Dacă eram Dumnezeu...

Spre nefericirea unora, nici n-am murit, nici nu sunt bolnavă (pe moarte) şi nici nu am păţit nimic de proporţii majore.
Aşa cum am primit anumite comentarii de tipul "still alive" (am preferat să nu le public, pentru a nu da o notă dramatică blogului şi aşa prăfuit în ultimile zile).

Cu toate astea, dacă muream, credeţi-mă, că anunţam asta într-o postare.

Bun, dar să trecem la turma noastră de oi... Cum n-am murit şi nici n-am vegetat, zilele astea am avut parte de ceva evenimente la foc automat. Că mi le-am dorit sau nu, asta e partea a doua... vorba cuiva " în viaţă vei face doar ce nu-ţi va plăcea". Sad but true.

Astfel...  intru în pâine cu povestitul.

Grea treabă şi cu operatorii de telefonie mobilă. Ok, pot să înţeleg că o cartelă prepay nu are viaţă veşnică...şi că, după un număr de ani, cartonaşul va trebui înlocuit cu alt cartonaş cu acelaşi număr. Pe cuvânt că înţeleg asta, dar nu am să înţeleg niciodată atitudinea dumenezeiască a angajaţilor din compania respectivă de telefonie mobilă. Pentru ei nu e criză? Nu ar fi mai normală o atitudine morcovită cu tente de "clientule, eşti stăpânul meu"?
Ei nu se uită la ştiri? Ar putea oricând să le ia locul de exemplu... un profesor!?

După cum v-aţi (probabil) bine dat seama, personajul a cărei cartelă i s-a (şi anume) buşit, sunt eu. Eu, cea dependentă de mobil, eu cea fără de sens dacă nu-mi aud telefonul zbârnâind, eu cea îndrăgostită de anticul meu număr de telefon...

Şi uite că, năpasta a avut loc. Într-o zi, draga şi iubita mea cartelă, a decis că e prea bătrână să mai existe şi să mă conecteze la reţea.

Bineînţeles că, în primă instanţă, nu am priceput prea bine ce se întâmplă, dând vina în dreapta şi-n stânga, începând cu  reţeaua (maestră, de altfel în crash-uri), terminând cu telefonul mobil în sine (pe care îl bănuiam de complicitate cu cele mai puţin sfinte şi împotriva mea). 

Cu toate astea, după multe lamentări, întrebări şi gesticulări cum că nu-mi convine, realizez că a mea cartelă a dat ortul. I se făcuse timpul. Her time was up! Gata. Kaput! No more cartonaşul ăla.

Ca orice om normal cu o atitudine normală, sun la ei. Şi, de aici începe bâlciul.

Primul tăntălău lucrător răspunzător la telefon şi dătător de sfaturi îmi spune cum că numărul meu e inexistent şi că atitudinea cea mai potrivită ar fi să merg eu frumuşel să-mi cumpăr altă cartelă cu număr, că n-am nicio şansă la numărul vechi.

Păi cum, măi nene, eu, care îmi încarc lunar, activez nu-ştiu-câte opţiuni... eu, care vorbesc zi-lumină la telefon, eu care nu las praful să se depună pe telefon... îmi spui tu mie că numărul e inexistent? Da' ce fel de operator, eşti, mă rog, mătăluţă? Unul din ăla pe care l-am prea-deranjat de la masa de prânz?

Îţi spun eu de care... din ăla care abia aşteaptă să fie concediat.
Eu, una, cam aşa le-aş face ăstora.

Al doilea tăntălău lucrător răspunzător la telefon şi dătător de sfaturi...(pentru că, da, am sunat şi a doua oara!) îmi spune greţos cum că numărul există... ca aş putea (deci atenţie... aş putea!) veni la ei la sediu să mi se dea o cartelă nouă cu numărul meu (al meu! dragul de el... iubitul meu număr...), dar, ar trebui să achit o taxă de 10 euro (sau dolari... nu mai reţin) pentru reactivare.

Adică... dar de ce? Atât timp cât pe cartela mea există credit de să dau şi la alţii, minute din plin şi mesaje cât cuprinde... De ce să plătesc eu 10 biştari? Nu că ar fi o sumă exorbitantă, dar nu vreau pentru că nu mi se pare normal!

Partea ciudată e că, oricum ar fi, povestea tăntălăului secund nu se pupă cu povestea tăntălăului prim!

Aşa că sun a treia oară...

Al treilea tăntălău lucrător răspunzător la telefon şi dătător de sfaturi nu-şi merită titulatura, el fiind cel mai amabil şi mai ajutător din toţi. Ghinionul lui a fost că eu deja aveam nervi.

Omul îmi spune fain-frumos (repetându-mi numele la fiecare două-trei cuvinte) cum că da, cartela există, adică numărul, mai exact... taxa aia e scoasă fix din moalele... fundului... şi că nu pricepe de unde a scornit-o colegul lui, şi mă anunţă că trebuie să merg cu buletinul la cel mai apropiat sediu... reprezentanţă.

Îi mulţumesc şi închid.

Nefiind totuşi convinsă că ăsta e de fapt răspunsul corect.

Între timp, mă consult, aflu din surse sigure şi demne de toată încrederea mea, că ce a zis ultimul individ e corect, aşa că, pornesc spre reprezentanţă să mi-o recuperez pe my precious cartelă.

Ca să vezi, virusul e virus... la reprezentanţă peste ce dau...

Peste tăntăloaica greţoasă de la birou inconştientă că ştiu să fac reclamaţie. Astfel, îi povestesc ce mi s-a întâmplat şi-mi trânteşte un formular lung cât o zi de post în care trebuia să completez amănunte: de la ce număr port la pantofi la câte minute consumasem până în momentul când cartela a facut poc.

Păi, hai să fim serioşi, eu altă treabă n-am decât să stau non stop cu ochii pe serviciul de credit?

Îi zic nemulţumirea şi faptul că multe din chestiile alea nu am cum să le ţin minte, şi-mi spune cu greaţa aferentă şi perfect normală, de altfel, că ea n-are cum să-mi dea mie cartelă nouă daca nu completez tot formularul, pentru că n-are de unde să ştie că aia a fost chiar cartela mea.

Îi menţionez faptul că sunt înregistrată pe site la ei, că am la mine şi buletin şi cartela cu pricina, în concluzie, lucrurile alea din formular sunt inutile.

Se convinge, îmi dă cartela, îmi vorbeşte (de parcă am fi făcut grădiniţa împreună) la per-tu, plec fără să zic bună ziua, la revedere, trântesc uşa. Nu înainte însă, de a-i zice câteva despre atitudinea ei.

Cu toate astea, am ieşit fericită că am numărul meu vechi înapoi. Eu şi numărul meu suntem din nou împreună, pentru a mai avea o relaţie de vreo încă cinci ani.

În concluzie, dacă aş fi fost Dumnezeu... aş fi aplicat unora nişte bice pe spate şi aş fi scurtat nasul altora.

Dar nu mă fac eu mare?