We will rock you! (I)

Stilurile vestimentare sunt de cele mai multe ori influenţate de activitatea pregnantă din viaţa fiecaruia, iar de departe cea mai importantă activitate în viaţa unui om e muzica. Ok, nu îţi câştigi existenţa din muzică, dar da, ai un Ipod, un mp3 sau 4 player, Winamp-ul nu merge niciodată la culcare... şi uite-aşa, înainte să realizezi ce se întâmplă cu tine, începi să te îmbraci ca ăl de cânta melodia ta preferată pe MTV.

Dacă ar fi să mă uit puţin prin trecutul meu, ehehe, cred că aş fi exemplul cel mai bun de dat (fireşte, eu şi cei pe care odată îi numeam prieteni) în ceea ce priveşte muzica ce se reflectă direct în stilul de îmbrăcăminte.

Ţin minte că totul a început cu un tricou cu Slayer prin clasa a -VII-a. Pe atunci habar nu aveam cine sunt ăştia de la Slayer sau ce satane cântă ei, dar, umblând prin magazine în căutarea unor haine noi, pac am dat peste tricoul ăsta. A fost dragoste la prima vedere. Eu + Grafica cu zombies de la Slayer = instant love. Ei, dar era o problemă... pe vremea aia eram blondă ca spicul de grâu atunci când e el fericit (culoare datorată încrucişării de ADN-uri dintre mama şi tata; al mamei e ieşit triumfător de blond). Eh, odată ce am ajuns să port un tricou de calibrul ăsta, roacherii au început să mă observe şi să mă întrebe ce album de la Slayer îmi place mie mai mult şi mai mult. Pusă faţă în faţă cu dilema, am început să mă interesez, ca să nu cad de fraieră. Ce era să le spun? A no, mie îmi place grafica...

Într-adevăr, aveam eu din familie specimene care ascultau duminica după-amiaza închişi cu cheia pe dinăuntru în sufragerie Ziua Vrăjitoarelor ori Blaze of Glory, dar... Slayer parcă nu. Ei, şi m-am interesat, şi-a-nceput să-mi placă. Ba chiar m-am tuns scurt, m-am dezblonzit c-un negru albăstrui şi am devenit oficial prima individă din oraşul meu cu freză ''mâncată de câini'' (the credit for this one goes to madam Ivănuş din liceu – diriga).

Uşor, uşor am început să prind din zbor care-i faza cu death metal-ul, gothic metal-ul, black metal-ul şi toate darkismele de genul ăsta. Recunosc că m-a ajutat şi faptul că am doi verişori foarte roacheri de felul lor. Prin urmare, gena era în familie, aşteptând să ţâşnească, doar.

Fireşte că intrat in the dark world aşa, fără invitaţia la prăjiturele. Am fost acolo, trup, suflet şi geacă de piele. Pentru că, în timp tricoului cu Slayer i s-au alăturat nişte blugi negri strâmţi, o geacă de piele de numa'-numa' şi-alte tricouri fioroase. Am început să mă machiez ca o bufniţă şi să mă ojez în stilul degetelor prinse la uşă. Următorul pas a fost să îmi las iar părul să crească, pentru a putea da din pleată mai cu spor la orice sunet nervos de chitară.

La chitară am învăţat să zdrăngăn la nivelul mâţei care urlă cu spor pe acoperiş, iar pe o motocicletă n-am învăţat niciodată să merg. Nu că n-aş avea skillurile necesare, ci pentru că nu mă înţeleg bine cu semnele de circulaţie, dar despre mine şi semnele de circulaţie am să vă vorbesc cu o altă ocazie.

Acum? Blugi negri? Tot strâmţi. Bocanci? Da, uneori şi vara. Geacă de piele? Numai primăvara şi toamna. Tricouri de roacher? Greu de zis... Să zicem că singurele triouri rock pe care le mai port pe-afară sunt: unul cu Lacrimosa (pe care îl iubesc enorm), unul cu Billy Idol (ash grey, deci nu negru) şi unul foarte cute pe care scrie Black Widow (roşu, ca să nu mă deoache lumea). În rest, da... tricouri cu tot felul de pisicuţe, typo shirts sau simple, fără pic de grafică. A da, şi să nu uit de ăla cu Minnie Mouse.

Va urma!