marți, 14 iunie 2011

Pilda talanților

Sunt cam prima generație ce-a crescut cu ore de religie ca la carte. Din alea cu rugăciuni la început și la sfârșit de oră, cu manuale de religie ce semănau mai mult cu revistele de benzi desenate, cu icoană sus pusă lângă noua stemă demo(crată) a României și cu o profesoară apocalptică ce visa numai armaghedoane (până când au schimbat-o pe motiv de terorizat de kinderi și de pipilică-n chiloței).

Ei, dar cu profa armaghedoacă sau fără, tot am ajuns să învățăm, printre alte pilde și povețe, și pe cea a talanților. Cine n-o știe, să dea mintenaș search pe Google că nu-i lungă. Ei, dar cei ce o știu, au habar care-i șpilul din poveste și cum că talentele nu trebuie să le ții acolo pentru tine, ci trebuie să le răspândești în lumea largă, pentru că altfel... chiar așa... că altfel ce?

Și-acum dac-ar fi să zic eu despre talentele mele... Păi, tot în perioada în care ni se povestea despre păsări cu ciocul de fier care aveau să bușească lumea, aveam un talent, și anume la desen. Ei, și mă lăudau, mă ridicau în slăvi, îmi dădeau zece, îmi dădeau diplome, îmi visau un mare viitor într-ale artei. N-a fost să fie așa, pentru că la Liceul de Artă n-am dat dintr-o frică excesivă de ore suplimentare, așa că am rămas desenând graffiti-uri pe unde apucam.

Mai târziu, inspirată de un prieten ce făcea poze mirifice cu telefonul, am decis că-mi place fotografia, așa că mi-am cumpărat un aparat de fotografiat mai de doamne-ajută. M-am apucat să citesc tutoriale, să mă fac de cacao cu șpârcurile mele pe site-uri de profesioniști, să învăț de la alții. Ei, și, cu timpul, am devenit destul de ok; între timp achiziționându-mi și un aparat semi-pro. Odată ce-am făcut asta, chiar i-am obligat și pe cei de lângă mine să se lase învățați; nu de alta, dar trebuia să am și eu cu cine să vorbesc despre ceea ce mă roade. De unii s-a prins, de alții nu, iar alții au devenit chiar mai buni decât mine.

După aia am decis că e cazul să mă și laud pe net cu ceea ce fac, așa că am deschis blogul ăsta (se întâmpla cândva în 2008). Cu timpul, însă, m-a luat gura pe dinainte, et voila. Iată unde s-a ajuns! Și-uite așa mi-am început ”cariera” de blogger. Pentru că acolo deep down my soul, există un mic cadru didactic, am început să îndemn lumea să-și facă bloguri, că deh, tot e moca. Pe unii chiar i-am dădăcit care-i faza cu blogroll-urile, de ce sunt ele importante și cum că dacă nu te citește nimeni, parcă tot degeaba scrii. Altora le-am arătat unde să pună virgula în propoziție. N-am să regret niciodată sfaturile pe care le-am dat. Da, mă cam apucă râsul când observ că aceleași persoane ce nu aveau habar cum stă treaba cu diacriticile, virgulele în propoziție sau sensul animitor cuvinte, acum au aere de big-bang blogosferic și niște expresii în fundul lor de te ia cu leșin. Cum am spus, cine evoluează, evoluează (dacă). Nu evoluția mă deranjează, pentru că odată ce am ales să împart anumite informații cu ei, e clar că spre o evoluție a lor speram și eu. Că asta s-a întâmplat, au ba... eh. Ce mă deranjează pe mine e că aceleași persoane nu ți-ar recunoaște nici în ruptul capului de unde au prins informațiile alea.

Eu? Da, recunosc tot. Microbul pentru fotografie l-am prins de la un bun prieten; cel ce făcea poze cu telefonul, pe cel cu bloggurile l-am descoperit absolut singură, în încercările mele de a găsi o platformă cu rol de laudă pentru fotografii. De unde știu să scriu? De la doamna învățătoare. Cine mi-a băgat în cap că-s bună la scris? Doamna dirigintă Nicolcea. Cine m-a făcut să iubesc rockul? Tricoul meu cu Slayer, tata și vărul meu, Hathor. Cine m-a făcut să o iubesc pe Greta Garbo? Mab! Cine m-a învățat să iubesc cu toți rărunchii? Mab!  Cine m-a învățat să fiu adult? Mama mea. Cine m-a învățat să povestesc frumos? Bunica mea. În timp ce bunicul meu mă învăța să-mi repar singură bicicleta. Știa el ce știa. Dacă mai aveți întrebări, răspund.

Corect, toți ne naștem goi-goluți, și la minte, și la trup. Cu toții învățăm de la alții. Cu toate astea, mi se pare frumos să nu ne pierdem urma, demnitatea ori respectul pentru cei ce odată ne-au învățat un lucru cât de mic: chiar și să ne lustruim frumos bocancii.

8 comentarii:

  1. Nu-mi plac oamenii care nu recunosc o mana intinsa, un imbold, o sugestie...Recunosc mereu ce primesc de la altii si le sunt recunoscatoare pentru asta...Tot ceea ce sunt se datoreaza unor oameni care au trecut prin viata mea si mi-au atins sufletul...

    RăspundețiȘtergere
  2. Laura,
    Bingo... asta ziceam și eu... Nimeni nu se naște învățat, dar se pare că unii pe măsură ce ”avansează”, pierd omenia.

    RăspundețiȘtergere
  3. ai scris frumos si adevarat! ar fi bine ca macar unii dintre noi sa avem un semn mare de intrebare la finalul artiolului tau...

    RăspundețiȘtergere
  4. Monica,
    Din pacate, cei ce ar trebui sa se simta, nu se simt. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Este adevarat tot ce ai scris tu aici, chiar trebuie sa ne amintim mereu de unde am pornit si cine ne-a indrumat pasii....dar asta ar insemna ca toti oamenii sa fie buni si recunoscatori, numai ca realitatea este exact opusul :))

    RăspundețiȘtergere
  6. Uite ca m-am lovit de aceeasi problema si eu. Si cand vad ca unii se poarta de parca ei ar fi pus coada la visina...

    RăspundețiȘtergere
  7. Dara,
    Si cati or sa mai apara de-astia :)

    RăspundețiȘtergere

Give ya best shot!