Pizza pentru toată lumea!

Azi am decis că e rost să-mi tratez oboseala cu pizza. Și, cum nu locuiesc singură și nu mă pot ascunde sub masă ca să mănânc, am cumpărat ceva mai multă decât mi-ar fi ajuns mie. Ei, și-ajung la pizzerie... pofticioasă și cu degetul lipit de geam, aleg pizza favorită, anunț vânzătoarea cum că aia e preferata mea, iubita mea... adorata mea pizza... și-aștept. 

Tipa se duce la galantar, îmi agață pizza (ahem, dă big pizza) cu unealta ei de vânzătoare la pizzerie, se uită la mine galeș și-mi trântește replica: la pachet? 

Mă uit câș la ea... și decid să-i fac jocul, și-i zic: nu, aici vă rog. Îmi zâmbește japonez cum c-a priceput și se apucă de aranjat. Moment la care decid să o scot din ceață. Donșoară, normal că la pachet, dar cât crezi că pot mânca aici? O ditamai pizza? Oi ma fi pus eu câteva kg pe mine lately, dar nici in halul ăla. Ori s-o fi gândit probabil că am o mare fericire și-am decis eu să servesc tot localul cu pizza (că numai așa pot pricepe cum poți pune o așa întrebare tâmpă). Înțelegeam nedumerirea purtătoarei de bonețică dacă care-cumva ceream o felie (hai, două...), dar ditamai pizzoaica? Și-apoi, să fie clar, eu pizza mânânc singură. Nu dau la nimeni! Deci, dacă cineva de prin localul ăla s-a gândit c-aș face acte de caritate în momentele mele de maximă fericire, sucker, frate! Există fix două persoane cu care mi-aș împărți feliuța mea gingașă de pizza:  iubita mea și mama mea. În rest? Cumpărați-vă! La pachet!

P.S. Pizza a fost excepțională!