sâmbătă, 21 mai 2011

Unde-i țiganca, să-i dau bănuțul?

Deși se apropie 1 iunie și nu Crăciunul, mie, perioada asta îmi amintește cu precădere de copilărie. De mers la plajă cu un colac improvizat dintr-o cameră de autoturism, de bălăceală în brațul Borcea și de vacanța de vară ce stă să înceapă. Pentru alții.

Uneori tare mi-aș dori să mai am elanul ăla. Să cânt pe stradă A venit vacanța mare, să stropesc cu pistolul cu apă vecinii care ies din bloc și să mă ascund după marginea balconului, să visez la ziua aia magnifică în care învățătoarea Jeciu ne aduna ca pe niște pui de gâscă și ne ducea în vizita pe la Delfinariu, apoi pentru o bălăceală scurtă și-un castel de nisip (cu alură de adăpost antiatomic) pe plajă. 
Mi-e dor de costumul meu de baie verde fosforescent ce-i servea învățătoarei mele ca și indiciu a faptului că turma e prin preajmă. 
Mi-e dor de vremurile când verișorul meu mai mare suferea din dragoste pe la bunica, iar eu mă întrebam de ce Dumnezeu e așa de trist când e la țară și poate fi the king of the world. 

Apoi? Vorba unei scenete (puțin adaptată, firește): am crescut, m-am îndrăgostit fără scăpare de cea mai frumoasă ființă existentă și duse au fost celelalte plăceri. Și culmea că odată ce-ți dispar unele plăceri, aleluia că nu-ți mai vin înapoi nici să le piști cu ceară. Pentru că, indiferent de circumstanțe, de cursul întâmplărilor, rămâne un singur sentiment ca și fundal. Iar ăla nu dispare oricâte tumbe ai binevoi tu să faci. Și nu, nu vorbesc de primul fling sau de orice fel de aventură pe care ai fi putut să o ai. Vorbesc despre acea persoană.

Și, că tot am menționat la început de Crăciun... Ehe, cine a avut sau are bunici la țară, are idee care e faza cu tăiatul porcului. În esență, un ritual destul de barbar, motiv pentru care mă ascundeam de cele mai multe ori în casă și plângeam până ce porcul își dădea duhul; perioada cu pricina prezenta un soi de farmec aparte, desprins parcă din tenebrele Evului Mediu. Ritual care se încheia cu mine urcată pe porcul gata pârlit, obligată să spun o poezie (eventual Dii căluț cu patru roate; că tot era cea mai apropiată de ideea asta de mijloc de transport cu 4 umblătoare). Toată povestea se încheia cu următoarele cuvintele ale bunicilor mei: nepoțica a luat premiul I și știe să deseneze frumos. Oh, brother...

Cu toate astea, e vară... aproape vară, cel puțin... se aud sirene de pompieri sau ambulanță (că niciodată nu le diferențiez), iar eu stau cocoțată în mijlocul patului cu laptopul pe genunchi. Am un sentiment de La Țigănci și se-aude ceva de-un sfârșit al lumii (inventat de unii pricepuți în ale marketingului). Unde n-ar Ăl de sus o așa minune. Dar, ca de fiecare dată, Divinitatea alege să fie sadică și să mă momească aiurea. Nu de alta, dar nimic nu mai e cea fost. Nici măcar târgurile vintage. Nici măcar concertele. Nici măcar cafelele. Oameni care vin și pleacă. Oameni care se schimbă. Iar tu? Unde ești tu?


4 comentarii:

  1. Dar de ce te puneau, fratele meu, să reciți, pe porc? N-am mai auzit de obiceiul ăsta. Un omagiu postum guițătoarei?
    Chiar, ai observat că zicem mereu: ”Tăiem porcul de Craciun”? Nu scroafa, deși bănuiesc că nici ea nu moare de bătrânețe... :D

    RăspundețiȘtergere
  2. silavaracald,
    Iaca e un obicei de prin partile locului, bag de sama :))

    Pai normal ca nu zice nimeni nimic de scroafa, its a mans world :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Vai de mine... am intrat ,ca aveam chef sa injur de toti dracii de amiaza niste tiganci... serios!
    Unde-s tigancile alea doua, sa le dau dracului(dar mai intai o repriza de pumni in goarna....pana uit intamplarea)

    RăspundețiȘtergere
  4. Castiel,
    Nu. Aici e vorba despre cu totul altă poveste :)

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!