sâmbătă, 5 decembrie 2009

Sehnsucht (Nostalgie)

Rog ca înaintea citirii textului să se dea play la această melodie, pentru intrarea în atmosferă.

*a nu se citi pe diagonală.

Lacrimosa - Die Taube


Dragostea adia peste faţa lui albă, atât de albă şi de curată, încât, aproape că vedeai prin porii lui. Murea de nerabdare să îi afle părerea. Pupile i se dilatau pe măsură ce ea se apropia de el. Oare ce avea ea să spună? Oare cum avea să îi primească vestea?
Nisipul? Răcoros, umed, granulat.
Apa mării îi mângâia degetele de la picioare, doar din când în când, simţind-o rece, revigorantă, clară... atât de clară încât îi dădea impresia că s-ar fi aflat chiar el în chintesenţa ei, a apei hipnotizatoare.
Palmele îi asudau de emoţie... iar asfinţitul soarelui, făcea ca palmele să îi strălucească în lumina pală a acestuia.
Când ea ajunse în dreptul lui, el o întrebă fără niciun preludiu:

-Mă iubeşti?

-Poftim? De asta m-ai chemat aici? Ca să mă întrebi dacă te iubesc? Sprâncenele fetei se ridicară numaidecât.

-Spune! Insistă el, muşcându-şi buza de jos.

-Da domle, te iubesc. Nu puteai să mă chemi la o terasă, să mă întrebi asta? Tocmai aici?

-Te-am văzut ieri cu ăla de pe stradă de la tine, păreai cam intimă cu el...

-Ţi se pare...

-Uite ce e, eu te iubesc, şi nu te-am chemat aici degeaba. Vroiam să te întreb...

-Spui azi?!


Din mâna pe care o ţinuse câteva minute bune la spate, înflori cel mai frumos inel cu peruzea, numai cât să îl confunzi cu ochii ei.
Se aşeză în genunchi în faţa fetei cu ochii albaştrii, întinse mâna spre ea, şi cu vocea tremurândă, o întrebă atât de încet încât numai el ar fi putut să audă:

-...Te căsătoreşti cu mine?

-Ce?

-Te-am întrebat dacă te căsătoreşti cu mine...

-Să mă căsătoresc cu tine? Nu crezi că ne cam grăbim, iubitule?


-Suntem de 5 ani împreună...

-Şi, dacă premeditezi de atâta vreme cererea asta, de ce vii la mine cu un inel de genul ăsta? Ăsta e inel? Atât însemn eu pentru tine? Un inel albastru? Nici să nu te gândeşti că am să mă mărit cu unul ca tine vreodată! Avea mama dreptate! Nu eşti în stare de nimic. Auzi la el, inel albastru pentru o logodnă...

Aruncând inelul în nisip, fata se întoarse cu spatele la el, iar, cu călcâiele înfipte adânc în nisip şi cu mâinile fluturând nervos pe lângă corp se îndepartă de băiat, mormăind.



Băiatul rămase în genunchi, cu capul plecat şi privirea pironită pe o piatră pe care, de fapt nici nu o vedea.

-Inelul! -îşi spuse el când îşi reveni din şoc- unde e inelul??

Începu să scotocească în nisip, în locul unde fata îl aruncase înainte să plece. Nu avea de gând să piardă inelul în care se afla toată dragostea pe care el o poate vreodată dărui cuiva.

Scotoci... scotoci până ce făcu o gaură de doi metri în nisip. În groapă, doar el, şi nisipul ce devenea din ce în ce mai umed, din ce în ce mai amestecat cu pământ. Îl simţea între degete şi sub unghii...

Scotoci... scotoci, ajunse la pământul curat.. rânced, nisipul nu se mai vedea de vreo câteva ore. Inelul nicăieri.

Scotoci... scotoci, ajunse la piatra rece ce îi exfolia unghiile şi îi descărna degetele... Inelul... nici urmă de el.

După două zile de săpat ajunse la magma. Era atat de cald aici, sudoarea de pe frunte se prelingea pe nas, pe buze... el săpa, degetele îi luaseră foc, dar nu conta, el săpa şi nu avea de gând să renunţe! Centrul pământului arată exact aşa cum îl descrisese Jules Verne, cald, roşu şi dominat de o lume interioară extravagantă în peisaje, dar atât de singuratică... Pâlcuri de lavă izbucnind ici şi colo, unele părând că îi vor sări în ochi...



Inelul trebuia să fie pe undeva...

Scotoci prin lavă, scotoci... şi merse... merse... Nici el nu ştia unde avea să ajungă.
În urma lui, tunelul.
În faţa lui, şi mai mult de mers.

Merse caţiva ani şi câteva ore.
Vlăguit, săpa in continuare. Inelul nicăieri.

-Lumină? De unde vine această lumină?
- se întinse spre ochiul de lumină din faţa lui. Ochiul se lărgea, pe măsură ce înainta.

În întâmpinarea lui, văzu o mână ce încerca pe partea cealalta să sape.
Ieşirea din Pământ era aproape.
Mâna ce îi ieşise în întâmpinare îl trase afară din Pământ.

Afară din Pământ era o lume nouă.
Mâna ce îl întâmpinase aparţinea celei mai frumoase japoneze pe care el o văzuse vreodată. Nici că văzuse o femeie mai frumoasă...

-Unde sunt? Întrebă el cu ochii mijiţi...

-歓迎...

-Poftim?

-Eşti în Japonia, ... Uite, am găsit un inel, e al tău cumva? L-am găsit pe iarbă, printre petalele de floare de cireş, cam exact în locul pe unde ai ieşit tu.

-Nu, inelul e al tău, frumoasă fată...

***

Smucitura cu care se trezi îi dezmembră ultima vertebră a coloanei. Cel puţin, asta simţi...
Sudorile ce îl treceau, nu erau acum de la nicio lavă, ci rezultatul visului cu final fericit pe care îl avuse.
În fiecare noapte acelaşi vis... de când ea... nu mai era.
5 ani, scurşi... degeaba.
Îşi băgă picioarele în papuci, se ridică de pe pat. Arcurile patului reacţionară atunci când greutatea lui îşi găsi alt punct de sprijin, cel al podelei scârţăitoare, cu fiece pas, cu care se îndrepta spre şifonier.
Trase pe el nişte blugi, un hanorac... şi ieşi. În urma lui, doar o uşă trânită şi un apartament gol.
Scările imobilului în care locuia erau prăfuite şi întunecate. Aproape că simţea praful invadându-i nările.
Odată ajuns sus... pe acoperiş, vântul ce adia îi amintea de ziua în care ea fugise, cu călcâiele înfipte, pe acea plajă... de ultima zi în care el o văzuse pentru ultima oară, fără ca ea să fie în compania acelui bărbat.

Îşi potrivi picioarele pe margine. Nu se putea uita în jos. Mereu avusese rău de înălţime, iar acum, cu atât mai mult, zece etaje i se păreau cercurile infernului ale lui Dante. Noaptea şi vântul ce adia lin a pagubă, îl impulsionară să simtă ultima muzică de viori, şi să îşi împingă greutatea în faţă spre infern.
Totul devenea din ce în ce mai intens, mai rapid, cu cât se apropia mai tare de cercul cel mai jos al lui Dante... Presiunea, aerul tare ce îi surescita muşchii feţei, toate păreau rezultatul eliberator al unei penitenţe sufleteşti cunoscute doar de el...
Ultimul cerc al infernului nu era departe...



(..)

Cam ăsta ar fi scenariul propus de mine, pentru un scurt metraj ce ar putea foarte frumos să ruleze pe noua inveţie a celor de la ASUS, anume notebook-ul ASUS G51 3D, acesta fiind primul notebook din lume cu NVIDIA® 3D Vision, în stare să reproducă efecte 3D când vine vorba de jocuri şi de materiale video, ca în cazul scenariul de faţă...
Notebook-ul vine la pachet cu ochelari 3D aferenţi şi are în dotare o placă video NVIDIA® GeForce® GTX 260M cu 1GB de memorie video DDR3, de te apucă toată invidia...

Tehnologie audio EAX şi CMSS, procesor Intel® Core™ i7, sistem de operare Windows® 7 pe 64 de biţi, iată caracteristicile PRIMULUI NOTEBOOK 3D din lume...

Pentru cei interesaţi de mai multe detalii despre ASUS G51 3D, am să postez ACEST LINK de referinţă.

Şi... cam aşa arată minunea...



Material realizat pentru Superblog 2009, proba 43, ASUS.

11 comentarii:

  1. o fi Asus asta cel mai tare in tehnologie dar sa dai in magma de Japonia...felicitari..cata imaginatie

    RăspundețiȘtergere
  2. Păi Japonia nu e ea chiar în magmă, e pe partea cealaltă de pamânt, upside down, dar era de prisos să repet straturile... :))
    Mulţumesc de compliment, Andrei :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi se pare ca expresia "Îşi băgă picioarele în papuci, se ridică de pe pat. " nu se prea potriveste acolo, adica povestea are alta tenta air personajul sigur nu isi baga picioarele, daca intelegi ce vreau sa spun ;)

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu înţeleg ce vrei să spui, dar lucrurile sunt cu două tăişuri.
    Când alegi să o termini cu viaţa îţi cam bagi picioarele :D

    Cât despre expresia mea, m-am referit strict la introducerea picioruşului în papuc, şi-mi pare că e destul de clar ;)


    Cam negativist esti, nu crezi Mike? :))
    Ba nu-ti place filmul de la proba Prooptki, ba te gandeşti la băgat picioarele, e sărbătoare, cheer up ;)

    RăspundețiȘtergere
  5. De cand cu concursul asta... au curs comentarii peste comentarii ... poate unele inutile sau poate utile. Dar acum sincer iti spun ca acesta este primul si singurul articol care mi-a trezit atat de multe emotii si sentimente... pana acum.
    Neaparat cititi articolul ascultand melodia de la inceput!

    RăspundețiȘtergere
  6. Wow...cel mai frumos comentariu pe care l-am primit de cand sunt la Superblog :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Iulia... Nu stiu ce sa mai spun. Jur ca mie mi-au dat lacrimile...(sunt mai nostalgica de felul meu).

    Offf...ce final!
    Iar descrierile acelea atat de... in detaliu... Puteam sa-mi imaginez marea, apusul...
    Cel mai tare m-a miscat contrastul creat de prima parte, cea in care ai descris emotiile simtite de baiat, intr-un mod atat de original si mai apoi... dezamagirea de care a putut avea parte.

    Aceste randuri ar merita sa ia viata intr-un film...

    Profund! Foarte profund! Iar muzica de pe fundal... uf!

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!