De ce nu mă impresionează copiii

Ştiu că e post (sau, nu mai e?) şi mai ştiu şi c-o să fiu condamnată pentru o lipsă acută de corason, dar, pe mine nu mă coafează chestiile care altora le fac frezele vâlvoi. 

Ca de exemplu... toată lumea, atunci când vede câte-un copil începe să schiaune şi să facă frumos, să mimeze feţe tâmpite şi strâmbăcioase. De ce? Adică, okay, înşeleg dacă e al tău... Înţeleg chiar şi dacă e al soră-tii... Dar, de ce să te miri atât când vezi un copil, aşa, unul de pe stradă? Ca ce chestie? Doar pentru că are 40 cm. lungime, fălci, doi dinţi şi 8-9 kg. de bucată?

Eu zic aşa că e una să îţi iubeşti copilul tău şi una să pretinzi că eşti veşnicul iubitor al tuturor ăstora mici de pe faţa pământului. Părerea mea e că asta e făţărnicie curată, pentru că, aceaşi child-loverşi puşi în situaţia de a da un ban pentru într-ajutorarea copiilor muritori de foame de prin Africa, ar strâmba din nas cum că n-au. Fireşte, or fi şi excepţii, dar, prea puţine ca să evit eu să scriu despre asta. 

Revenind la copiii drăgălaşi, lipsiţi de păcat, vină şi răutate... Haideţi să vă arăt ceva. 

Ei, îl vedeţi cât de drăgălaş e? Nu-i aşa că vă vine să-l trageţi de fălcuţe? Ei bine, el e Hitler. Şi da, e drăgălaş.

Get my point? 

Nu vreau să deschid o isterie potrivit căreia toţi copiii sunt produsul Diavolului, sau că ar trebui aruncaţi la râpă, pentru că, în definitiv, nu ai de unde şti ce naţie va fi când va creşte. Dar, clar nu pricep isteria cealaltă  ce se iscă în jurul unui nou născut, sau a unui mai vechi născut. Şi nu, nu sunt nici adepta teoriei potrivit căreia copilul trebuie pupat doar atunci când doarme, dar nici scărpinatul constant între coarne nu-i face bine. Mai ales dacă nu-i al tău. 

Ca să elimin orice dubiu, nu, nu bat copiii, nu mă port urât cu ei. Îi ignor pe cei răzgâiaţi, şi poate chiar dau o ciocolată celor ce dovedesc că merită. Cu toate astea, eu nu mi-i doresc. Şiii, nici n-o să mă vedeţi că vă pupăcesc copiii, în caz că are cineva unul de expus ca la muzeu.