joi, 18 august 2011

Deja se simte miros de școală

Timpul trece al naibii de repede. Nici nu te-ai învârtit bine și nu ți-ai lipit strașnic nasul de Abecedar, că pac, pleosc, buf, o forță supremă te trimite într-o lume a adulților în care nu vrei să fii. Dintr-o dată, nu mai ai cum să dai vina pe colegul de bancă, pentru că ăsta s-a făcut ditamai găliganul și dacă-l deranjezi ți-a și articulat-o peste ceafă. Nici măcar mamei sau doamnei învățătoare nu te mai poți plânge, că vorb-aia: ești mare, nenică. Acum trebuie să-ți rezolvi situațiile singur-singurel, ba unde mai pui că trebuie să le rezolvi și pe ale altora. Gata cu distracția la gârla de lângă curtea bunicii, pentru că nu mai ai timp. Și chiar dacă ai avea, parcă nu-ți mai dă mâna, ție, adult în toată splendoarea, să te copilărești. 

Și cum spuneam... miroase a școală. Pe vremea când eram direct afectată de fenomen, nu mă hotăram exact dacă perioada e una fericită pentru mine, au ba. Începutul de școală însemna terminarea vacanței de vară, implicit plecarea de la bunici. Pe de altă parte, însemna miros de cărți, însemna că se apropie cu pași alerți ziua mea de naștere și mai însemna că primesc cadouri. Prin urmare, începutul de școală semăna, în cazul meu, cu senzația aia masochistă - când te doare măseaua, în loc să caști gura, tu strângi din dinți cât poți. Parcă nu mai doare în halul ăla. Parcă... Sau, cum aveam să aflu peste ani, cam cum e să te îndrăgostești. Un fel de durere, dulce, durere. 
Trecând la lucruri ceva mai palpabile, treaba cu școala era că noi aveam rechizite. Da, din alea expirate de prin anii 1990, cu iz optecist, dar aveam. Și ne plăceau al naibii de tare. Pe vremea aia nu existau pixuri cu Hannah... Montana (așa o cheamă?), cu Spiderman, Iron Man, blah, blah, blah. Nope, pe vremea mea copiii care deținea penar cu magnet și pix cu roșu se numărau printre privilegiați. Iar lucrul ăsta nu se întâmpla dintr-o sărăcie lucie, ci din condițiile existente pe vremea aia. E ca și cum ai spune că omul cavernelor era sărac pentru că pe vremea lui, cel mai tare gadget era roata, Țin minte că cea mai șmecheră chestie pe care am putut vreodată să o am, când eram kinder pe la școală, a fost o riglă cu tabla înmulțirii pe spate. Încet, moda s-a luat la toată clasa. Brusc, toți eram mari matematicieni. Până s-a prins doamna Jeciu și a început să se ocupe personal cu strânsul riglelor, atunci când era rost de scos o foaie de hârtie. P.S. Încă am sechele cu tabla înmulțirii cu 7. Mă enervează și aș scoate-o din programă! Asta nu e tablă a înmulțirii. E tortură murdară!

Ei, acum, kinderii au cu totul alte pretenții decât aveam noi. Și e normal. Lumea evoluează, se schimbă, iar se schimbă... și tot așa. Însă, aici intervine o problemă: cu cât se măresc pretențiile, cu atât parcă se vede mai pregnant sărăcia în cazul unora. Și, cum copii sunt cu toții, nu ai cum să îi privezi de ceea ce are colegul. Iată de ce, există și campanii care merită atenția mea: ca de exemplu cea făcută de Real Hypermarket.

Comunicatul de presă privind campania:

In perioada 21 iulie - 28 septembrie a.c clientii care fac cumparaturi in magazinele real,- de minimum 10 lei pe un singur bon fiscal primesc un numar de puncte aferent valorii cumparaturilor facute. Aceste puncte pot fi acordate de catre acestia prin accesarea website-ului http://www.academiaderechizite.ro/ scolilor inscrise in program. La sfarsitul campaniei fiecare scoala primeste numarul de laptop-uri aferent punctelor acumulate.  

Pentru mai multe detalii, regulamentul oficial al programului este disponibil la Biroul Relatii cu Clientii din fiecare magazin real,- precum si pe website-ul http://www.academiaderechizite.ro/.

Nu știu eu despre alții, dar eu am învățat să folosesc un calculator fix în clasa a VII-a, datorită orelor de informatică. Și, ceea ce am învățat eu nu se poate musai spune că a fost informatică, având în vedere că monitoarele erau din piatră, tastatura din lemn (nu, nu din bambus), iar circuitele erau confecționate din conserve vechi de pește.  Când m-am deșteptat, am observat că trebuie să o iau de la capăt cu învățatul utilizării unui pc, pentru că ceea ce știam eu, nu prea semăna cu ceea ce era de fapt adevărat. Și da, sunt absolut conștientă că mirosul de vechi se datorează și faptului că s-au scurs vreo 12 ani de când eram eu clasa a VII-a. Cu toate astea, am auzit că situațiile actuale prin școli au de-a face cu aceleași rășnițe obosite. În consecință, se cere o schimbare masivă, zic. 

Eu nu am copii și nici nu îmi doresc. Singurul copil pe care mi-l doresc sunt eu. Cu toate astea, îmi amintesc perfect cum e să fii copil, și tocmai din acest motiv, aleg să susțin această campanie! Pentru mai multe detalii, sunteți invitații mei să accesați link-urile de mai sus. 

Și-ar mai fi un aspect. Ouă, lapte, ulei și toate alea cumpără toată lumea. Corect? Corect. De ce să nu ajutăm prin ouțul ăla, prin sticluța aia de ulei, un copil, doi, trei, nouă? Un carton întreg de copii?





4 comentarii:

  1. Torden,
    Dap! Și tocmai de aia merită să li se facă reclamă. Comerț există peste tot, numai că, în general e doar on way. Aici e un fel de simbioză care mie îmi place maxim.

    RăspundețiȘtergere
  2. Faina campanie, fain articol!

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!