Cântă-mi aleluia

Oh, doamne, în sfârșit. În sfârșit am reușit! Iată ce slujbă strașnică îmi cântă! Ah, și cică nu-i frumos să fii ortodox! Totuși, popă ăsta am impresia că a cam chefuit aseară; vocea lui îmi sună a doagă spartă. O fi fost la vreuna din nunțile pe care le auzeam eu târziu în noapte când mă plimbam de nebună prin oraș... pesemne. Uhm, dar cum de aud atâtea chestii? Ce fel de mort sunt? Dacă asta se întâmplă după ce mori, ce rost mai are să mori? Scopul morții nu era tocmai ăla că nu mai auzi, nu mai vezi, nu mai știi nimic? 

...Și-atunci am deschis un ochi. Fuck! Eu sunt tot la mine în pat iar ăștia de la biserică au pus mocofonul ca să se-audă slujba-n tot cartierul dacă stai la stop. Mă simt ca-ntr-o inchiziție modernă, în care eu nu știu ce vreau, iar ei îți înfundă urechile cu o căruță de credință. O adunătură de credincioși cu batice și băști care odată ieșiți din lăcașul de cult, vor continua să nu se iubească unul pe altul. Sări-v-ar siguranțele de la mocofon!

Pana mea. Preferam prima variantă. 

Stări de spirit - Joy Disaster

Azi sunt mută. Enjoy my silence while it lasts.

Reclamă furată ca în codru

Se dă următoarea reclamă:

Okay, e vară, e soare, e ...cald (am zis!?). Totuşi nu chiar atât de cald încât să nu ne amintim de următorul set de gag-uri youtubiene (vă rog să ignoraţi rima cu publiene):

Sinceră să fiu, nu mă mai miră absolut nimic. Dacă nici măcar ProTv-ul nu s-a obosit să-şi inventeze propriile idei când cu Lis şi duda lui (click aici), e clar că n-o să înceapă o agenţie de publicitate, care vorba aia, nu-i decât plătită să fie originală, haioasă şi right into the face, să comită imprudenţa de a gândi. Ar fi o adevărată blasfemie la adresa intelectului master-mind-urilor de dincolo de capodoperă, să emitem aşa pretenţii exagerate. Dacă tot există internetul şi dacă tot există vastele lui surse de informare, de ce să nu ne folosim? E ca treaba aia: un om găseşte o valiză cu bani pe o bancă; ce face omul? logic că o ia. E clar că dacă valiza era acolo, aia e voia Domunului. 

Cam aşa şi cu Youtube-ul. Se trezeşte unul mai isteţel de prin State să inventeze o portocală vorbitoare. O vede românul şi zice: aaaa, this is God sent! Clar! Până la urmă, şi-aşa la televizor se uită doar babalâcii şi ăia de-au impresia că internetul e un soi de prăjitură ce seamănă cu diplomatul. 

Şi ne mai mirăm că tot Mapamondul ne consideră o naţie furăcioasă? Unii fură genţi Vuiton de prin Anglea şi Spanea, alţii idei drăguţe de prin State. Nu e absolut nicio diferenţă între fraţii noştri de acolo şi fraţii noştri de aici. 

Stări de spirit - The Cardiacs

Fredonez ceva cu accent British - că tot îmi place.

Comentarii după chipul şi asemănarea individului

De curând am observat un fenomen mai mult decât interesant. Se pare că mi se importă postările în draci pe platforme de socializare de tip blogging. S-ar zice din prima propoziţie că sunt supărată din cauza asta. Greşit. Nici gând. În primul rând pentru că treburile astea sunt generatoare de trafic, iar în al doilea rând pentru că ajung să te citească oameni de tot felul. Calitativi... mai puţin calitativi. Până la urmă, nu ai cum să le ceri tuturor să dispună de un stoc normal de neuroni. 

Cu toate astea, părerile mele despre astfel de importuri s-au tot schimbat de-a lungul timpului.

Prima dată când mi s-a întâmplat asta, ţin minte că un mare site românesc (ca trafic, dar cam atât), tot îmi importa articole (cu sursă cu tot). În prima instanţă am zis: stai, că-i de bine. După ce am dat click şi am văzut cam ce categorie de oameni comentează pe-acolo, mi-a crescut brusc tensiunea, am dat mail şi am interzis cotidianului online respectiv să mai importe. 

Peste ceva săptămâni, am constatat că o altă platformă de social blogging făcea acelaşi lucru. Cu diferenţa că aici doar 1% din comentatori păreau să nu se înţeleagă prea bine cu neuronul propriu. Brusc am realizat că nu mă interesează cine şi ce comentează. Până la urmă, fiecare e liber să se exprime aşa cum ştie, poate, şi cum a fost educat. Nu ai cum să le ceri tuturor să fie educaţi. Chiar nu ai. Apoi, fiecare e responsabil de porumbelul propriu. Şi da, acum sunt total de acord cu importurile. Tocmai pentru că am înţeles un lucru: Grădina Domnului e atât de mare tocmai pentru că nu are garduri. Intră şi iese cine vrea. 

Dacă la început puneam preţ comentarii, puneam preţ pe inteligenţa lor, acum dau drumul la poartă ca să intre vitele. Atât pe platformele sociale cât şi pe blog. Comentaţi, fraţilor. Exact cât vă duce capu'. 

Măcar dacă mă înjuri, înjură-mă inteligent, iar dacă mă contrazici, adu-mi argumente. Dar din alea care să mă facă să pic în fund. Dacă îmi zici simplu: fuck ya, n-o să mă faci să plâng. Doar o să te cred mai prost decât o valiză-n gară. În altă dezordine de idei, dacă alegi să îmi explici de ce crezi tu că ar trebui să fuck me, ei, atunci, bravo nene, iată un om cu păreri complexe! 

A da, singurele comentarii ce NU vor fi acceptate sunt cele cu reclame spre blogurile altora. Nu, mersi. Cunosc tertipurile... Schimb de link nu fac, dacă îmi zici să te adaug în listă, n-o s-o fac pentru că zici tu, aşa că, pass.

Postare despre un chestionar care este despre blugi

Ora de sinceritate.

Interesele mele de astăzi sunt să promovez două link-uri. Şi nu, nu am chef de scris, ori de pălăvrăgit pentru că oricum proprietarul link-urilor nu e interesat de aberaţii mele mai mult sau mai puţin deştepte. Nope. Se vrea seo şi promovarea unui concurs în bani cu o postare despre concursul în bani, care de fapt este despre un chestionar ce vrea să ştie treburi despre nişte blugi.

Aşa că, primul link merge fain frumos către blogul Soacra (mică sau mare, care-o fi - probabil că mi-aş da seama dacă aş auzi-o urlând) unde e concursul în cauză, iar al doilea se duce către chestionarul despre blugi, care, odată completat poate aduce şi-ăla beneficii băneşti. Şi da, odată cu această postare mi-am diminuat mie şanşele de câştig, şi, în acelaşi timp mi le-am şi crescut. Ca la nebuni.

The end

Timeless

Mereu am fost pur și simplu vrăjită de vremurile de demult apuse. Cumva nu am putut să mă regăsesc în vremea actuală, în toată agitația asta inutilă pusă pe fast-motion. Nope, nu am să încep să mă auto-analizez cu public pentru că nu-mi șade bine, în plus deja știu cam cum stau lucrurile. M-am prins de mult, ca să zic așa. 

Și cum ziceam... Multă vreme am tânjit în adevăratul sens al cuvântului după niște vremuri pe care, deși nu le trăisem, mi le aminteam aproape perfect. C-o fi vorba de vieți trăite, retrăite și cine știe ce alte psy mumbo jumbo, n-am idee. Nu una clară, cel puțin. Iar din bănuielile mele extrasenzoriale nu am de gând să fac o postare.

Chiar și așa, inadaptată și total împotriva trend-ului cum sunt, cu toate visele și visurile mele de a descoperi mașina timpului (ca s-o pot tăia naibii din timpurile astea), mă aflu acum într-o dilemă. Dacă mâine ar fi să găsesc mașina aia nenorocită în vreun tufiș, cred că aș lăsa-o acolo, în tufiș. Nu mai am nevoie de nicio întoarcere în timp. Nu atât timp cât tu ești aici, în timpul ăsta și nu în altul. Declar cu mândrie că dincolo de tine nu văd, iar lumea asta e mult mai frumoasă pentru că tu ești în ea (cu riscul de-a fi apelat la vreun clișeu). În lumea în care ești tu e ce an vreau eu să fie, iar timpul se scurge cât de încet vreau eu. În lumea asta atemporală, pot să fac oamenii să dispară, așa cum îi pot face să reapară atunci când am eu chef. Pot face tehnologia să regreseze până în punctul ăla în care nu mă mai simt compleșită. În lumea asta, stau cu capul pe picioarele tale, iar tu te joci în părul meu, în timp ce tot ce e în jur dispare. My timeless one.

Top 10 - 80s' Goth 'n Punk

Copilașii din ziua de azi ar zice că ăsta nu-i goth, că n-are cum și că goth-ul presupune musai corsețele, machiaj bufnicios și păr lung mortishian. Ei bine, nu-i chiar așa. Goth-ul a început cam de la piesele ce le voi posta eu puțin mai jos; goth-ul se înrudește cu punk-ul (oricât de ciudat ni s-ar părea) și da, e muzica ce mie îmi trezește amintiri ce nu le-am trăit. În concluzie, hai să-i dăm drumul! Ordinea nu e musai de la 1 la 10. Poate să fie de la 6 la 10, de la 1 la 9, de la 10 la 1. Nu mă pot hotărî care piesă îmi place mai mult.

10. Bauhaus - Bela Lugosi's Dead 

9. Sisters of Mercy - Marian

8. Xmal Deutschland - Polarlicht

7. The Cure - Boys don't cry

6. Sex Pistols - God Save the Queen

5. Skeletal Family - She cries alone

4. Cinema Strange - Catacombs kittens

3. Virgin Prunes - I am God 

2. House of Love - Christine

1. Billy Idol - Rebel Yell

Video-articole? What the Fart?

Am auzit relativ de curând de ele... Adică, să fie vreun an, cam așa. Și, ca să fiu sinceră, nu le-am înțeles niciodată utilitatea. Adică, ok, pot să pricep treaba asta în condițiile în care ești imobilizat, ori cine știe ce alte probleme de sănătate ai. Dar dacă tu ești perfect sănătos, te poți mișca și îți poți utiliza mânuțele, nu văd de ce ai face un articol video?! 

Ce e cel mai grav e că așa-zisele video articole (deși termenul e total incorect, am să continui cu această denumire, pentru că așa le numesc poeții) au început să se întindă al naibii de tare. Ei bine, eu vă zic cu mâna pe inimă că ocolesc blogurile de genul ăsta. E ușor să-ți montezi camera web și să bălești în fața monitorului. Nu am chef să văd mileul de pe televizor al nimănui; și cu atât mai puțin nu am chef să văd episoade de genul: - Costele, hai la masă că ți se răcește ciorbița! Costel: - Hai mă, mama, că tocmai înregistrez! Mama: - Haide, dragă, termină cu prostiile! Ei, și după asta, îl vezi pe dragul de Costel cum își ia o moacă inteligentă, se tolănește senzual pe canapea și începe să emită teorii, păreri și alte bășinele, în timp ce coarnele cerbului ăla din tabloul de la bunica se îmbină perfect cu a lui sursă de inteligență (also known as... cap). 

După umila mea părere, treaba asta cu înregistrarea la nivel de 2 megapixeli nu e decât rezultatul direct al faptului că din ce în ce mai puțini oameni știu să scrie, așa că au găsit ei soluția prin care să se dea rotunzi fără să le analizeze și tranșeze gramatica una ca mine. 

Realitatea crudă e că în scurt timp scrisul va dispărea, iar oamenii se vor semna cu X-uri mari şi te vor saluta cu o bâtă-n cap, în loc de tradiţionalul "salut, Maricico!". Speciile alfabetizate vor fi închise pe viaţă, cultura interzisă şi cei ce vor ieşi din cuvântul (agramat) al autorităţilor noii ere vor fi aruncaţi la rechini într-o execuţie publică ce va fi dată ca şi exemplu celorlaţi neascultători.

¤ orice asemănare cu vreun Costel existent este pur întâmplătoare. 

Masturbare Facebook-istă

Thăăăăă! Frate, de când cu Facebook-ul s-a prostit lumea de tot. Adică, da, Facebook e mină de aur pentru ăștia de au bloguri și suferă de atenție, cu atât mai mult pentru cei ce vând, cumpără, daaar... slavă domnului că până acuma nu a făcut lumea matrimoniale din site-ul ăsta de socializare *deși nici aici nu am aș băga mâna-n foc - poate mă învârt eu prin cercuri alese. Ori dacă flirtează cineva, flirtează în normele bunului simţ (de există aşa ceva).

Ei, dar lăsând latura comercială cât şi pe cea amoroasă la o parte, mă calcă pe bombeu o chestie. Oamenii care îşi dau singuri like. Mooor când văd parascovenii de-alea! Un fel de: nu mă bagă nici dracu-n seamă, hai să mă iubesc eu, îmi dau singur un lick (ups, like) la poza aia de-am făcut-o eu la mare şi sunt foarte bronzat, doar-doar le-oi arăta şi altora drumul. O masturbare feisbuchistă în adevăratul sens al cuvântului, zic. Şi, dacă nu merge cu un singur like, poţi să încerca să ţi le like-uieşti singur pe toate. Nu se ştie niciodată pe care o va alege newsfeed-ul ăla random al Facebook-ului să o arate întregii liste de prieteni, noh? Şi de-acolo, glorie scrie pe tine, nenică! O să plouă cu lick-uri! O să iasă orgie!

De depaaaarte cele mai tari auto-lick-uri fesibuchiste sunt alea date la propriul şi  mult prea inteligentul status. Tocmai ce te-ai trezit, ai încă puchini la ochi, stai pe budă relaxat şi pac: o maximă mai tare ca cele ale lui Cioran stă să iasă! Ce e de făcut? Ridici repede chiloţii, nu tragi apa pentru că n-ai vrea să uiţi ideea, alergi la comp puţin crăcănat, deschizi Facebook-u, scrii judecata de valoare, dai enter şi-aştepţi! 

...Vezi că au trecut deja două ore şi nu ţi-a apreciat nimeni inteligenţa? Pac! Iţi dai singur like. 

Cutărel Bălănel: Fără tine, lumea e pustiu.

Cutărel Bălănel likes this

Cutărel Bălănel commented on his status: Ce trist sunt fără tine, Aurico!

Fireşte că s-o trezi vreun plictisit să-i dea un like apatic aşa, din inerţie. Moment la care, Cutărel Bălănel va grohăi satisfăcut. Măcar nu s-a sculat de pe budă aiurea-n tramvai.

Ilie SF

Cică am sfânt. So sais bunica, cel puţin. Nu ştiu cum se face, dar i-a rămas ei bine întipărit în cap cum că Iulia ar fi un derivat de la Ilie. Acum, dumnezău cu mila, dar dacă ar fi să fiu eu sfântă printre sfinţi, ar demisiona cu toţii, punând un afiş mare pe poarta păzită de Petru SF cum că toată lumea e-n vacanţă şi că n-are rost să v-agitaţi aiurea. Cu alte cuvinte: decongestionaţi Raiul că nu v-aude nici dracu.

Ei, dar revenind la numele meu cel sfânt (not), iată că în fiecare an, în mirifica zi de 20 Iulie (sau Iulia?), primesc telefoane, sms-uri, urări, felicitări. Motive de cinste, zic! Ei au impresia că nu mă prind. Eu mă fac că nu pricep aluzia, şi uite-aşa trece şi SF Ilie. Nu, dar acum serios! Ce legătură are Ilie cu Iulia? Ileana nu îmi amintesc să am trecut în buletin şi nici Ilie nu m-a strigat nimeni niciodată, Nu de alta, dar n-am faţă nici de Ilie şi nici de Ileana. Uneori nu am faţă nici de Iulia, dar asta e partea a doua. 

Dacă ar fi să să ne ghidăm după logica asta, ar însemna că orice nume ce începe cu I ar trebui sărbătorit de Ilie SF. Ei, nu serios! Deci, să n-aud! Ziua mea NU e de Sfântul (...mucenic?!) Ilie! Singura asemănare dintre mine şi dumnealui e faptul că amândoi suntem moody şi că avem cam acelaşi tip de tunat şi fulgerat. În rest? Nu suntem tizi, nu ne cunoaştem, tind să cred că dacă am ajunge să ne cunoaştem, nu prea ne-am plăcea unul pe altul pentru că ne-am lovi corn în corn, ş.a.m.d. 

Cu toate că bunica îmi da telefon în fiecare an să mă ureze, ea are voie, pentru că ea are copyright-ul pe chestia asta, unde mai pui că e capricorn-vărsător (therefore, nu te încăpăţâna s-o contrazici că o îmbulinezi masiv). Tot ea mă trimitea cu bomboane pe la rude prin sat, că vezi doamne, omul, de ziua lui trebuie să meargă din poartă-n poartă şi să doneze bomboane. Fireşte că într-un an am binevoit ca până la destinaţie să mănânc jumătate din stocul fizic de bunăciuni. Final destination? Ce să vezi? Toţi stăteau fain-frumos la rând, aşteptându-şi bomboana. Mamaie, tată, nepoţi, căţei, purcei şi... bunic. Ţin minte că atunci când am ajuns la cel din urmă, nemaiavând bomboane, am lăsat cu limbă de moarte cum că anul viitor mă voi recompensa. 

Asta ca să vedeţi de ce nu mai vreau eu să-mi sărbătoresc ziua... numelui (sfântului... că al meu nu e), tocmai pentru că plătirea datoriei mi-ar fi total imposibilă, având în vedere că al doilea an, nebombonitul a ales să dea o fugă până la Petru SF and his bros. 

E 21 Iulie... am scăpat cu punga de bomboane intactă! :D

Anunţ bericios

După cum bine puteţi vedea, la cârciuma din colţ, cea ce se află foaaaarte aproape de blocul meu, cetăţenii gâlgâţeni (ahem, găăălăăăţeni!), au parte de-o mare desfătare. De ce? Simplu: iată că în acest lăcaş de cult  al alcoolului, avem di tăti, aşa cum ar spune prietenii noştri insistenţi de peste Prut. De la Bergănbir la Silvia, de la Ursulică la Horc, de la Beks la Timişoreana. Toate intră în categoria: am scăpat de criză şi bem de bucurie - la doar 2,7 lei butelca. 

Hai... horc! 

click pentru a vedea poza clar

Utopie amicală

Îmi place când observ prieteni vechi. Prieteni care au ținut legătura. Prieteni care își amintesc de ziua prietenilor de naștere și nu stau în impas (dacă să sune sau nu). Oameni care nu se văd cu anii, dar atunci când se văd, reușesc să ia totul de la capăt ca și cum timpul nu ar fi trecut de fapt... deloc. 

Cu toate astea, ce am zis mai sus, de cele mai multe ori e o utopie, pentru că timpul trece. Al naibii de rău. Al naibii de repede. Și, odată cu el, șterge cu buretele relațiile sociale pe care le aveai cu unul sau cu altul. Timpul te schimbă în așa fel, încât atunci când revezi persoana de care îți era atât de dor (în virtutea trecutului), observi că persoana aia nu mai există. Ori, mai grav, observi că tu nu mai exiști. Nu mai ești. Nu mai nimic. Stați amândoi (trei, patru) la aceași masă și contemplați țigara ori paharul de bere încercând cu disperare să mai scotociți pentru vreo întrebare miraculoasă ce-ar trebui să vă scoată din situația aia jenantă. Și uite-așa, reîntâlnirea eșuată capătă titlul de ultima. Tocmai pentru că undeva n-ai chef nici tu să te mai chinui, să te mai zbați. Asta ar duce automat la un soi de prefăcătorie drăgălașă. Nu știu despre alții, dar eu n-am putut niciodată s-o aplic. Ori mă simt natural cu persoana respectivă, ori fiecare se duce pe drumul lui. 

Cu toate astea, așa cum am zis... îi apreciez pe cei ce reușesc să facă asta. Artificial au ba. O să am mereu câte o întrebare mare și lată pentru fiecare situație în parte: 1. Dacă ești natural, și după atâția ani încă te poți re-lipi de vechii prieteni... care e secretul tău, frate? ...și... 2. Dacă ești artificial... cât va dura până să te apuce plânsul? O medie, măcar. Vreau să știu. 

Pentru mine, unu și cu unu fac exact doi. Adică eu și femeia pe care o iubesc. Ea e singurul om în fața căruia    sunt eu. Exact așa cum sunt: dificilă, pusă pe șotii, certăreață, pupăcioasă, alintată, protectivă. De ce? Pentru că sunt ca un porumbel care odată ce și-a găsit perechea, cu ea rămâne toată viața, lucrul ăsta fiindu-i suficient.

Și, ar mai fi ceva... dacă ar fi să dau din casă, aș spune că de-a lungul timpului, prietenii ce nu m-au împins spre falsitate, la o eventuală reîntâlnire, se numără pe două degete. La unii se numără și pe degetele altora. Bravo lor! Însă tot mă întreb cum dumnezeu reușesc...

Șosetele împuțite vor salva lumea

Exact când mă plictiseam eu cel mai tare zilele astea, aud la Europa FM o știre. Se face că au decoperit ăștia leacul împotriva țânțarilor ce transmit malaria. Acum, de malarie, pe la noi s-a auzit și nu prea, dar, cum se schimbă lucrurile pe lumea asta, niciodată nu se știe cum o apărea posibilitatea să umble nestigherită și pe meleagurile românești. Și, vă dați seama că interesul meu pentru subiect e cu atât mai mare cu cât locuiesc lângă Dunăre (patria neomologată a țânțarilor nesimțiți și insistenți – un fel de Deltă cu blocuri și fără stuf, ca să zic așa).

Mbun, și-n astă dezordine totală de idei, cică niște mari cercetători de nu-știu-unde, ar fi inventat leacul suprem. A mai mare binecuvântare. Moartea țânțarilor (și nu în sensul bun). Fericirea pișcaților, bubaților, bulinaților, practicanților de scărpinat zilnic din cauză de bube.

Care e secretul? Păi, cică șosetele murdare. Dar nu alea purtate o oră și-aruncate la coș. Nu, domnule! Alea mai murdare și mai mirositoare șosete. Cică un porcoi mare de șosete ce-au învelit suav un picior nespalat ar atrage țânțarii (treaba asta fiind de fapt o diversiune și-o capcană nerușinată și vulpească pentru a-i prinde pe bieții țânțărei fix când sug pofticios din seva șosetei - și logic că atunci când ai parte de atâta desfătare nu mai stai tu să fii atent la umanoizii ce vor să te șpreieze).

Apăi, or ști ei, experții, ce-or ști; eu nu mă bag. Doar că, așa, ca un român adevărat ce sunt, mă gândesc că asta ar putea însemna o oportunitate masivă de scoatere a României din criză. Am auzit eu că țânțarii sunt mulți. După un calcul demn de clasa I, concluzia e simplă: e nevoie de stocuri impresionante de șosete. În concluzie, dacă domnii experți rămân fără muniție, le dăm noi! La zece perechi de șosete mirosinde cumpărate, le dăm moca trei perechi de bocanci nespalați de la mama lor. Adică, noi, ăstia din Arcul Carpatic, nu umblăm cu falsuri; le dăm the real deal! Tanti Nuți, nenea Băse, mă auzi? Aici e secretul! Aici e ieșirea! Să exportăm șosete împuțite pentru exterminarea țânțarilor purtători de malarie!

Și, dacă soluția asta ar funcționa șa nivel internațional și la nivel de scoatere a țării din criză, cred că ar fi un real succes și în cazul caselor românilor. Dă Raidu faliment mintenaș! Ce atâția bani dați pe pastile de țânțari?! O șosetă pusă strategic pe masă sau la fereastră va rezolva problema. Metoda? Punem șoseta. Așteptăm să se-adune sugacii la potol, și pac, cum îi vezi grămadă, le dai cu pliciul peste bot!

Așa că, doamnelor, nu vă mai dojeniți soții ce-și lasă șosetele la cuier când ajung acasă de la muncă. Fiți inteligente! Adunați-le, asigurați-vă că nu vă vede nimeni, depozitați-le în seiful cu valori al casei, formați cifrul, trageți cheia la cameră și rânjiți mulțumite! Acum aveți o nouă meserie! Așa cum unii oameni culeg mușețel și-l vând, așa cum alții cresc albine pentru miere, așa dumneavoastră aveți o crescătorie de șoșete.  

Cine-File "Nothing Personal" 2009

Nothing Personal e un film care pur si simplu m-a dat peste cap. Un film fara dialoguri (prea multe) bazat mai mult pe gestică, pe vizual, şi, în mod deosebit pe simţire. Cu toate că dialogurile lipsesc cu desăvârşire în unele cazuri, recunosc că a reuşit să-mi capteze atenţia chiar de la început, deşi puţine filme (aşa cum menţionam şi în postarea despre Doubt, au talentul de a o face.

Sunt un om pretenţios, scârnav şi extrem de greu de mulţumit (dacă îmi permiteţi o repetiţie de amorul artei).

Pe scurt este vorba despre o femeie pe nume Anne ce renunţa la vechiul ei stil de viaţa, odată cu asta şi la lucrurile materiale din aceasta, îşi părăseşte locuinţa (dar şi verigheta) din Olanda, şi porneşte într-o călătorie către Irlanda; o călătorie inprecisă, nesigură, dar, care ei cu siguranţa avea să îi ofere acea linişte bine-meritată.

Din punctul meu de vedere, exista două puncte cheie în acest film. Primul ar fi călătoria propriu-zisă a tipei, al doilea fiind punctul terminus, şi anume destinaţia. Deşi planuri distincte, călătoria şi destinaţia au acelaşi punct comun (despre care nu aş vrea să vă vorbesc pentru că stric toată plăcerea de a vă mai uita la film).

Cu toate astea, am să mai fac o singură menţiune: Nothing Personal nu e chiar pentru oricine... Şi nu, nu sunt îngâmfată când zic asta, sunt doar realistă.  

Tu ești mic, iar eu sunt tare

Nu, nu e niciun slogan pedo, așa cum ar putea interpreta mințile ascuțite ce îmi citesc nestingherite blogul. Nici pe departe. E vorba despre acele pusee de personalitate căcăcioasă ce nu te lasă să vezi pădurea de copaci. Acea bârnă din ochiul tău ce îți slăbește vederea în așa hal încât nu mai vezi bolovanii din față și-ajungi să te prăvălești ca prostul pe caldarâm.

Ce vrea să spună poetul prin acestea? Cred că vrea să spună că toleranța e cuvântul cheie și că o lume fără toleranță e ca o ciorbă bună fără sare. N-aș vrea să fac abuz de metafore trase de păr pentru că genul ăsta de metafore au clienții lor prin blogosferă, însă am să spun, pentru început, doar atât: de la fiecare ființă în parte putem avea de învățat câte ceva. Chiar și cum să nu fim.

Recunosc cu mâna pe inimă că până acum câțiva ani, aveam ceva cu cei din etnia rromă. Probabil că undeva aveam și dreptatea mea. Nu e ușor ca în fiecare zi când te duci la tanti Joița, la magazinul non-stop, să fii pur și simplu vânată de puradeii ce stau strategic agatati pe garaje și ochesc fantastic cu pietre. Ținta? Eu la 7 ani. Se întâmplă că lângă blocul meu exista un palat fără prinț, fără prințesă, dar cu mulți puradei răutăcioși forever after.

Ei, și revenind, mi-a trebuit mult timp să ajung la sentimente mai bune referitoare la această minoritate. Cu toate astea, am făcut-o, și da, sunt absolut convinsă că printre ei există și suflete nobile ce nu merită să fie băgați în aceași oală. Dacă eu sunt român, iar el țigan nu înseamnă că eu îi sunt superioară, doar pentru că sunt albă. Nu. Lucrurile nu ar trebui privite la nivel de nație, ci la nivel de individ. Așa ar trebui să ne raportăm. Repet, mi-a trebuit mult să pot ajunge la concluzii de genul ăsta, dar, într-un târziu, mi-a venit mintea la cap, exact cu, i-a venit și lui Scrooge.

Și, ce e cel mai interesant e că treaba asta cu toleranța se aplică în așa de multe cazuri încât mi-ar trebui un super papirus să enumăr tot. Să ne amintim doar cum era când aveam 15-16 ani. Părinții nu priceau de ce trebuie să ascultăm rock, de ce trebuie să purtăm plete, ori să ne machiem bufnițește. Nu știu despre voi, dar la mine cam astea erau puseele de rebeliune. Ei, și-n astă dezordine de idei, îmi amintesc și ce apelative foloseam pentru cei ce nu mă acceptau așa cum doream eu să fiu. De la mumii la bășinoși. De la comuniști la tutankhamoni. Iar lista se poate lungi.

Mbun, acum sunt adult. N-am copii (nici n-o să am), dar mulți dintre cei de vârsta mea au. În concluzie? Sunt de vârsta mamei mele, atunci când s-a hotărât să lase urmași. Eu ce-ar trebui să fac acum? Să încep să urlu la ăștia de-s mici acum, cum că ce-i prostia aia de dubstep, și ce-i cu etnobotanicele alea, ori cine-știe-ce alte chestii? Vorba iubitei mele, noi fumam marijuana, ei fumează etnobotanice. Nu știu dacă există o diferență între chestiile astea.

Omul uită de cele mai multe ori de unde a plecat. Se pare că grijile, frustrările și neajunsurile îl fac să apese cu cotul din greșeală pe butonul ăla de erase și uite-așa să se ducă naibii toată toleranța. Omul care cerea toleranță odată, acum nu o poate acorda celuilalt. Probabil că mulți funcționează pe principiul, m-a bătut mama când eram mic, hai să-mi bat și eu copilul, că deh, să simtă și el ce e aia educație. Niște versuri de la Ada Milea spuneau ceva de genul: are mama un copil, vrea să-l facă imbecil, și copilul are-un câne, ar pe cin să se răzbune.

Acum, Dumnezeu cu mila, dar, ce știu eu e că fiecare individ are ceva de oferit, într-un fel sau altul, iar individul zilelor noastre are un avantaj considerabil: el este, noi am fost. Iar dacă el e altfel decât am fost noi, nu e decât pentru că lumea evoluează, se transformă. Nimic nu se pierde, totul se transformă, spunea o minte luminată, de altfel. Cea mai bună lecție în acest sens poate fi o emisiune despre evoluție pe Discovery din care vom afla cum că frumoasele păsări din ziua de astăzi se trag de fapt dintr-un soi de dinozauri urâți și solzoși. Condițiile geografice cât și schimbările atmosferice i-au făcut să ia o altă formă, una penată și frumos colorată. Și iată că, dinozaurii nu mai există. Tocmai pentru că ei nu se mai potrivesc peisajului. Pentru că, în lumea actuală ar crea haos. Toate își au vremea lor. Acum e vremea generației actuale, iar dinozaurii să facă bine să închidă gura și să stea frumos pe soclul de la muzeu.

Eu? Nu sunt la muzeu. Încă umblu liberă pe stradă. De ce? Pentru că am învățat să fiu tolerantă.  

Cotineaţa Club

Niciodată vremurile nu au fost mai iubitoare de muzică, de dănţălău, de distracţie pe pâine, cum obişnuieşte să zică un amic de-al meu. Şi, ca să se ghiftuiască nevrotismul ăsta, românii (pentru că despre ei este vorba) au creat cluburile de noapte de mare fiţă ca drept urmare a pândirii îndeaproape a colegilor lor de dincolo de ţarcul Carpato-Danubiano-Pontic.

Şi, pentru că românul e şmecher, tot ce-l înconjoară e extra şmecher. Şmechereala atinge cote maxime, chiar şi când românul nu face nimic. El stă degeaba fiind foarte şmecher, ba chiar şi pe budă e foarte şmecher, pentru că poartă ochelarii lui rei ban pe care-i are dintr-o mega combinaţie.

Şi, dacă tot v-am obişnuit cu advertorialele în ultima vreme, mă gândesc că n-ar fi rău să fac o reclamă adevărată  unui club adevărat. Românesc. Neaoş.

Cotineaţa Club!

Uitaţi tot ce aţi văzut până acum în Bamboo ori în alt club de mare fiţă! Cotineaţa Club e viitorul în materie de distracţie şi de ieşeală. Şi ca drept dovadă, am să vă povestesc puţin despre acest magnific şi sublim loc.

Locaţia? Secretă, fireşte! Nu de alta, dar dacă toată lumea ar şti unde se află, clar s-ar isca îmbulzeli la intrare, bătăi şi alte neplăceri. 

Decorul? Rustic. Scândurele puse rar, ca să vezi la troaca vecină. Plasă pentru un plus de sexualitate şi multe pătule numai bune de tolăneală, când the uiţi la puicuţa aia care dansează pe boxă. Fireşte că, la ocazii absolut speciale, puicuţele pot ieşi din tortul de grăunţe. 

Mâncarea? Naturală, degresată, vegetariană. Numai bună de ţinut picioruşul puicuţelor zvelt şi apetisant. 

Servirea? Bufet suedez. Direct din troacă. 

Muzica şi atmosfera? Întreţinută în fiecare seară de DJ CoCkY şi de MC Puica. 

Vestimentaţia impusă? Pene şi bling bling. La băieţi se poartă pintenii şi freza cu creastă. 

Intrarea? Pe bază de cod secret. Cot-co-dac. Şşşşşşşt!

Şi, ca să vedeţi că ştiu despre ce e vorba, iată şi dovada: eu în faţa clubului Cotineaţa! Nu m-au lăsat să intru pe motiv că am faţă de intrat în casă la ora 21.00, dar, tot am profitat de ocazie şi m-am tras în poză. 

Et, voila! 

Iulia în faţa clubului

Ta-na-na-na-naaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!