Mica poveste sentimentala

Dragostea adia peste fata lui alba. Murea de nerabdare. Oare ce avea ea sa spuna? Oare cum avea sa ii primeasca vestea? Nisipul era perfect. Racoros si umed. Apa marii ii mangaia degetele de la picioare, doar din cand in cand.

-Stii ca te iubesc, nu?

-Da, dragul meu, stiu.

-Tu ma iubesti?

-Ce intrebare e asta?

-Nu stiu, o intrebare, spune!?
-Da mai...

Din mana pe care o tinuse de cateva minute bune la spate, inflori cel mai frumos inel cu peruzea, numai cat sa il confunzi cu ochii ei.
Se aseza in genunchi in fata fetei cu ochii albastrii, intinse mana spre ea, si cu vocea tremuranda, o intreba atat de incet incat numai el putea sa auda:

-Te casatoresti cu mine?
-Ce?
-Te-am intrebat daca te casatoresti cu mine...

-Sa ma casatoresc cu tine? Asta e inel? Atat insemn eu pentru tine? Un inel albastru?Nici sa nu te gandesti ca am sa ma marit cu unul ca tine vreodata! Avea mama dreptate. Nu esti in stare de nimic. Auzi la el, inel albastru pentru o logodna...

Aruncand inelul in nisip, fata se intoarse cu spatele la el, si cu calcaiele infipte adanc si cu mainile fluturand nervos pe langa corp se indeparta de baiat, mormaind.

Baiatul ramase in genunchi, cu capul plecat, cu privirea pironita pe o piatra pe care nu o vedea.

-Inelul! -isi spuse el- unde e inelul??

Incepu sa scotoceasca in nisip in locul unde fata il aruncase inainte sa plece. Nu avea de gand sa piarda inelul in care se afla toata dragostea pe care el o poate vreodata darui cuiva.

Si scotoci, si scotoci, facu o gaura de doi metri in nisip. Si scotoci, si scotoci, ajunse la pamant, nisipul nu se mai vedea de vreo cateva ore. Si scotoci, si scotoci, ajunse la piatra, apoi la magma. Era atat de cald, dar nu avea de gand sa renunte. Inelul trebuia sa fie pe undeva...
Centrul pamantului era asa cum el isi imaginase mereu: rosu si cald.

Si scotoci prin lava, scotoci ... merse... merse... Nici el nu stia cat merse. In urma lui, tunelul. In fata lui, si mai mult de mers.

Merse cativa ani si cateva ore. Vlaguit, sapa in continuare. Inelul nicaieri.

-Lumina? De unde vine aceasta lumina? -se intinse spre palcul de lumina din fata lui. In intampinarea lui, vazu o mana ce incerca pe partea cealalta sa sape. Lumina se facu din ce in ce mai mare. Iesirea din Pamant era aproape. Mana ce ii iesise in intampinare il trase afara din Pamant.

Afara din Pamant era o lume noua. Mana ce il intampinase apartinea celei mai frumoase japoneze pe care el o vazuse vreodata.

-Unde sunt?

-Esti in Japonia, bun venit. Uite, am gasit un inel, e al tau cumva? L-am gasit pe iarba, cam exact in locul pe unde ai iesit tu.

-Nu, e al tau, frumoasa fata...



Povestioara asta este poate cea mai veche povestioara pe care eu am nascocit-o vreodata...
Mama nu mi-a spus niciodata povestioare normale, ci inventate de ea. Plictisita de faptul ca eu in fiecare seara o rugam sa-mi mai zica o povestire inventata, intr-o seara m-a pus sa ii zic eu una ei. In mare parte, asta a fost povestioara.

Acum un an, povestind cuiva despre aceasta intamplare, persoana respectiva m-a rugat sa o astern pe "hartie".
Iata rezultatul...