Morții mamii ei de cioară!

...și nu, nu fac niciun fel de discriminare rasială. Eu mă refer la o cioară din aia de trăiește cu sutele de ani, croncăne ca descreerata prin copaci și profită de faptul c-are pliscul mare. 

Ei, cum dormeam eu liniștită noaptea trecută, cum aud: craaa, craaa, craaaaaaaaaa. Căutând perna nr.2 cu buricele degetelor, îmi spun: ce Dumnezeu mă, iar am visul ăla medieval tâmpit în care sunt Rapunzel, balaurul pândește, iar ciorile croncăne, așa cum îi stă bine unui peisaj medieval? Overraaaaaaaaaaated! Am mai văzut filmul ăsta, și no fun! Low budget. 

Mna, și cum mă convingeam eu că nici măcar vise ca lumea nu pot să am, pac deschid un ochi și constat că al meu castel are termopane. Ba unde mai pui că mai sunt și de-alea urâte și albe, ca la secția x a spitalului de boli nervoase. Faza nasoală e că cioara tot se auzea! Mă ridic ursește din pat, îmi sprijin coatele de geam, reperez dihania, și-i spun din tot sufletul meu de copil: mori, dă-te dracu de guralivă, acum ți-ai găsit să te cerți??? 

Nu de alta, dar nesimțita asta tuciurie mă făcea la 5 dimineața să uit de orice bună creștere și să vorbesc ca la ușa de... termopan al castelului meu. Se uită cu doi ochi biloși la mine, deschide super pliscul ei secular și-și vede de croncăneală. Jur pe ce aveam mai scump că în acel moment în care până și sâmburii dorm, mi-am dorit o praștie, sau o pușcă cu alice, s-o nimeresc direct la pipometru. Acum, protecția ciorilor guralive să vină liniștită să mă înhațe, c-am păcătuit cu gândul. Dar, mă gândesc că dacă tot vine, și tot ma ia, barem să mai trag odată cu praștia și-n vecina aia guralivă de la blocul din față; câteodată jur că nu le deosebesc. 

Dar, cum soarta nu a ținut cu mine, iată că m-am văzut obligată să mai apelez once again la dopurile mele de urechi. Alea de se umflă în urechi și piuie, alea de seamănă (vorba cuiva drag) a supozitoare. Cât mi se aranjau dopurile, m-am mai certat o tură cu plicul de la patură pentru că-mi intraseră picioarele nașpa și nu știam cum să mai ies. Am adormit în plic. De nervi. 

Noapte bună.

Ohne Bedauern?

 Am văzut de curând un videoclip care m-a făcut să smiorcăi vreo câteva lacrimi. Da, pe mine, persoana după care au inventat cuvintele: duritate și snobism. Adevărul e că-ți mai trebuie câte-un șut de genul ăsta, ca să te trezești la realitate. Să simți. Să reflectezi. Să fii om. Și mai ales să realizezi unde și când, în decursul magnificii tale vieți ai rău-voit să greșești.

Nu știu despre voi, dar eu, dacă ar fi să stau să răspund la întrebarea: ce anume regreți? cred că aș face o listă lungă. Și culmea e că, dacă aș analiza-o, aș constata că e doar vina mea. Sunt propriul meu stăpân. I call the shots. Și tot eu greșesc. Firește, nu mă refer la momente de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de... pizza, pentru că mașina cu înghețată avea viteză prea mare, iar eu picioarele prea scurte. Nope. Mă refer la situații de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de pizza pentru că mi-a fost lene să ies din casă când trecea mașina.

Iar dacă ar fi să fiu mai puțin evazivă de-atât, aș spune că regret momentele în care am dar cu flit multor prieteni, neavând niciun motiv serios să fac asta. Oameni care nu se mai întorc. Regret multele relații în care am profitat de faptul că I got charm și mi-am permis să termin psihic oameni ce nu meritau asta din partea mea. Nu regret că relațiile s-au terminat, ci că aș fi putut să nu încep acele relații, ori să le dau drumul de la o înălțime mai mică. Regret faptul că nu pot sta mai mult de o zi cap-coadă la bunicii mei, conștientă fiind de faptul că timpul nu stă în loc. Regret faptul că nu-mi pot asculta mai mult mama, atunci când îmi vorbește despre problemele ei, deși ea e singura persoană ce mă ascultă cu adevărat, atunci când nimeni nu dispus să se încarce cu suferința mea. Regret că nu răspund la telefon. Regret că nu pot schimba toate astea.

Nu regret faptul că te iubesc. Nu am regretat niciodată, așa că nu am să încep acum. Dar, regret că nu am știut cum să fiu măcar eu logică, eu balanța echilibrată. Eu, copilul optecist maturizat înainte de vreme, ce a rămas blocat undeva în anii 90. Nu regret nici că vei să fi ultima persoană pe care o voi vedea prin interiorul pleoapelor mele, atunci când nu se vor hotărî dacă să-mi cânte o slujbă, au ba.

Nu, nu regret că nu pot fi amuzantă azi.

Dar, iată și videoclipul cel pricinos. Asta așa, ca să vă facă și pe voi să vă zvârcoliți. Nu numai pe mine.
So, voi ce regretați?




Vezi mai multe din Familie, casa, copii pe 220.ro

Stări de spirit (46) Woodkid - Iron

WOODKID - IRON

Great focken video!

Șantier

După cum se vede, sunt în redecorări pe blog. Din păcate, dând cu var și lipind tapet nou, am pierdut multe din sertarele de pe perete. Inclusiv blogroll-ul. Așa că faceți un strop de bine și anunțați-vă, ca să știu să vă bag iar la sertar.

Ușidi nesimțitul!

Frate, am și eu o zi liberă... una care nu e ea chiar toată liberă, dar dimineața am pretenția să dorm până la ora ț, că așa vrea mușchiul meu, și să vezi ce pățesc... 

Cum mă întorceam eu de pe o parte pe alta, molfăind mulțumită cum că e zi de muncă, eu dorm iar alții se pregătesc morocănoși să meargă pe front, pac bormașina. Dar nu de-aia simpatică de bâzâie timid, ci ditmai godzilla de bormașină de i-ar fi oprit unghiile din crescut chiar și lui Lenin. Dumnezeule mare, instant m-am dorit înapoi la muncă. Acolo unde scriu articole de blog despre tricouri, brush-uri de Photoshop și festivaluri de țesături. Acolo unde fac facturi și dau telefoane în dreapta și-n stânga. Acolo unde singura gălăgie e cea a muzicii pe care eu o ascult pentru că eu vreau. 

Neavând de ales, am deschis un ochi, l-am deschis și pe al doilea, apoi mi-am luat având și l-am deschis și pe al treilea. M-am agățat nemulțumită de cana de cafea ce stătea rece și cuminte (făcută de mama de la ora 6 noaptea), și-am început să sorb resemnată. Am pus mâna pe telecomandă, am dat pe postul ăla extra marfă unde difuzează Midsomer Murders și am mimat un zâmbet satisfăcut. Nu de alta, dar parcă nici bormașina nu se mai auzea. Ei, dar cum fericirile nu țin de regulă prea mult, pac constat că o muzică extraterestră se aude cum intră pe fereastra mea. Brusc ciripitul păsărelelor ce locuiesc în plopii din fața geamului meu era ca și inexistent sau eventual, acolo pe unde se mai auzea, era dublat de-un ritm de manea de-ți venea să-i faci harakiri lui Guță, sau ce alt behăitor o fi fost. 

De nervi am exersat toate vocalele posibile, de la aaaa, la oo, la iiiiiiiiih. Ei, și când am ajuns la h, clar că o dădusem deja grav în consoane, iar drumul până la hhhhhhhhh, jjjjjjjj, grrrrr, a fost extrem de scurt. Da, mi-am dorit un revolver. Nu pentru mine, ci pentru ei. Da, mi-am dorit și-o sabie de-aia sharp de samurai ca să-i despic cutia craniană a celui ce-a decis că vineri dimineață e rost de manelisme. Brusc, râsul malefic mi-a fost oprit de conștientizarea faptului că pot să-i despic eu cu sabia mea de samurai calota craniană cât oi vrea, că pe-ăsta nu-l doare. Ba e posibil să-l gâdile. 

Așa că am închis fereastra. Pentru că rezistă, rezistă, rezistă. Fereastra, nu nervii mei. Și-uite așa ajung la concluzia că nici o găleată mare cu serotonină nu m-ar ajuta să ajung iar pe drumul cel bun. Defecțiunea e permanentă. Ba chiar, mai ajută și alții, așa, din grandomanie, la o uzură mai cu spor. Să nu care-cumva să îndrăznesc să fiu și eu un om normal.

We will rock you! (I)

Stilurile vestimentare sunt de cele mai multe ori influenţate de activitatea pregnantă din viaţa fiecaruia, iar de departe cea mai importantă activitate în viaţa unui om e muzica. Ok, nu îţi câştigi existenţa din muzică, dar da, ai un Ipod, un mp3 sau 4 player, Winamp-ul nu merge niciodată la culcare... şi uite-aşa, înainte să realizezi ce se întâmplă cu tine, începi să te îmbraci ca ăl de cânta melodia ta preferată pe MTV.

Dacă ar fi să mă uit puţin prin trecutul meu, ehehe, cred că aş fi exemplul cel mai bun de dat (fireşte, eu şi cei pe care odată îi numeam prieteni) în ceea ce priveşte muzica ce se reflectă direct în stilul de îmbrăcăminte.

Ţin minte că totul a început cu un tricou cu Slayer prin clasa a -VII-a. Pe atunci habar nu aveam cine sunt ăştia de la Slayer sau ce satane cântă ei, dar, umblând prin magazine în căutarea unor haine noi, pac am dat peste tricoul ăsta. A fost dragoste la prima vedere. Eu + Grafica cu zombies de la Slayer = instant love. Ei, dar era o problemă... pe vremea aia eram blondă ca spicul de grâu atunci când e el fericit (culoare datorată încrucişării de ADN-uri dintre mama şi tata; al mamei e ieşit triumfător de blond). Eh, odată ce am ajuns să port un tricou de calibrul ăsta, roacherii au început să mă observe şi să mă întrebe ce album de la Slayer îmi place mie mai mult şi mai mult. Pusă faţă în faţă cu dilema, am început să mă interesez, ca să nu cad de fraieră. Ce era să le spun? A no, mie îmi place grafica...

Într-adevăr, aveam eu din familie specimene care ascultau duminica după-amiaza închişi cu cheia pe dinăuntru în sufragerie Ziua Vrăjitoarelor ori Blaze of Glory, dar... Slayer parcă nu. Ei, şi m-am interesat, şi-a-nceput să-mi placă. Ba chiar m-am tuns scurt, m-am dezblonzit c-un negru albăstrui şi am devenit oficial prima individă din oraşul meu cu freză ''mâncată de câini'' (the credit for this one goes to madam Ivănuş din liceu – diriga).

Uşor, uşor am început să prind din zbor care-i faza cu death metal-ul, gothic metal-ul, black metal-ul şi toate darkismele de genul ăsta. Recunosc că m-a ajutat şi faptul că am doi verişori foarte roacheri de felul lor. Prin urmare, gena era în familie, aşteptând să ţâşnească, doar.

Fireşte că intrat in the dark world aşa, fără invitaţia la prăjiturele. Am fost acolo, trup, suflet şi geacă de piele. Pentru că, în timp tricoului cu Slayer i s-au alăturat nişte blugi negri strâmţi, o geacă de piele de numa'-numa' şi-alte tricouri fioroase. Am început să mă machiez ca o bufniţă şi să mă ojez în stilul degetelor prinse la uşă. Următorul pas a fost să îmi las iar părul să crească, pentru a putea da din pleată mai cu spor la orice sunet nervos de chitară.

La chitară am învăţat să zdrăngăn la nivelul mâţei care urlă cu spor pe acoperiş, iar pe o motocicletă n-am învăţat niciodată să merg. Nu că n-aş avea skillurile necesare, ci pentru că nu mă înţeleg bine cu semnele de circulaţie, dar despre mine şi semnele de circulaţie am să vă vorbesc cu o altă ocazie.

Acum? Blugi negri? Tot strâmţi. Bocanci? Da, uneori şi vara. Geacă de piele? Numai primăvara şi toamna. Tricouri de roacher? Greu de zis... Să zicem că singurele triouri rock pe care le mai port pe-afară sunt: unul cu Lacrimosa (pe care îl iubesc enorm), unul cu Billy Idol (ash grey, deci nu negru) şi unul foarte cute pe care scrie Black Widow (roşu, ca să nu mă deoache lumea). În rest, da... tricouri cu tot felul de pisicuţe, typo shirts sau simple, fără pic de grafică. A da, şi să nu uit de ăla cu Minnie Mouse.

Va urma!

Sfaturi

Hmm... Nu ştiu exact dacă există sau nu sfaturi bune. Înclin să cred că nu. Prin asta a nu se înţelege că ar exista doar sfaturi rele. Nope, nu asta am vrut să zic. Ceea ce vreau de fapt să scot în evidenţă e că sfaturile celorlalţi sunt, de cele mai multe ori subiective, iar acest subiectivism nu e musai izvorât din nu ştiu ce plan diabolic de a te face pe tine să iei cele mai proaste decizii.

Nu, sfaturile sunt de cele mai multe ori subiective pentru că oamenii tind să găsească puncte comune între ceea ce experimentezi tu şi ceea ce li s-a întâmplat lor în Paleolitic. Poate că, uneori, asemănările există, însă, nicio situaţie nu e identică cu alta, aşa că aceleaşi sfaturi ce au făcut bine unei prime situaţii, e posibil ca într-o a doua să nu schimbe mare lucru, ba chiar să înrăutăţească. Fireşte, există şi situaţiile alea fericite în care sfaturile altora chiar se mulează pe ceea ce ai tu, dar... sunt cazuri rare ce nu servesc ca şi excepţii ce fac regula.

Oamenii sunt diferiţi, au gusturi diferite, concepţii diferite. Tocmai de aia sfaturile nu merg mereu. Şi paradoxal e că nu mai poţi să te ghidezi nowadays nici măcar după faptul că reprezentanţii aceleiaşi naţii sau zodii (etc) ar trebui să fie într-o oarecare măsură cam la fel. Adevărata identitate ţi-o dă viaţa pe care ai avut-o, experienţele avute şi implicit educaţia.

În concluzie, când e să ai nevoie de sfaturi... Da, poţi asculta ceea ce zic ceilalţi, dar nu face literă de lege din asta. Stai, judecă, pune în balanţă, aşteaptă o perioadă să-ţi treacă nervii ăia de ţi-au întunecat judecata şi te-au făcut să trânteşti uşi, şi-abia apoi vezi ce-ai de făcut. Şi, dacă aveţi de iertat pe câte cineva, do it! Nu de alta, dar been there, done that, iar drumul pe o platformă ranchiunoasă nu e nici sănătos şi nici plăcut.

Scotoceli (n)

În trecut obișnuiam să fac rubricuță din așa ceva. Ce mai caută lumea de ajunge la mine, adică. Ei bine, în timp, am cam uitat. Nu de alta, dar uneori devine obositor să tot stai cu ochiul ciulit pe progrămelele ce te ajută să vezi cuvinte cheie, ip-uri, prostii. Sunt fun cât sunt. Până nu mai sunt. Și știu ce vorbesc.

Ei, dar revenind la sentimente ceva mai bune față de rubrica scotocelilor, iată că m-a cadorisit Dara c-o leapșă. Cică să zic ce caută populațiunea pe domnul Google, de-ajunge pe la mine.

Să-i dăm, deci, bătăi. În afară de faptul că mulți inși caută pe Gogu chiar Omlette du Fromage sau numele meu (omlette du fromage, pricep, dar numele meu, de ce?!), iacătă că mai sunt și oameni sensibili ce caută în felul următor:

NU FI NERVOS, AM FOST CA TINE - Mă gândesc că cineva îmi ghicește gânduri. Și mă mai gândesc că tot cineva știe să pună virgula corect. Dar, ca mine garantat că n-a fost nimeni. Și-apoi, eu mă gândesc așa c-asta-i reclamă d-aia super mascată la cabinete pentru tratat coo-coo people. Nușt. Zic și eu. Unde dau cu semnătura?

dumnezeu iti da dar in traista nu-ti pune - bun, şi tu ce vrei să ştii de fapt, că tot nu m-am prins... Şi niciodată n-am înţeles faza. Ce e aşa greu să pună şi-n traistă? Acum, întreb...

stadionul dunarea - să n-aaaaaaaaaaaaud! Nu mai vreau meciuri, gorile microbiste prin centru, oţelari cu degetul în nas şi gagici excitate. Mi-a ajuns. Mi-e frică să ies pe stradă, iar avion n-am. Dar şi acolo ar fi pericol să mă izbesc de vreun alt avion c-un banner mare: Hai Oţelu!

imagini cu orasul galati romania - sigur din Galaţi, România? Puteam să jur că după weekendul ăsta vorbim despre Galaţi, Gabon sau Galaţi, Uganda. Guiţ. Groh-Groh. Uh-Uh.

serotonina - ai găsiiiiiiiit aşa cevaaaa? Unde? Unde? Plătessssssc! Vreau şi eu! Hai nu fi egoist! 

Ne vedem peste alte săptăluni.

PS. La mulţi ani, Dara :)  

Stări de spirit (45) IAMX - Bernadette

I celebrate the day
that you changed my history
Of life and death
We'll always lead you into love and regret

Unde-i țiganca, să-i dau bănuțul?

Deși se apropie 1 iunie și nu Crăciunul, mie, perioada asta îmi amintește cu precădere de copilărie. De mers la plajă cu un colac improvizat dintr-o cameră de autoturism, de bălăceală în brațul Borcea și de vacanța de vară ce stă să înceapă. Pentru alții.

Uneori tare mi-aș dori să mai am elanul ăla. Să cânt pe stradă A venit vacanța mare, să stropesc cu pistolul cu apă vecinii care ies din bloc și să mă ascund după marginea balconului, să visez la ziua aia magnifică în care învățătoarea Jeciu ne aduna ca pe niște pui de gâscă și ne ducea în vizita pe la Delfinariu, apoi pentru o bălăceală scurtă și-un castel de nisip (cu alură de adăpost antiatomic) pe plajă. 

Mi-e dor de costumul meu de baie verde fosforescent ce-i servea învățătoarei mele ca și indiciu a faptului că turma e prin preajmă. 

Mi-e dor de vremurile când verișorul meu mai mare suferea din dragoste pe la bunica, iar eu mă întrebam de ce Dumnezeu e așa de trist când e la țară și poate fi the king of the world. 

Apoi? Vorba unei scenete (puțin adaptată, firește): am crescut, m-am îndrăgostit fără scăpare de cea mai frumoasă ființă existentă și duse au fost celelalte plăceri. Și culmea că odată ce-ți dispar unele plăceri, aleluia că nu-ți mai vin înapoi nici să le piști cu ceară. Pentru că, indiferent de circumstanțe, de cursul întâmplărilor, rămâne un singur sentiment ca și fundal. Iar ăla nu dispare oricâte tumbe ai binevoi tu să faci. Și nu, nu vorbesc de primul fling sau de orice fel de aventură pe care ai fi putut să o ai. Vorbesc despre acea persoană.

Și, că tot am menționat la început de Crăciun... Ehe, cine a avut sau are bunici la țară, are idee care e faza cu tăiatul porcului. În esență, un ritual destul de barbar, motiv pentru care mă ascundeam de cele mai multe ori în casă și plângeam până ce porcul își dădea duhul; perioada cu pricina prezenta un soi de farmec aparte, desprins parcă din tenebrele Evului Mediu. Ritual care se încheia cu mine urcată pe porcul gata pârlit, obligată să spun o poezie (eventual Dii căluț cu patru roate; că tot era cea mai apropiată de ideea asta de mijloc de transport cu 4 umblătoare). Toată povestea se încheia cu următoarele cuvintele ale bunicilor mei: nepoțica a luat premiul I și știe să deseneze frumos. Oh, brother...

Cu toate astea, e vară... aproape vară, cel puțin... se aud sirene de pompieri sau ambulanță (că niciodată nu le diferențiez), iar eu stau cocoțată în mijlocul patului cu laptopul pe genunchi. Am un sentiment de La Țigănci și se-aude ceva de-un sfârșit al lumii (inventat de unii pricepuți în ale marketingului). Unde n-ar Ăl de sus o așa minune. Dar, ca de fiecare dată, Divinitatea alege să fie sadică și să mă momească aiurea. Nu de alta, dar nimic nu mai e cea fost. Nici măcar târgurile vintage. Nici măcar concertele. Nici măcar cafelele. Oameni care vin și pleacă. Oameni care se schimbă. Iar tu? Unde ești tu?

Cumpăr serotonină

Cumpăr serotonină la kilogram, la tonă... La naiba, cumpăr toată serotonina găsibilă, s-o am eu acolo. Plătesc bine! I got dow :))

Nu de alta, dar se pare că nimic altceva nu funcționează. Alcoolul? Câteva ore, da... Bei cât bei, adormi ca prostul în păpușoi, te trezești c-o față boțită de zici c-a dat intercity-ul peste tine și-ți amintești de ce te-ai apucat de băut. Antidepresivele? O soluție. Care ține și ea cam tot vreo câteva ore, după care, you are fucked again.

Probabil că cea mai mișto cale de-a scăpa de nenorocita asta de despresie e până la urmă stăpânirea de sine. Dar de unde atâta stăpânire? Da, da, da... nicio pară nu pică de fapt în gura lui Nătăfleață, dar și când perele sunt puse undeva în vârful pomului, te cam apucă disperarea.

Citeam pe net cum că serotonina se află ascunsă în ciocolată. Guess what, nu mă prea omor după ciocolată. Ok, mănânc, dar nu jump for joy doar când aud numele. De asemenea, cică sportul ar face minuni. Mdea, vedea-m-aș alergând zglobiu pe faleză.

Legume? Sună bine! M-aș duce fuga-fuga prin porumb până aș da de cel mai frumos imaș ever created și aș face din el propriul meu paradis. M-aș întoarce c-o burtă țuguiată și c-un zâmbet larg satisfăcut. După care aș adormi ca un vițeluș.

Serios, cumpăr serotonină. Pe toată. Toată serotonina s-apeleze la mine.

Și da, m-am cam întors. Inițial vroiam să las dreacu blogul ăsta și să scriu sub anonimat de pe nu știu ce altă platformă. După aia m-am gândit: what the fuck, Iulia? Crezi că nu se prinde nimeni că ești tu? Nu de alta, dar nu îmi pot schimba stilul, pentru că se întâmplă că-mi iubesc stilul, iar altfel nu am cum să fiu, că n-aș avea nicio satisfacție. Și, în cazul ăsta, care-ar mai fi scopul blogărelii?
În orice caz, ceva schimbări tot se vor întâmpla. În sensul că, voi avea un soi de open relationship cu blogul meu. 

Și da, nu are rost să merg nici la spovedit și nici la psihiatru. Am blog.

România - too little, too late

Știți prea bine că nu obișnuiesc să fac postări politice. Adică, da, ok, îmi mai bat joc finuț de unul sau de altul, dar la modul general, acest blog nu e construit genetic pentru a discuta despre inflație, FMI, Boci, Băsești și Urde (anagramă intenționată).

Ok, dar de data asta chiar nu mă pot abține pentru că subiectul mă cam atinge așa în moalele capului pentru că de când mă știu mi-au plăcut poveștile cu regine, regi, prințese și prinți. Ca drept mărturie stă faptul că m-am uitat cu nesaț la The Tudors, iar acum înroșesc Vplay-ul după vreun episod nou din The Borgias.

Dar, să trec la subiect. Se tot aude prin târg de ceva vreme cum că e rost de a se cam schimba puțin Românica și că ar cam intenționa ea așa să-și pună coroana pe cap. Eu nu zic nu, ba chiar îmbrățișez ideea cu mare drag pentru că dintotdeauna m-am considerat mai cu sânge moviu așa. Cu toate astea, părerea mea (proprie și personală) e că România nu e făcută să se întoarcă la monarhie. Adică, ok, eu una vreau... și mă simt oarecum în ton cu monarhia. Așa ca mine poate mai sunt o turmă întreagă. Problema e, ce ne facem cu restul inșilor? Ăia de-au ascultat manele toată viața lor, ăia de au impresia că a te îmbrăca elegant înseamnă să-ți trântești niște șlapi, niște pantaloni scurți oranj de maxim efect și mâna pe fundul gagicii tale siliconate. Îi facem și p-ăia monarhiști?

Că tot vorbeam de adn-uri... problema e că oricât ne-am da noi de trei peste cap, n-o să fim niciodată la înălțimea nasului britanic. God save the Queen, she aint no human been, spuneau cei de la Sex Pistols pe vremuri. Mă rog, pe ei îi mai înțelegem, având în vedere că singura religie pe care o cunoșteau era anarhia. Ei, la noi refrenul ăsta ar suna cam așa: Dumnezeu să-l păzască pe Rege, au-au-au, că el nu-i om de omenie, mânca-ț-aș. Ce vreau să subliniez prin asta? Că există și pe la ei oameni ce nu au nicio tangențăcu regalitatea, numai că la noi nu că unii n-au tangență cu regalitatea, n-au tangență cu absolut nimic ce ar putea avea legătură cu bunul simț și cultura.

Poate de vină sunt 50 ani de comunism, cine știe. Nu am prins decât vreo câțiva ani de comunism, așa că nu am cum să mă exprim în cunoștință de cauză. Cu toate astea, am auzit povești, am citit cărți, iar exemplul cel mai grăitor e ceea ce se vede zilnic pe stradă.

Nu zic că regalitatea nu ar fi o idee bună. Nu, problema e că regalitatea e o idee prea bună! Regalitatea nu ne merită, pentru că nu am ști cum să o abordăm, cum să o lăsăm să ne șlefuiască, să ne readucă la nivelul ăla de bun simț. De ce? Pentru că noi suntem obișnuiți cu președinți slobozi la gură, iar un adevărat domn pe nu cred că ne-ar face față. Știți voi cum se spune: să nu stricăm orzul pe gâște...

Așa cum îi comentam și unui prieten din blogosferă, sunt total pro regalităte, însă, mă tem că o soluție de genul ăsta nu ar ajuta România cu nimic, pentru că nouă nu prea mai are nimeni ce să ne facă.

Too little, too late...

John Doe, n-ai cojones!

Mi se întâmplă din când în când să primesc comentarii nesemnate, de tipul anonim. Măi, eu pricep că nu avem cu toţii bloguri, în consecinţă, nu există câte un cont aferent pentru fiecare fiinţă în parte dornică de a-şi da cu părerea pe ici pe colo. Cu toate astea, cred că absolut orice platformă de blogging oferă posibilitatea de a-ţi trece măcar un nume de bun simţ. Mie îmi pare absolut normal ca orice individ să-şi asume responsabilitatea pentru aberaţiile personale.

Nuuu, dar vedeţi voi, unii se ascund sub anonimatul ce-l conferă un status de John Doe. Păi, măi nenică, dacă tot eşti tare în clanţă, şi-ţi place să-ţi dai cu părerea, demonstrează tu fain-frumos că-ţi asumi comentariul (aşa cum e el: critic sau lăudăros) şi trânteşte o modalitate de contact. Nu de alta, dar poate am ceva să te întreb, poate am nevoie să mă lămureşti de ce e aşa aiurea ceea ce am scris eu, iar comentariul tău e plin de atât adevăr.

Nu am pretins absolut niciodată că sunt un exemplu bun de urmat, ori că postările mele conţin judecăţi de valoare şi chestii demne de urmat. Ce se află pe blogul ăsta e strict legat de modul meu de a gândi, modul meu de a aborda anumite situaţii. În mare parte, blogul ăsta e reflexia mea. Ei, şi cum eu ţin la reflexia mea, aşa cum fiecare ţine la a sa, aşa ţin şi la postările mele. Iar orice anonim ce se va ascunde sub fusta mă-sii şi va afirma cum că aş fi un soi de căpcăun că nu mă impresionează copiii altora, nu va da dovadă decât de un morman mare de prostie. Iar asta nu pentru că nu e de acord cu cele scrise de mine (pentru că, până la urmă, nu e obligat nimeni să empatizeze, iar dacă toată lumea ar avea aceaşi părere, hai să fim serioşi că asta ar fi cam ultima generaţie existentă de pe faţa pământului), ci pentru că nu există acel curaj de a comenta cu responsabilitate.

Sunt absolut conştientă de faptul multe din comentariile anonim-răutacioase au la bază cu totul alte râci şi că de de cele mai multe ori, în spatele anonimului se ascunde o persoană mai mult decât cunoscută, însă, dacă tot e cazul să dau din casă, iată că am să o fac: fraţilor, nu e atât de greu să asociez ora la care a fost lăsat comentariul respectiv cu ora la care s-a făcut o anume vizită (cu tot cu ip, localitatea de provenienţă şi eventual site-ul după care s-a făcut migrarea – iar căile ocolite n-au niciun rost pentru că nimic nu e de nedepistat). Nu că aş face militărie pe blog, dar la un moment dat ajunge să mă roadă curiozitatea asupra persoanei ce se joacă de-a comentatul.

În concluzie, aşa cum am mai zis, nu mă deranjează o părere contrară cu a mea, pentru că nu suntem toţi modelaţi după acelaşi aluat, însă, nu m-ar deranja ca cei ce comentează să se şi semneze. Asumarea identităţii mereu va da mult mai multă greutate comentariului, pentru că vei dovedi că ai cojones, iar eu clar apreciez oamenii cu cojones, chiar dacă ei nu sunt de acord cu ceea ce am eu de zis. Un comentariu de tip anonim, cel mai probabil va ajunge la spam şi cel mai probabil că da, mă va enerva puţin, dar mă va face şi să râd de laşitatea ta, ca om ce n-are tupeu să-şi asume cuvintele.

Concurs pentru bloggerii pasionaţi de fotografie!

Deși sunt recunoscută pentru vorbăria mea excesivă (cel puțin pe blog, că live sunt mutulică), am să intru direct în pâne. Nu de alta, dar după un titlu ce începe cu magicul cuvânt: concurs, nu cred că mai are cineva chef să citească o postare lungă cât o zi de post. În concluzie, concurs! 

Care-i faza?

Omlette du Fromage (adicătelea eu) în colaborare cu Fotograf Nuntă București (Lucian) organizează un concurs de postări pe teme fotografice.

Ce trebuie să faceți? 

Simplu! Scrieți o postare cu tema: Ce înseamnă pentru mine fotografia?
Lăsați-vă imaginația să zburde în voie. Nu există limite în ceea ce privește acest subiect, atât timp postarea are legătură cu tema. Puteți inventa povești, puteți povesti o întâmplare inedită, sau chiar puteți să vă spuneți părerea în legătură cu fotografia (în toate formele ei existente). Dacă mai şi cochetaţi cu fotografia, puteţi ataşa câteva opere de-ale voastre, în cazul în care întregesc postarea în sine.

Ce câștigați? 

Cea mai tare postare va câştiga suma de 100 lei.

Cât durează?

Începe astăzi, 10 Mai, și se va termina în data de 10 Iunie. Așa că aveți timp destul să meșteriți ceva frumos.

Cine și cum alege câștigătorul? 

Câștigătorul va fi ales prin jurizare. Având în vedere că este totuși vorba despre fotografie, votarea sau tragerea la sorți ar jigni un astfel de concurs. De corectitudinea jurizării puteți fi siguri, având în vedere că din juriu voi face parte atât eu, cât și Lucian. Fiecare va citi postările participante și va acorda câte o notă fiecărei postări, nota finală fiind media notei mele cu cea dată de Lucian. Postarea cu nota cea mai mare va câștiga suma de 100 lei.

Condiție obligatorie: 

După ce vă terminați de scris postarea, postați la sfârșitul ei următoarea propoziție (ok, ok, propoziție compusă):

Cu această postare particip la concursul de postări pe teme foto organizat de Fotograf Nunta Bucuresti şi Omlette du Fromage. 

*pe tag-ul Fotograf Nunta Bucuresti veti insera link-ul: http://www.efotografnunta.ro/
*pe tag-ul Omlette du Fromage veti insera link-ul: http://iulia-diana-mihai.blogspot.com/

Pe cai!

P.S. Linkurile cu postarile se lasa aici, intr-un comentariu.

UPDATE: Concursul se prelungeste 2 saptamani incepand din data de 10 iunie.

Fericirea din sticlă

Citeam azi pe Facebook cum că alcoolul te face să-ţi amesteci vorbele cu gândurile. Posibil, nu zic nu. Iar faptul că odată ce te apuci de el, nu că nu prea poţi, dar nu prea vrei să te laşi de el, e deja o chestiune ştiută de toată lumea. Însă, revenind la ceea ce am scris mai sus, înclin să u fiu de acord că atunci când eşti mangă îţi încurci gândurile cu vorbele. Şi când zic asta, vorbesc din proprie experienţă. Pentru că, da, şi mie mi s-a întâmplat să mai sar calul ori pe la vreun chef, ori de supărare.

In vino veritas funcţionează doar atunci când ai povara vreunui secret. În rest, nu cred câtuşi de puţin că alcoolul te face să scoţi la iveală ce e mai rău din tine. Să dau şi un exemplu. Să zicem că eşti la un restaurant şi ai cam depăşit limita. Brusc, din cauza faptului că te-ai cam cherchelit, iei chelnerul suav de mână, îl tragi sălbatic înspre tine şi-l săruţi. Ba chiar îi mai faci şi mărturisiri de dragoste eternă (fireşte, toate astea în timp ce duhneşti îngrozitor a boască). Ei, în alte condiţii, treaba asta n-ai face-o nici să te pişte cineva cu ceară. Şi nu pentru că ai fi ruşinos de fire, ci pentru că acel chelner are ditamai negul pe nas (să zicem...).

Se poate numi asta încurcare a vorbelor cu gândurile? Nici pe departe. E un soi de nebunie temporară, ce va trece a doua zi după un somn bun şi-o oală mare cu zama de varză. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre ieşirile violente, deşi aici cred că lucrurile stau ceva mai complicat, având în vedere că e posibil să fie vorba de o descărcare a energiilor negative acumulate în timp. Şi ce e cel mai tricky e că acele energii de regulă se descarcă atunci când nu trebuie, în cu totul alt context decât ar trebui. Să zicem că tu eşti supărat pe vecinul Vasile că nu ţi-a plătit datoria aia, iar tu îţi verşi nervii pe vărul Georgică reproşându-i lui că Vasile nu-ţi dă datoriile.

Pe de altă parte, alcoolul te poate face să uiţi anumite lucruri. Să te prefaci că ele nu există. Măcar pentru câteva ore. Te face viteaz preţ de un timp mult prea scurt. Totul ca după ce te trezeşti să dai iar nas cu realitatea şi să te-apuce disperarea că de fapt nu eşti nici măcar pe jumate atât de viteaz precum te credeai cu o noapte înainte.

Dacă aş fi Dumnezeu aş face beţia eternă. Să nu existe starea de mahmureală. Dacă tot te îmbeţi, barem să fii etern fericit. Ce-i cu atâtea fluctuaţii, dom'le?

Hrăneşte un căţel sau o pisicuţă! - campanie umanitară

Iată că e bun şi Facebook-ul la ceva. Datorită lui mai aflu şi eu de evenimentele ce se întâmplă pe la mine prin oraş. Ei, şi că tot am ajuns la subiectul ăsta, nu am să lungesc prea mult expoziţiunea şi am să trec la subiect. 

În cazul în care duminică, 15 Mai, nu aveţi nimic altceva de făcut....nu, reformulez. Duminică, 15 Mai, ar trebui să fiţi fain frumos în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Galaţi. Iar când spun asta, mă adresez tuturor iubitorilor de animale. Ba chiar mă adresez şi celor ce nu iubesc animalele, pentru că niciodată nu e prea târziu să aveţi, aşa cum spun englezii, a change of heart. 

Ce se întâmplă acolo? Asociaţia Help Lăbuş strânge măncărică pentru animăluţele drăgălaşe ce le au în grijă. Ba chiar vor fi expuse şi câteva pufoşenii gata-gata de luat acasă. Aşa că, cei ce vă doriţi un prieten, lăsaţi magazinele de animăluţe, pentru că un sufleţel poate fi la fel de iubitor fie că e de rasă au ba. E destul de simplu să faceţi un bine unui pufos şi să-l adoptaţi. Iar binele nu va fi doar îndreptat spre el, ci vă asigur că vă veţi face un bine şi vouă. Pentru că, dacă un om te mai lasă baltă, un animăluţ nu te părăseşte niciodată, ba chiar te iubeşte necondiţionat. 

Cei ce nu au posibilitatea totuşi de a adopta un animăluţ, pot face donaţii de orice fel. Se accepta de la păturele, la unelte de menaj, şi orice ar putea servi drept util.

So, duminică, 15 Mai, în parcarea Casei de Cultură, Galaţi, între orele 10.00-13.00.

P.S. Share postarea, dacă iubeşti animăluţele.

Remember mIRC 32?

Nu știu despre voi, dar eu am crescut în era mIRC-ului. Și, Dumnezeule ce mă mai pasiona. Eram pur și simplu obsedată de programul ăsta de socializare. Firește că pe vremea aia aveam o vârstă destul de fragedă, iar programele erau toate compatibile cu XP 98 sau chiar cu 95, dar, vremurile erau pe cât de colțuroase, pe atât de frumoase.

Cum al putea uita #canalele și funcțiile de !seen și de !whois? Și, cine nu-și mai amintește ce anume făceau respectivele funcții, am să le reamintesc eu că era vorba de un soi de varianta primitivă a programelor de invisible pentru Yahoo Messenger din ziua de azi.

Eram în stare să stau ore în șir pe mIRC, mai ales dacă aveam privilegiul de a fi făcută Operator pe vreun canal, ceea ce însemna că ai dreptul de a tăia și-a spânzura tot ce nu-ți place pe canalul respectiv. Totul văzut prin ecranul de 14 al vreunui sistem ce părea parcă desprins din universul lui Flinstone.

Lucrurile se schimbă... Acum avem bloguri, avem Twitter, avem Facebook. Unele utile, altele umplere de vreme sau consum inutil de energie. Și da, deși nu mai folosesc de ani buni mIRC-ul, nu pot să nu-mi amintesc cu plăcere de toate nopțile pierdute pe la net caffee-uri, sau pe la câte cineva pe-acasă. 

Toate trec și vin altele, se pare. Și cred că secretul e să nu ne uităm în trecut, pentru că nu vom fi în stare să vedem ceea ce ne așteaptă. Mda, poate sună a clișeu, dar... :)

Stări de spirit (44) The Pierces - We are stars

Când mă fac mare, mă fac cerșetor

Cum omul muncitor lucrează și sâmbăta, iată că și eu am dat dovadă de multă dragoste pentru locul de muncă și m-am prezentat azi la muncă. Și nu, nu e de vină câtuși de puțin vreo eventuală insomnie, pentru că atât timp cât am dopurile de urechi bine îndesate în... urechi, astfel încât să n-aud nimic prin-prejur, all is good.

Ei, și cum mă îndreptam eu azi de dimineață, cântând de fericire, spre locul meu iubit de muncă, mă întâlnesc cu o bătrânică la un semafor. Văzându-mă atât de fericită că merg la muncă, bătrânica mă întreabă dacă nu care-cumva am zece mii să-i dau și ei de-o pâine. Mă scotocesc prin portofel, constat că am doar cinci sute și-i zic lucrul ăsta, plus că o să-i dau eu altă dată. (Nu, nu am fentat-o, eram sigură că am să o mai văd, având în vedere că e mai probabil ca mâine să nu mai văd semaforul, decât să n-o mai văd pe ea). Sigur, mă așteptam să fie dezamăgită, eventual să-mi bage figura de Bambi, dar sub nicio formă nu m-am așteptat la răspunsul pe care l-am primit: lasă, mamă, dă-mi așa, că-ți dau eu rest. Fața mi s-a lungit din start, m-am scărpinat dup-o ureche și mi-am continuat drumul, fără să îi zic dacă sunt sau nu de acord cu afacerea.

Mă gândesc totuși că nu am procedat tocmai cum trebuie. Aș fi putut fain-frumos să îi las tot cincisutele, fără să aștept restul și s-o pun să semneze un contract, potrivit căreia de acum 50 zile (exceptând duminicile), nu mai trebuie să îi dau nimicuța. Un soi de plată în avans. Da, da, asta ar fi trebuit să fac. Și ar mai fi trebuit să fiu și politicoasă și să-i urez femeii servici ușor, că doar nu mă durea gura.

Acum, să-mi fie cu iertare, că mi-e milă de ei, iar cine mă cunoaște, știe asta, dar cu siguranță nu pot pricepe o situație de genul ăsta, în care un cerșetor îmi dă restul la singurul cincisute pe care îl am în buzunar în acel moment.

Am descifrat misterul fotbalului!

Nu am fost niciodată pasionată de fotbal. Nu e vorba că nu-mi place, dar nu pricep frenezia unora de a se uita la meciurile de fotbal. Fie ele din fața televizorului sau de pe stadion. Și, da știu câteva reprezentante a sexului mofturos care sunt pur și simplu ahtiate după sportul rege. Cu toate astea, eu nu pricep, nu mă uit, nu comentez, nu nimic. Cu alte cuvinte, nu mă bag pe teritorii pe care nu le cunosc. Și-așa, la câți iubitori ai fotbalului deja există, nu cred că plânge nimeni că nu împărtășesc și eu această pasiune mistuitoare.

Ei, dar faza e în felul următor. Auzeam eu de la tata, când eram kinder, cum că femeile ar avea gratuitate pe stadion, în timp ce bărbații trebuie să plătească. Cum nu am pic de feminism (ca și curent zic) în mine, logic că treaba asta m-a făcut să cred că undeva avem parte de un soi de chestie care nu prea-i corectă. Adicătelea, dar de ce bărbatul să plătească, iar femeia nema? Nu tot locul ăla-l ocupă? Nu tot mormanul ăla de semnințe îl face? Iar dacă se încordează destul de tare, nu cumva înjurăturile ei pițigăiate către cealaltă gradenă s-ar auzi ca un fel de burghiu de-ăla ascuțitul în urechile inamicilor? Cu toate astea, tata îmi spunea că pentru femei e moca. Un misogin de treabă ar spune că asta e așa, un fel de compensație pentru faptul că bărbații conduc lumea.

Și cum stăteam eu și molfăiam la rece subiectul, trinc, m-am prins de ce au femeile gratuitate pe stadion! Nu e pentru că sunt femei! Nu, nu! Cine crede asta e total naiv! Ăsta e un plan mult mai elaborat de atât! Să vă explic... În primul rând, dacă e să facem un calcul simplu, observăm că din start numărul femeilor de pe stadion e mult mai mic decât cel al bărbaților. Deci, pierderea nu e mare. Nu vei vedea niciodată o turmă de femei venite direct de la spa, cu bigudiurile în cap și cu stegulețele echipei preferate. În cel mai rău caz vezi câte două rătăcite venite cu iubiții lor. Și, că tot am ajuns la capitolul ”iubiți”, aici ar fi și adevăratul Graal al acestei dileme. Rătăcitele alea douăde fapt nu vin ele la meci pentru că mor ele de dragul jocului. Nuu! Ele vin în recunoaștere. Spionează. Strâng dovezi.Ca să aibă ele ce reproşa. Dacă mă gândesc mai bine, treaba asta cu gratuitatea gagicilor pe stadioane e făcută tot spre binele bărbaţilor. Păi, ia închipuiţi-vă: el vrea la meci, ea îi zice să o ia şi pe ea (nu de alta, dar nu-l crede că aia e destinaţia lui). El nu o ia pe motiv că n-are bani de două bilete, iar ea îi spune: nu te duci dacă nu mă iei şi pe mine, el chiar n-are bani s-o ia şi pe ea. Şi uite-aşa, tipul nu vede meciul.

Deci, să-mi daţi o bere că am priceput de ce femeile au gratuit la meci. Şi nu, nu e pentru că poartă fustă.

La mare, pe boxă vs. la mare, pe nisip

Vama e dezdrăbălată. Sau cel puțin așa se zice. Și, aș putea într-o oarecare măsură să fiu de acord cu afirmația, având în vedere că vorbesc în cunoștință de cauză. Cine mă cunoaște bine, dar bine de tot, știe că în tinerețile mele, nu era 1 Mai să nu semnez condica în Vamă. Ideea e că le-am cam văzut pe toate... de la copii fără griji ce fac chetă pentru băutură, la străini între două vârste cu spirit de aventură. Și, da, majoritatea lucrurilor care se zvonesc despre Vamă sunt adevărate. Însă, ce mă deranjează pe mine maxim e că nimeni nu se sinchisește să vadă și partea plină a paharului, sau, eventual, să vadă partea goală a paharului când vine vorba de alte stațiuni.

Că Ilknur Pintilie a fost pocnită în direct, deja știe toată lumea. Că se bea bere cu butoiul, și asta se știe. Că se face chetă nu mai e de mult un secret. Însă, din punctul meu de vedere, singura diferență dintre tinerii ce bântuie Vama Veche și cei ce-și parchează limuzinele prin Mamaia e faptul că în Mamaia se varsă mult mai mulți bani. Mda, și probabil muzica ascultată. At the end of the day, indiferent că se bere la halbă sau Jack Daniels, tot sub masă se ajunge.

Nu, dar vedeți voi, o tipă amețită fără sutien din Vama Veche va fi beată și dezdrăbălată, în schimb ce o tipă amețită și fără sutien dintr-un club de fițoșenii din Mamaia va fi provocatoare. Unde e diferența?

Cum am spus, deși cunosc orice colțișor al Vamei și nu, nu sunt adepta chestiilor reprobabile, preferând să merg la mare doar atunci când știu că nu e vreun festival... însă nu văd rostul denigrării unor oameni şi ridicării în slăvi a altora doar pentru că cei din urmă sunt plini de bani, copii de baştani şi posesori de merţuri puternice.Aşa cum am zis, at the end of the day, alcoolul tot alcool e şi tot sub masă te duce.

Oamenii sunt la fel de vicioşi sau la fel de puţin vicioşi indiferent din ce medii sociale vin. Mai ales că în ziua de azi, un cont gras în bancă nu e echivalentul unei bune educaţii (aşa cum se întâmpla pe vremea pensioanelor).

I was born fashionably late

Nu am fost niciodată punctualitatea în persoană. Oricât m-aş da peste cap, tot nu reuşesc să ajung la timp. Poate pentru că m-am născut cu două săptămâni mai târziu decât ar fi trebuit. Iar dacă stau să mă gândesc, lipsa acestei întârzieri, mi-ar fi şterpelit avantajul de a fi balanţă; asta ar fi fost o reală problemă. Nu pentru că aş avea un cult al zodiei, ci pentru că de-alungul vremii, faptul că sunt balanţă m-a ajutat să pozez drept o fiinţă extrem de echilibrată (deşi în realitate lucrul ăsta e departe de a fi adevărat). Iată la ce te poate ajuta să ajungi mai târziu, chiar şi atunci când toată lumea păcăne cu degetele de masă cum că n-ai nici măcar bunul simţ de a te naşte la timp. 

De-alungul timpului, mulţi mi-au bătut obrazul cum că mereu ajung târziu. Eu am încercat să le explic că asta vine de undeva din natura mea şi că e în strânsă legătură cu data de 6 octombrie, dar, no use. Lumea nu pricepe, pur şi simplu nu e sensibilă.

Şi, ca să vedeţi că nu glumesc, am să vă povestesc ce am păţit într-o zi, pe vremea când eram în clasa a 9-a. Ei, după ce că ajunsul la timp nu e una din virtuţile mele, unde mai pui că nici a morning person nu sunt. Imaginaţi-vă cine ajungea mereu după profesor, la prima oră? Fireşte, eu. Ei, şi-n astă ordine de gânduri şi idei, iată că într-o bună dimineaţă mi s-a întâmplat iar. Norocul meu e că prima ora era engleza, ghinionul meu e că eram destul de adormită încât, în loc să găsesc o scuză minciunită, dar plauzibilă, m-am gândit eu că n-ar fi o idee rea să fiu sinceră şi să spun: mă scuzaţi că am întârziat, dar am probleme cu sculatul. 

Da, m-a mai scos puţin de cacao faptul că sunt reprezentă a sexului mofturos, cu toate astea, râsul tot râs a fost, iar evenimentul a rămas bine întipărit în memoria de elefant a colegilor mei ce şi-au făcut un obicei din a se amuza pe seama problemei mele cu sculatul. Tot răul spre bine, până la urmă; e nevoie şi de astfel de evenimente pentru a mai atenua supărarea cauzată de 3-ul ăla pe care ţi l-a articulat Groza pentru că nu ştiai formula vitezei.

Ei bine, oricât aş încerca eu să fiu punctuală, chiar şi în ziua de azi, la 10 ani de la evenimentul de la oră de engleză, şi la 25 ani de la primul eveniment la care am întârziat cu graţie, aşa cum spune şi titlul postării., am aceaşi problemă. O armată de ceasuri deşteptătoare nu m-ar face să ajung vreodată la timp undeva. O zi în care nu întârzii măcar 5 minute e o zi irosită.

Ta-na-na-na-naaaaa! (jingle de reclamă)

Dacă nu vreţi să păţiţi ca Iulia, cumpăraţi ceasurile Casio! 

Ta-na-na-naaaaa! (jingle de reclamă)

Concluzie: naravul din fire, n-are lecuire! ... dar, recunosc că pe lângă evenimentele amuzante de care am avut parte, am ratat multe lucruri pe care uneori aş da orice să le mai pot întoarce din timp. Şi nu, dacă dai ceasul înapoi, nu se schimbă nimic. Pentru că toate au vremea lor, doar a lor.

Cine-File (4) 127 Hours

Un banc din vremea copilăriei mele spunea în felul următor: pauza s-a terminat, capul la fund. Aşa că, am să reîncep scrisul pe blog cu o recomandare. Şi nu una oarecare, ci una cinefilă. Am văzut un film destul de bun. Dacă aş repeta schema cu datul notelor, 127 Hours cred că ar primi lejer un 8. Fireşte, aici e vorba de gusturile mele în materie de filme. Nu impun, nu dau cu parul, nu îndes informaţie în creierul nimănui. Cu toate astea, zic că n-ar fi rău să aruncaţi măcar o privire, să vedeţi despre ce e vorba în 127 Hours. 

O să vă placă filmul dacă:

1. Leşinaţi când îl vedeţi pe James Franco. (eu nu leşin, dar recunosc că are el ceva acolo)
2. V-a plăcut Cast Away.
3. V-a plăcut şi Into the Wild (nu de alta, dar e o amestecătură dintre cele două, plus încă ceva)
4. Vă plac filmele puzzle.
5. Vă plac filmele după întâmplări adevărate.
6. Nu vă plac filmele cu Stivăn Segal.

 Et, voila! Trailer-ul!

Enjoy!