Nu mi-e frică de bau-bau

Încep de la o replică auzită ieri, târziu în noapte, într-un film.
Replica spunea ceva de genul:
"- Cum faci difenţa dacă o fiinţă e umană sau nu?"... Referindu-se la un android ce se comporta aproape uman.
"- Simplu, e cât se poate de umană, dacă îi va fi frică de moarte, la un moment dat...".

Deşi îmi place maxim cum sună treaba asta şi tind, cel puţin teoretic (de amorul poeziei), să-i dau dreptate, când vine vorba de practică, cred că lucrurile stau puţin diferit.

Da, dacă eşti o persoană super religioasă, şi te ştii cu musca pe căciulă, s-ar putea să-ţi tremure chiloţii de să nu te vezi, când te afli faţă în faţă cu Moartea, închipuindu-ţi că prin interiorul pleoapelor tale închise, se va afla triumfător, cazanul cu smoală. Atunci, da, ai motivele tale.

În restul cazurilor, cred că e vorba doar de regret. De nostalgie după o viaţă frumoasă avută, afecţiune faţă de anumite persoane pe care nu ai să le mai îmbrăţişezi niciodată, sau anumite peisaje pe care nu ai să le mai vezi niciodată, peisaje ce te-au compleşit prin frumuseţea lor.
Sau cel puţin, aşa ar fi normal să fie.

Dar frică? Nu, de ce ar fi vorba de frică?
Dacă e să mă întrebi pe mine, frica e apanajul unui creier mic şi nedezvoltat, nu a umanităţii.
Ca să fii uman, nu trebuie să fii musai fricos, iar dacă nu eşti fricos, asta nu înseamnă că nu eşti uman.