miercuri, 3 februarie 2010

Când eram copil, eram retard

Interesant cum evoluează lucrurile şi oamenii... Eu cred că sunt cel mai bun exemplu.
Nu-i de mirare ca primele mele atingeri cu cenaclul literar au fost un dezastru total, terminat cu lacrimi amare şi cu gândul " de ce n-am putut sta eu în banca mea ". O fi fost din cauza vârstei mucoase, sau din cauza faptului că nu avusese cine să-mi deschidă ochii, un lucru e cert, adolescenţii sunt cea mai libidinoasă specie de umanoizi,
Atunci când creşti, e ca şi cum te-ai transforma din răţuşca cea urâtă, într-o lebădă frumoasă şi matură.
În concluzie, iată ce scriam... când eram, nu băiet... că ăla e mereu Eminescu, în plus nici cine ştie ce păduri n-am cutreirat, ci fetiţă cu două codiţe.
Bun, să nu uit... pentru că mi se părea foarte old fashion să scriu în română, textul iniţial era în engleză, aşa că m-am chinuit aproximativ 1 oră să-mi traduc gândurile adolescentine înapoi în română... şi mi-a fost destul de greu, având în vedere că, acum nu mai ştiu engleză, în plus am devenit chiar old faşionistă cu drepturi depline, în sensul ăsta.
Cum ziceam... timpul erodează... corodează... dă peste cap, schimbă idei.

Textul: (să cânte viorile...)


Am fost la o petrecere aseară. Momentul în care am văzut-o pe ea... a fost de nedescris. Emoţii, sentimente răstalmăcite, aruncate în sufletul meu... haotic. Ea era foarte, foarte simpatică. Cea mai frumoasă femeie pe care o vâzusem...
Aşa că, nimic nu m-a oprit să ma gândesc că am putea, într-o oarecare z,i să iesim undeva, într-un bar... la o cafea. Sau, poate ne-am fi putut îndragosti acolo... pe loc, fără niciun alt cuvânt spus. Poate m-ar fi ţinut mereu de mână în public, poate că n-ar fi deranjat-o că nu câstig chiar atât de mulţi bani, poate că nu ar fi stat supărată prea mult timp pe mine, poate mi-ar fi făcut cafea dulceagă, aşa cum îmi place mie, sau poate chiar mi-ar fi spus că îmi stă bine cu pantalonii ăia, deşi eu ştiu clar că arăt stupid în ei, însă ea mi-ar spune că încă am un look misterios, chiar şi după mulţi ani de relaţie. Poate că nu s-ar speria când m-aş ataşa prea mult de ea sau când aş suna-o la miezul nopţii spunându-i lucruri drăgălaşe... sau chiar când aş sta toată ziua degeaba, în camera mea, într-o stare nefuncţională. Poate şi-ar uita pe la mine cizmele alea de piele care îi plac atât de mult şi poate nu ar deranja-o că nu ştiu să joc poker, sau oricare alt joc... de societate... Poate chiar m-ar face să mă simt mai bine, când aş avea o zi urâtă.

Aşa că, am încercat să vorbesc cu ea de vreo câteva ori, sperând că ea e aşa, însă, după scurt timp m-am plictisit şi am plecat acasă...


Opriţi viorile.

Da, ştiu, sună bine, iar acum sunt a cold hearted bitch că fac mişto de textuleţele drăguţe pe care le scriam pe vremea vârstei pline de muci şi durere în suflet.
Cum ziceam, după părerea mea, adolescenţa e o boală menită să te facă de ruşine, să te îmbibe cu tot felul de sentimente contradictorii total inutile. Unii ar spune că nu am fi noi aştia de acum dacă, la un moment dat nu am fi trecut şi prin stări letargice sufleteşti, ca cea din mostra de mai sus. Cel mai ciudat e că mereu îţi aminteşti pentru cine obişnuiai să scrii. În concluzie, chestiile astea au reminescenţe cu bătaie lungă. Şi nu, nu îmi place să spun iubi, pui... să alint prin vorbe. Nu mai pot face asta. Am facut-o. Am încercat. Mi-a întors stomacul pe dos. Ori n-oi fi eu normală, ori toţi ceilalţi sunt de pe Marte (iar eu de pe Venus, cum spune cartea...). N-am să mă caţăr niciodată pe vreo clădire urlând Te iubesc, Vasile şi categoric nu am să sărbătoresc zile ca Valentine nu-ştiu-ce. Cum am zis, am încercat. M-am autosugestionat că merge... hai că pot. Nu. It's not funny to be donkieee, asta e clar. Pe sistemul less is more, îmi dau eu cu părerea că toţi ar trebui să-şi guverneze viaţa.
Dragostea, în măsura în care ea există (aşa ca la carte...) ar trebui să fie ca băutul de Bushmills. Sorbiturile ar trebui să fie scurte, rare... şi savurate din plin. A nu se sorbi zgomotos, cu gura plină.
Pentru că atunci rişti să te îneci şi te doară capul, sau să scuipi direct pe faţa iubitului-iubitei tot Bushmillsul... şi e păcat, că e scump.

3 comentarii:

  1. Hm, mi-ai amintit si mie de niste jurnale in care obisnuiam sa-mi consum cerneala, timpul si sentimentele. Eu cred in terapia prin scris, mai ales in adolescenta, cand se petrec atatea furtuni in sinea ta incat plutesti mai mult in deriva, uneori chiar ai senzatia ca te ineci.
    Dragut subiectul, m-au atins si viorile, si mai ales textul. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. ...era sa ma inec cu biscuiti ...digestivi ,la ce hohot de ras am tras :))))
    Pentru ca sunt de acord.Pentru ca asa sunt adolescentii,si este normal sa "calce-n strachini",pana isi regleaza lentilele mintii,si reusesc sa vada lucrurile asa cum sunt.La fel de normal cum este ca oamenii sa se schimbe,lasand in urma "hainele de imprumut".

    RăspundețiȘtergere
  3. Claudia: Da, true true, dar când alegi să le arăţi în dreapta şi-n stânga, atunci e o problemă. :))

    S: Trebuia să îi bagi în ceiuc... de ăla de muşeţel care merge la o ţigară

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!