marți, 19 iulie 2011

Utopie amicală

Îmi place când observ prieteni vechi. Prieteni care au ținut legătura. Prieteni care își amintesc de ziua prietenilor de naștere și nu stau în impas (dacă să sune sau nu). Oameni care nu se văd cu anii, dar atunci când se văd, reușesc să ia totul de la capăt ca și cum timpul nu ar fi trecut de fapt... deloc. 


Cu toate astea, ce am zis mai sus, de cele mai multe ori e o utopie, pentru că timpul trece. Al naibii de rău. Al naibii de repede. Și, odată cu el, șterge cu buretele relațiile sociale pe care le aveai cu unul sau cu altul. Timpul te schimbă în așa fel, încât atunci când revezi persoana de care îți era atât de dor (în virtutea trecutului), observi că persoana aia nu mai există. Ori, mai grav, observi că tu nu mai exiști. Nu mai ești. Nu mai nimic. Stați amândoi (trei, patru) la aceași masă și contemplați țigara ori paharul de bere încercând cu disperare să mai scotociți pentru vreo întrebare miraculoasă ce-ar trebui să vă scoată din situația aia jenantă. Și uite-așa, reîntâlnirea eșuată capătă titlul de ultima. Tocmai pentru că undeva n-ai chef nici tu să te mai chinui, să te mai zbați. Asta ar duce automat la un soi de prefăcătorie drăgălașă. Nu știu despre alții, dar eu n-am putut niciodată s-o aplic. Ori mă simt natural cu persoana respectivă, ori fiecare se duce pe drumul lui. 

Cu toate astea, așa cum am zis... îi apreciez pe cei ce reușesc să facă asta. Artificial au ba. O să am mereu câte o întrebare mare și lată pentru fiecare situație în parte: 1. Dacă ești natural, și după atâția ani încă te poți re-lipi de vechii prieteni... care e secretul tău, frate? ...și... 2. Dacă ești artificial... cât va dura până să te apuce plânsul? O medie, măcar. Vreau să știu. 

Pentru mine, unu și cu unu fac exact doi. Adică eu și femeia pe care o iubesc. Ea e singurul om în fața căruia    sunt eu. Exact așa cum sunt: dificilă, pusă pe șotii, certăreață, pupăcioasă, alintată, protectivă. De ce? Pentru că sunt ca un porumbel care odată ce și-a găsit perechea, cu ea rămâne toată viața, lucrul ăsta fiindu-i suficient.

Și, ar mai fi ceva... dacă ar fi să dau din casă, aș spune că de-a lungul timpului, prietenii ce nu m-au împins spre falsitate, la o eventuală reîntâlnire, se numără pe două degete. La unii se numără și pe degetele altora. Bravo lor! Însă tot mă întreb cum dumnezeu reușesc...

9 comentarii:

  1. De multe ori mi-am pus și eu aceleași întrebări ca și tine. Eu nu mă pot lăuda cu o imensitate de cunoștințe și prieteni. Dacă am 3 oameni e suficient! Si eu am aceeași problemă cu menținerea anumitor relații după trecerea unei perioade de timp. Dacă în sufletul meu ceva s-a schimbat nu pot sa fiu ipocrită și să mă comport așa cum mă știa X sau Y acum 2, 3 , 4, 5 sau 10 ani. Nu pot. Singura situație în care se poate realiza un reconectare normală este atunci când amândoi, trei, patru, x, conștientizează că s-au schimbat și se accepta și re-împrietenesc cu noile lor caractere!
    O zi frumoasa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Alice Georgiana,
    Stai linistita ca nici eu nu ma laud cu cine stie ce gasca organizata de prieteni. Cred ca in definitiv, cam toata lumea trece prin asa - mai devreme sau mai tarziu -. Diferenta? Unii recunosc, altii nu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cu toate astea, sa mor daca as rata vreo ocazie sa ma reintalnesc cu vreun vechi amic.
    Nu stiu cum de te-ai sincronizat, chiar saptamana trecuta am avut parte de asa ceva. N-a fost chiar asa de rau, in special datorita sotiilor care s-au inteles din prima secunda chiar daca era prima oara cand se vedeau.
    Ramane totusi regretul ca niciodata nu va mai fi ca la inceput, de acord cu tine.

    RăspundețiȘtergere
  4. E greu sa fii natural in astfel de momente.

    RăspundețiȘtergere
  5. eu prefer sa nu ma intalnesc si sa mi vad de ale mele. decat falsa mai bine absenta...

    RăspundețiȘtergere
  6. Gabi,
    Ce pot sa zic, esti un norocos! :) Cine n-are sotie sa-si cumpere?! Merge? :d

    RăspundețiȘtergere
  7. Nymphetamine,
    Vorba poetului: ori esti, ori nu mai esti.

    RăspundețiȘtergere
  8. Ăia care pot după câțiva ani să poarte discuții cu vechi cunoștințe - că nu poți să numești prieten o persoană cu care nu te vezi și care abia mai știe dacă ai ochi albaștri sau negri, sunt ori falși, ori genul de oameni foarte sociabili, care vorbesc despre orice, oricând, oricum. Adică... ei nu se re-lipesc cum zici tu de foștii prieteni, ei poartă o discuție normală, despre chestii banale cu ei, așa cum ar purta și cu un necunoscut, cu care s-ar întâlni pentru prima oară. Că discuții mai personale, mai intime, mai sincere, așa cum ai avea cu un prieten adevărat, nu mai poți să ai, asta e clar. Adică cercurile de prieteni nu se mai intersectează, fiecare are drumul lui și propriile idei și moduri de a gândi sau de a se manifesta.

    Deci ce zici tu... alea-s discuții de complezență, la o bere. Poate se repetă o dată, de două ori... Dar prietenie n-o să mai fie, aia-i clar.

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!