Aşa că, până n-a dispărut, am profitat şi i-am trimis un e-mail iubitei mele spunându-i unde sunt.

Acum, aştept să vină să mă ia! Iată că, datorită netbook-ului şi a faptului că nu m-am pus rău cu iubita mea, aşa cum vă spuneam mai sus, am să mă întorc acasă, și-am să am iau ocazia de a o lua în braţe şi de a-i vedea ochii mari şi căprui.

...cred că am să-mi iau şi eu unul când ajung acasă. Nu de alta, dar am auzit că au şi pe maro, pentru băieţei curajoşi aşa ca mine...

Pentru Superblog 2010, proba 36, Karim Rashid,
Iulia Mihai