marți, 30 martie 2010

Despre egoismul meu nemărginit

Am să fiu foarte sinceră. Momentul adevărului, ca să zic aşa... De felul meu nu sunt o fiinţă prea sociabilă, simpatică sau binevoitoare. Mă bazez pe instinct şi fac cam tot ce îmi prinde mie bine.
Singurele persoane pentru care chiar aş face ceva sunt cele câteva pe care chiar le iubesc.
În rest, nu cred că sunt eu Maica Tereza, ca să-i ajut pe toţi.
Cu toate astea, mă consider un cetăţean model, o tipă destul de corectă, atât timp cât totul se încadrează în sfera principiilor mele.
Şi încă ceva, nu intenţionez să mă schimb.
În altă ordine de idei, mă enervează cumplit cei ce nu pricep din prima anumite lucruri.
Să-i numesc proşti, ar fi deja desuet.
Pe toţi ne deranjează proştii, doar ca să nu fim noi consideraţi proşti, la rândul nostru.
N-ai să auzi pe nimeni că spune: vai ce-mi mai plac mie proştii!
Deşi, dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că toată lumea ar trebui să iubească proştii, chiar şi proştii.
Pentru că ei, dacă ştii cum să le gâdili orgoliul, pot deveni uneltele perfecte.
Bucăţile de plastilină pe care nu le-ai avut niciodată, la grădiniţă.
Genial, nu?

Simt totuşi că m-am îndepărtat de la subiect.
Ce vroiam să spun de fapt. Ca om iubitor de tehnologie, om ce va muri strâns de gât cu ştecherul de la unitatea calculatorului personal, mai stau şi pe messenger... uneori.
Adresă de messenger veche, cam de pe vremea când nu orice   fraier  avea aşa ceva, o ţin pe available doar pentru două-maxim-trei persoane.
Însă, când mă uit available pentru toată lumea, atunci începe coşmarul meu! Monitorul meu se transformă subit într-o maşină de popcorn, ferestrele de messenger apărând ca floricele de porumb lovite de capac - cu sunetul de rigoare.

Să luăm un exemplu practic. Întră... Vasile (pentru protejarea identităţii persoanelor, numele protagoniştilor au fost schimbate, în prealabil.) şi mă întreabă ce mai fac. Mă numeşte Julia, deşi numele meu e Iulia de dimineaţă până seara. Dar, lui i se pare cool să mă englezească. Nu-i nimic, bine şi aşa rău.
Mă pupă, mă ia în braţe virtual. Îmi spune cât de mult dor a strâns el, de când nu ne-am mai văzut (fiind destulă vreme de atunci... din câte - din întâmplare - îmi amintesc eu) şi începe să depene nişte amintiri de prin Vama Veche, în multe fraze (prea multe, aş zice...), cu multe semne de punctuaţie.
Tipă perspicace, cum mă ştiţi, mi-am dat seama imediat că omul nostru povestea de fapt nişte întămplări la care eu fusesem de fapt prezentă. Îl anunţ, la care el îmi zice: da măi, şi stai să vezi ce s-a întămplat mai departe!
Ei, dragii mei, la o astfel de chestie, nu prea mai ai ce să zici, decât să râmâi perplex. Adevărul ăsta e, că nu mi-a mai povestit nimeni viaţa mea, până acum, în afară de mama. Iar mama, cu siguranţă s-ar ghida pe acea perioadă a existenţei mele, sinonimă cu vreau papa, mama sau de ce nu, vreau caca.
Şi povesteşte Vasile, povesteşte, la un moment dat, citind, bineînţeles pe diagonală, observ un semn de întrebare. Îmi zic... opa stai aşa că mă întreabă ceva... a schimbat subiectul.
Aşa şi era, fusesem perspicace din nou.
Vasile mă întreba ce fac de Paşte şi dacă nu cumva aş vrea să merg la un party de Drum and Bass, că e mare chindie pe undeva prin centru.
Deşi mă încerca să-i amintesc că pe mine nu m-a mai văzut nimeni la astfel de adunări zbenguistice, cel puţin de când părul meu a decis să fie mai jos de umăr - deci, cu foarte mult timp în urmă -, l-am refuzat politicos şi mi-am văzut de treburile mele, lăsându-l pe Vasile cu pasiunea lui pentru scris, mie, pe messenger.
După ceva vreme, şi romane întregi în care el întreba, el răspundea, s-a decis să mă anunţe că nu e cazul să plâng sau să fiu tristă toata ziua, dar, din păcate el are treabă şi va trebui să iasă de pe messenger, dar că vom vorbi curând. Am ridicat dintr-o sprânceană şi am zis "haleluia".
Chestia asta, îmi aminteşte tragic de mult de un film care mi-a plăcut maxim, Cast Away.
Problema cea mare, nu e că el joacă rol de Tom Hanks, ci că eu joc rolul mingii tăcute...

Si, pentru că mă iubesc, pe sfârşit, îmi dedic o melodie.

19 comentarii:

  1. Tare rau comaparatia cu floricelele de porumb :)))

    RăspundețiȘtergere
  2. cu riscul de a fi ridicol: ai sa iti schimbi parerea legata de nevoia de a face si gesturi gratuite; asa cred eu!
    in caz contrar, ai toate sansele sa ai foarte mari dezamagiri.
    singuratatea este o "haina" foarte grea.
    putini pot sa o duca!

    RăspundețiȘtergere
  3. Păi, gesturile gratuite sunt făcute, pentru cine merită.
    Cât despre singurătate, sinceră să fiu, prefer să râmân singură, decât acompaniată de oameni care ar sta lângă mine, doar pentru gesturile mele gratuite. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. nu! ma intelegi, insa, nu renunti la "masca".
    eu cred ca ma intelegi!
    gratuit nu inseamna fara valoare!

    RăspundețiȘtergere
  5. Ba te-am înţeles perfect. Deci, în propoziţia nr.2 ai dreptate.
    Nici eu nu m-am referit la gesturile gratuite ca şi sinonime ale celor fără valoare.
    Cum am spus, fac lucruri pentru cei PE CARE ÎI IUBESC.
    Într-un fel, cred că e mai bine să eviţi filantropia, pentru că nu totţi fac diferenţa dintre asta şi prostie.
    Iar eu sunt bine aşa cum sunt.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ştiu cum e să cauţi singurătatea atunci când aglomeraţiile îţi dau nenumărate motive să o iei razna. Nu e gest antisocial, ci doar de conservare. Şi dacă e să se cheme egoism, cui îi pasă?

    RăspundețiȘtergere
  7. Dacă aş putea sublinia ce ai zis, aş face-o.
    Ăn sfîrşit cineva care a înţeles despre ce vorba! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Sa nu-l numim egoism, ca nu este chiar asa...e mai mult o forma de protectie personala: stii ca toti incearca sa traga de tine in toate directiile, asa ca preferii sa te limitezi doar la cei pe care ii iubesti. E perfect normal! :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Păi da, oricum, ai o singură viaţă, iar, atât timp cât nu faci rău nimănui, cred că îi faci un mare bine.

    RăspundețiȘtergere
  10. si ce ai sa te faci atunci cand ai sa realizezi ca persoana care ar fi meritat cel mai mult, dar care nu a reclamat nimic, NIMIC, a fost cea care a platit pentru ca tu ai hotarat sa te protejezi in acest fel?
    mereu, alegerile sunt grele, si platim pentru ele.

    RăspundețiȘtergere
  11. dupa ce am scris, am vazut ca "avem potential"
    asta m-a emotionat, oricat de patetic ar putea sa para!

    RăspundețiȘtergere
  12. Cred că sunt suficient de cerebrală încât să realizez, cine merită şi cine nu.
    Asta, dacă te raportezi special la mine, că postarea poate fi privită şi la modul general...
    N+am înţeles prea bien cine are potenţial, însă :)

    RăspundețiȘtergere
  13. ...spunea cineva : "când petreci prea mult timp printre oameni , te îndepărtezi de tine , iar când eşti prea mult timp cu tine însuţi / însăţi...te îndepărtezi de ceilalţi " .
    Însă...în cele din urmă contează calitatea , şi nu cantitatea . E o frază "frumoasă" care bate spre gesturile gratuite , în "The Salton Sea" , undeva pe la început :P

    RăspundețiȘtergere
  14. O da!:D Ţin şi eu minte fraza aia! Bun film!:D

    RăspundețiȘtergere
  15. Nu voi scrie decat atat: "Wilsooooooon!".

    RăspundețiȘtergere
  16. O vazusem la un moment dat pe Maica Tereza pe Domneasca. Mi-a spus ca nu-si facuse blog...

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!