miercuri, 8 decembrie 2010

Pupicei dulci la moaşte

Câteodată mă simt ca în Mioriţa, zău aşa! Iar când zic asta să nu vă-'nchipuiţi că vreau să evoc o poveste cu ciobani. Neh! De data asta, cu ciobanii n-am nimic. Eu vreau să vă zic o poveste cu o turmă de oi!

Aşa că, a fost odată ca niciodată, pentru că dacă n-ar fi fost, nici că s-ar fi povestit, o turmă de oi. Ce era frumos în legătură cu această turmă de oi era că ele nu se hrăneau cu iarbă sau fân, sau cu ce se mai hrănesc oile din întreaga lume. Nuuu, nici vorbă! Acestea erau nişte oi martire ce nu mâncau timp de zile întregi şi se sacrificau în numele sacralităţii! Pentru că, aceste oi stăteau la coadă la moaşte!

Aceste oi nu erau nişte oi aşa ca toate celelate. Nope. Acestea erau nişte oi pe două picioare ce aveau ca pasiune comună îmbulzirea şi călcatul semenului oaie în picioare. Totul pentru cele sfinte şi pentru izbăvirea sufletului plin de păcate. Cum? Pupând moaştele!

Nu contează ale cui! Ideea e că pentru a te curăţi sufleteşte e musai să pupi nişte moaşte. Aşa că, oile, dragele de ele, se strâng ba la Iaşi, ba la Bucureşti, ba la Sfânta Filofteia, ba prin prejurul mâinii Sfântului Nicolae, în speranţa că vor apuca acea clipă magică în care vor pupa şi vor striga către ceruri. 

Dacă totul s-ar opri la ideea asta, n-aş avea eu motiv de postare, dar, din păcate, lucrurile stau ceva mai ,,îngrămădit" de-atât. 

Adică, ok, pricep, religie, credinţă, rugă... Dar, de aici până la a te călca în picioare şi a sta în frig şi ploaie doar pentru cinci secunde ,,de faimă" e cale lungă şi gloduroasă! Parol! Toate astea presărate cu veşnicele şi divinele leşinături de foame, de nerăbdare, de emoţie... C'mon people! Lighten up! Ce Dumnezeu? 

Eu chiar nu înţeleg de ce se îmbulzeşte lumea? Adică, dacă ar păstra fiecare distanţa aia ca la bancă, de câţiva metri (chiar şi juma' de metru) nu ar fi mai bine pentru ei? Ar ieşi cu hainele nerupte, cu glicemia nescăzută şi cu nervii neîntinşi. Dar noo, ei la grămadă! Exact cum pe Iisus Hristos l-au încălzit vitele cu răsuflarea, aşa fac şi ei unii cu alţii. Vorba aia, nu se ştie cum îţi mai verşi oful unui necunoscut... cum mai legi o prietenie, cum mai prinzi un pont de sarmale gratis! Dacă tot eşti oaie, barem fii până la capăt, ce mama mă'sii... 

Acum, să-mi fie cu iertare, nu am nimic nici cu religia, nici cu Biserica (mă rog, aici ar fi de discutat, dar o voi face în altă postare), nici cu sarmalele gratis sau cu pupiceii aplicaţi moaştelor... Am ce am cu oile nesătule pupăcioase de moaşte, ce fac religia şi credinţa de râs. 

Morala? 
Nu e...

8 comentarii:

  1. Fiecare cu credinta sa. :|

    Ce nu suport eu e imbulzeala aia, tremuriciul ala ca trebuie neaparat sa primeasca mancare... gratis! Pentru o sarma, un mic, o felie de cozonac sau mai stiu eu, sunt in stare sa faca moarte de om! Si majoritatea oamenilor e instarita, vezi babe cu sepci de blana, cu bijuterii, cu paltoane care mai de care, nicidecum sarantoci. Eu m-as bucura ca preotii sa dea mancarea amaratilor, vagabonzilor etc.

    RăspundețiȘtergere
  2. morala e insasi textul...la care subscriu!

    RăspundețiȘtergere
  3. O, da, eu ma minunez in fiecare an cum nu se imbulzeste nimeni cand se anunta locuri de munca, sa zicem (mai bine sau mai prost platite, asta e alta discutie) desi toata lumea se plange de criza, somaj, datorii etc., dar la cozi interminabile si total inepte la moaste si pomeni publice suntem primii. Cu o asemenea involutie, mai avem putin si revenim in grota...

    RăspundețiȘtergere
  4. Lexa,
    Pai da, fiecare cu a lui credinta. Am spus, nu ma leg de credinta, doar de ceea ce fac unii pentru a o infaptui. Pentru ca, in definitiv, asta nu prea mai e credinta, sa-ti faci harakiri pentru o sarma.

    RăspundețiȘtergere
  5. Monica,
    Ma bucur ca esti deacord :D Si eu sunt. :))
    Hugs!

    RăspundețiȘtergere
  6. Claudia,
    Good point there! Chiar ca uneori avem senzatia ca evolutia e mai mult involutie...

    RăspundețiȘtergere
  7. N-am fost niciodata pe la imbulzeli. Nu suport sa se atinga cineva de mine nici in tramvai, de-aia mi-am luat masina. Asa ca nu-mi plac chestiile astea in care-ti manifesti credinta(cine-o are) in modul acesta. Mai bine du-te si urca cele 1430 (nu stiu exact numarul) de trepte ca sa ajungi sus la Cetatea Poenari, ajungi in varf, te inchini, multumesti ca ti-a dat vigoare si niciun atac de cord si apoi cobori de acolo purificat de aerul curat si cu mandrie ca D-zeu te-a ajutat sa cobori viu. Sau du-te cand nu e aglomeratie la biserica, inchina-te, stai un pic in genunchi, nu face parada de credinta ta si o sa vezi ce inaltator e spiritul si ce profunda si proprie ti-e credinta. Manifestarile acestea, draga mea, seamana mai mult cu spiritul de turma si inteleg de ce le-ai numit oi. Nu ca n-ar fi...

    RăspundețiȘtergere
  8. QED,
    Da, uite asta credinţă... Oricum, acelaşi gen de credinţă e şi dacă facem un traseu de-ală greu prin Bucegi şi din credinţă, nu lasăm focul aprins sau pet-uri în urmă. Eu zic că aici ar fi adevărata credinţă... în bun simţ.
    Iar ei oi sunt... fără lână, dar tot oi.

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!