E pur si muove

În ziua în care m-au trimis înapoi în timp să le prezint celor din 2010 noua Toyota, mi-au revoluţionat şi mie viaţa...

Naiba ştia că or să mă trimită în România... naiba ştia unde urma să mă teleporteze... Cu toate astea, e datorită celor de la Toyota! Numai din cauza noului automobil cu funcţie specială de teleportare, am ajuns să experimentez aşa ceva.

Să vă povestesc cum a început totul... Abia ieşisem de pe băncile facultăţii, când, cei de la Toyota au catadicsit să dea un concurs, cum c-ar angaja promoteri de imagine. M-au văzut pe mine mai cu moţ şi pac, m-au angajat. Eu de refuzat, n-am refuzat, că vorb-aia, să lucrezi pentru Toyota, o firmă cu aşa tradiţie, nu e lucru puţin...

Ei, când m-au angajat ei, era cam prin 2057. În momentul ăsta suntem în 2060, iar ei tocmai ce-au lansat noul model Toyota Auris'60s, şi aşa inovatori cum îi vedeţi... ce-au zis ei... că. dacă maşină cu teleportator au, om care să le facă reclamă au (eu), ce-ar fi să ne întoarcem în timp (eu şi super-maşina) şi să-i dăm peste cap pe neandertalii ăia din 2010.

De ce au ales anul ăsta, habar nu am... Or avea cei de la conducere ceva în minte. Cu toate astea, cred că am să profit de ocazie şi să-mi vizitez bunica, pe Iulia Mihai. Lumea spune că am fi semănat mult... iar eu vreau să mă conving exact cât de mult. Ba chiar, mama mi-a dat numele ei...

Ei, şi m-am urcat eu în Toyota Auris '60s, am setat camera web să înregistreze tot ce mişcă, am setat şi anul teleportatorului... am tastat mintenaş 2010, şi-am plecat.

Nu mai făcusem asta niciodată. Mă jur că mi-era o frică cum nu îmi fusese nici când îmi dădusem licenţa. Mă gândeam ce se întâmpla cu moleculele în timpul teleportării...? Aveau să se dezintegreze doar ca să mă întegrez la loc în 2010? Şi dacă se întâmpla asta.... oare nu ar fi avut de suferit spiritul meu? Nu de alta, dar ţin la chestiile astea paranormale... aşa cum ţinea şi bunica mea. Numai că ea nu avea habar de atâtea chestii de câte am eu...

Dar, uite că tot am făcut-o.

Şi n-am păţit nimic... ba chiar am ajuns într-o stare destul de bună la destinaţie: în 2010.
Drumul nici nu l-am simţit, atât de lin s-a desfăşurat. Iată că cei de la Toyota ştiau ei ce ştiau. Liderul tot lider rămâne.

În 2010 nu era deloc aşa cum îmi imaginasem... nu-mi imaginam ca oamenii să fie atât de proşti. Toţi aleargau de colo până colo de teama anului 2012. Ce i-a mai păcălit sistemul şi pe ăştia! Iată cum doar câteva minţi luminate ale marketingului mondial, pot alerta o lume întreagă atât de tare, încât să se ascundă toţi ca nişte şoricei prin găuri. Ei le spun buncăre... eu le spun găuri neaerisite.

Mi-am parcat Toyota mea Auris '60s pe prima străduţă. Când cei din 2010 au vazut-o, nu au reacţionat în mare fel, pentru că, cei de la Toyota au făcut acest model să nu difere mult ca şi design, faţă de cele existente pe piaţă acum 50 ani. Un soi de modă vintage. Bine, că diferenţele se vedeau, dar, doar la nivel de ochi de cunoscător. Tocmai de aia, primele reacţii nu au fost tocmai cele scontate.

Însă, misiunea mea era să le arăt celor din 2010 ce minunăţii face această nouă invenţie. Aşa că, m-am aşezat în faţa maşinii şi am început să le vorbesc trecătorilor despre ea.
Sigur, unii m-au crezut nebună, alţii au râs, dar, câţiva tot s-au oprit să asculte ce am de zis... iar, pentru ăia, merită să povestesc cum stau treburile. Apoi, zic eu că le-aş fi făcut un mare bine să le demonstrez că această maşină este cu adevărat din viitor. Nu de alta, dar aşa le-aş fi putut dovedi că toată tevatura aia cu 2012 e o mare-mare prostie.
Mulţi m-au mai crezut nebună... dar, aveam un scop nobil, aşa că nu mă puteam lăsa intimidată de câteva păreri înapoiate. Mă simţeam ca şi Galileo, când le-a spus contemporanilor săi: E pur si muove! 

-Fugi dom'le tare, asta nu-i din viitor! Aţi făcut voi o şmecherie de marketing, crezi că noi nu ştim. Spuse un individ sceptic din mulţime.

-Oameni buni, ideea e să credeţi, iar că e din viitor, am să o demostrez! Uitaţi... una din şmecheriile viitorului este chiar varianta avansată a motoarelor hibrid. Voi ziceţi că aveţi probleme cu un consum enorm de carburant, da? Ei, genul ăsta de motoare vă va ajuta să treceţi peste ceea ce se numeşte acum ,,cea mai mare problemă de ordin ecologic". Dacă nu se adoptă mai repede acest gen de tehnologie, când vine vorba de dinamica auto, zic că sunteţi în mare pericol ca toată natura să fie dată peste cap urât de tot. Sfârşitul lumii din 2012, vă zic eu că n-o să vină, dar, sunteţi la un pas de alt dezastru, unul ecologic, ce e posibil să rivalizeze la mustaţă cu prea-minunatul 2012. Iată de ce trebuie adoptat încă de pe acum acest tip de motor! Astfel, maşina de faţă, cu propulsie integrală hibridă, vine în întâmpinarea tuturor problemelor, de orice gen ar fi ele! Cuvintele cheie sunt: Auris Hybrid Synergy Drive (HSD).

-Bun, e logic ce zici, spuse acelaşi individ sceptic, dar, cum ne dovedeşti tu nouă că eşti cu adevărat din viitor?

-Păi, haideţi să setăm teleportatorul peste două minute, iar locaţia, să fie cea de lângă acel copac. În scurt timp, automobilul Toyota va dispărea şi va apărea în acel loc. Iată, oameni buni, cea mai rapidă maşină din lume! Graniţele vitezei au fost, astfel, combătute cu succes!

-Ce legătura are teleportarea cu viteza?

-Păi cum ce legătură, oameni buni?? Este vorba doar despre un nou concept de viteză. Eu am setat teleportatorul ca peste ceva timp să reapară undeva aproape, ca să vă pot dovedi că într-adevăr se teleportează. Dar, el se poate teleporta şi la capatul celălalt al planetei, însă se poate teleporta şi în alt timp. Eu aparţin anului 2060, cu toate astea, sunt aici, nu?

-Ia, nu te mai lăuda atât şi demonstrează!

Odată setată, Toyota Auris'60s dispăru din locul în care se afla iniţial, doar pentru a se re-materializa în locul stabilit de mine, moment în care lumea rămăse uimită.

Se spune că acel eveniment a schimbat lumea definitiv, întâmplarea ajungând să facă ocolul lumii la fel de repede ca şi cum ar fi fost teleportată. De rămas, nu am rămas mult în 2010, pentru că aveam un soi de milestone pe care trebuia să îl îndeplinesc. Cu toate astea, le-am lăsat planurile de super motor hibrid. Nu de alta, dar, dacă l-ar adopta din 2010, clar în 2060 nu ne vom mai chinui atât să restaurăm natura. Secretul teleportatorului nu am putut să îl las. Încă nu e timpul lor să ştie atâtea secrete. Dar, trebuia să le dovedesc cumva că sunt cu adevărat din viitor.

Pe bunica mea, Iulia, n-am găsit-o. Nimeni nu ştie unde locuieşte. Acum ştiu de unde am moştenit fobia asta cu izolarea de restul lumii. Tot ce am aflat este că ar scrie de zor pentru nu ştiu ce concurs pentru bloggeri, Superblog 2010, cam aşa... Mi-aş fi dorit să o cunosc... mult!

Comentariul povestitorului: Nu-i aşa că sigla Toyota parcă e făcută să facă parte dintr-o aşa poveste futuristă?

În plus, lăsând poveştile la o parte, în zilele noastre chiar există aşa ceva, aşa că nu e nevoie să se teleporteze nimeni din viitor. Ce-i drept, teleportator n-are... ÎNCĂ, dar, arată cam aşa:

 Şi da... E PUR SI MUOVE!

Am câştigat concursul BLOGWARS!

Dacă mă întreba acum ceva vreme, cineva, ce am să fac eu în zece săptămâni, probabil că aş fi răspuns sec: ,,d'apoi ce să fac în atât de scurt timp?". Cu toate astea, în zece săptămâni s-a derulat super concursul BLOGWARS, timp în care am scris zece postări mari şi late.

Mbun, la început am fost mulţi. Da' mulţi rău... Din ăştia mulţi, s-au ales zece, ăi mai cu moţ blogări din ţară... Ei, şi în fiecare săptămână, cu fiecare postare, pac şi eliminatul. Juma' de vot de la juraţi, juma' de vot de la juriu... s-a făcut media şi-uite-aşa!
Cu fiecare săptămână aşteptam să fiu eu aia eliminată. Iată că n-a fost să fie aşa. Ba chiar, am ajuns în finală, şi na-o bună c-am mai şi câştigat!

Cu această ocazie, mulţumesc Blogwars, Asus, însă şi juraţilor.
Şi, că tot veni vorba de juraţi... aici situaţia e puţin amuzantă, pentru că ei se împart în mai multe categorii.

Unii au votat sincer şi s-a văzut sinceritatea lor (e normal ca notele să fie diferite, având în vedere că şi postările erau diferite, de la ediţie la ediţie; în consecinţă, i-am apreciat maxim pe cei ce mi-au dat şi note mici, dar şi note mari).

M-au amuzat teribil cei ce m-au ţinut doar în punctaje de 1 (minim), tocmai ca, la sfârşit, când deja se crease o inerţie ca postările mele să iasă pe primul loc, să voteze şi ei cam tot pentru mine.

M-au amuzat cei ce au purtat ranchiună de pe la Superblog 2009. Dar, nu le purtăm pică.

I-am apreciat pe cei ce m-au votat pentru că au văzut în mine ceva special, dar şi pe cei ce au votat împotriva mea pentru că ultima postare nu a fost tocmai la nivelul celorlalte, tot de mine scrise, din Blogwars.

Îi apreciez pe cei ce au votat în funcţie de corectitudinea gramaticală, sau în funcţie de regulile de bon-ton are tehnoedactării. Thumbs up! Cu voi mi-aş fi dorit să mă războiesc!

I-am apreciat şi pe cei ce au votat în funcţie de cât de IT a fost articolul, deşi Blogwars-ul zicea clar că se pune preţ pe inventivitate, nu musai pe detaliile tehnice, având în vedere că Google-ul e mare, iar copy-paste se poate da mintenaş.

Ce-am câştigat eu la Blogwars? 
Dap, am câştigat un voucher. Unul mare. Un voucher ce îl voi folosi în achiziţionarea de produse ASUS (când îmi vin produsele acasă, parol că le fac poze şi v-arăt şi vouă).

Am câşţigat un om de valoare în blogroll (pe care am de gând să-l citesc, pentru că merită).

Şi, am mai câştigat şi o informaţie preţioasă: iată că nu numai Banatu'i fruncea, pentru că, de data asta, cam Galaţiu'i fruncea. De ce zic asta? Păi, până acum două ediţii, pe baricade era şi Liz (de la doipedoi.ro), care, în caz că nu ştiaţi, tot din Galaţi e.

Am apucat să mă războiesc timp de muuuuulte ediţii cu Lexa, prietenă ce mi-am câştigat-o anul trecut la Superblog. Ţin să menţionez că mă vedeam războindu-mă cu Lexa în finală, tocmai datorită faptului că ştie cu ce se mănâncă tehnoredactarea, plus factorul ,,inovaţie", fireşte! (Fără supărare, Bogdane!)

De asemenea, timp de o ediţie, cu noi a luptat şi simpaticul Johnny, căruia ţin să îi mulţumesc pentru faptul că a crezut în mine.

Despre oponentul meu, Bogdan, nu ştiu mare lucru, pentru că nu am interacţionat cu el decât o singură dată în viaţă (...şi anume acum câteva zile pe Facebook). Cu toate astea, citindu-i postările, am ajuns să îi apreciez perseverenţa, cât şi faptul că reuşeşte să facă ceea ce eu nu am putut niciodată: să fie calculat în gândire. Atâta ordine în a-şi gândi postările nu am mai întâlnit decât la Lexa. Bravo, Bogdane. Chiar mi-ai câştigat respectul!

Despre ultima postare, cea decisivă, hmm, am să fiu total sinceră, sunt de părere că aş fi putut să o scriu mai adunat, să îi acord mai multă atenţie, dar, totul e bine când se termină cu bine. Mă consolează ce a zis Vlad (cum că premiul ăsta l-aş merita pentru întreaga activitate). Cum vine asta, Vlade, ca la Oscar-uri, aşa? Pentru o carieră de succes? Păi, chiar şi-aşa... uite că eu nu fac ca Greta Garbo, şi vin să-mi ridic premiul. Şi mai fac şi tam-tam pe treaba asta!

Bun, şi-acum să mă prezint. Chiar dacă asta era frumos s-o fac încă de la început... Mă numesc Iulia Diana Mihai, am 24 ani, habar nu am ce culoare de ochi am (unii spun că-s albaştri, alţi c-ar fi verzi, mie mi se pare că uneori sunt cam gri... ). Culoarea părului e de un blond fantastic, la orgine, noroc de vopselurile de păr, asta ca să scap şi eu de bancurile aferente. Contrar aşteptărilor şi a faptului că sunt vopsită, sunt mândră că sunt blondă şi aş reveni la culoarea naturală cât ai zice ,,peşte", asta dacă părul meu nu ar măsura cam până pe la cureaua blugilor.

Ce să mai zic despre mine... în adolescenţă am ascultat rock şi m-am comportat ca atare... Acum ascult rock, dar mă comport potrivit vârstei...

Am trecut printr-o facultate de litere... momentan sunt în anul terminal al unei facultăţi de jurnalism şi relaţii publice (nu musai în ordinea asta).

Dacă îmi aşezi un SLR în mâini clar reuşeşti să obţii cu mine acelaşi efect pe care îl obţii când vrei să ţii un papagal ocupat. Acelaşi efect îl obţii şi dacă îmi pui în braţe o carte...

Şi, aşa cum m-am prezentat mai sus, aşa v-am luat banii! :))

Lăsând glumele la o parte, pot să pricep că opţiunile, în ceea ce priveşte câştigătorul sunt împărţite... pentru că, aşa cum îi spuneam unuia dintre juraţi, câte bordee, atâtea obicee... Nu mă deranjează votul nimănui, ba chiar le mulţumesc tuturor celor ce s-au sinchisit măcar să voteze.

Ruşine celor ce nu au votat deloc odată ce au constat că nu au trecut de prima rundă! Au dat dovadă de laşitate... zic.

Ne vedem la anu'! :D

A, da... şi, dacă tot m-am prezentat...  postez (în premieră, I say) o poză la minut, făcută cu magnificul meu webcam. În momentul ăsta. Fresh.

And my mood.

Sechestru pe imaginaţia mea

Nu am putut înţelege niciodată de ce lucrurile nu pot si simple... Dar, pur şi simplu simple! Din toate punctele de vedere... Poate că şi factorul complicaţie îşi are farmecul lui, dar, cu siguranţă lucrurile astea odată duse în sfera exageratului pot crea complicaţii majore cum n-a mai văzut Parisul.

Mai de mult vă prezentam filmul The invention of lying. Mulţi l-aţi văzut, mulţi l-aţi pus pe listă, alţii nici n-aţi auzit de el... Ideea e că uneori chiar mi-aş dori ca unele lucruri de prin filmul ăla chiar să se întâmple şi în viaţa de zi cu zi. Şi nu, nu mă refer musai la ideea de minciună, ci la puterea de a spune nişte adevăruri atunci când trebuiesc spuse. Fără ocolişuri, fără denaturări, de dragul unor persoane sau ale unor situaţii. Nu, uite-aşa, adevărul gol goluţ.

Vă spun cu mâna pe inimă că la mine mereu a fost ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Aşa sunt, aşa mi se pare corect, aşa e the way to be. Nu ocolesc adevărul pentru că, dacă îl ocoleşti tu, tot nu scapi, adevărul are radar bun şi te prinde la cotitură cât îi zice ,,minciună". Asta am ştiut-o dintotdeauna. Şi, la naiba, că, de fiecare dată când am încercat să fiu ,,umană" şi să spun şi eu câte una mică, pac, de fiecare dată am fost prinsă, ori că mă dădeam singură (intenţionat sau nu) de gol, ori că mă pufnea râsul. Tocmai de aia am decis! Dacă nu mă descurc la minciunelele mici, la alea gogonate chiar n-am nicio şansă. Plus că, spunând adevărul am sufletul al naibii de împăcat. Call me stupid, asta e!

Ei, în condiţiile astea, de ce nu poate fi toată lumea aşa? Dacă îmi spune şi mie cineva care e treaba cu fitilele şi cu minciunelele spuse de dragul de a face rău cuiva ce nu a avut tangenţă cu tine niciodată... clar îi dau un premiu! Şi da, sunt supărată... şi da, scriu pe blog. Se poartă, oricum... Ce importanţă mai are daca îngroş rândurile celor ce se plâng online, când sunt deja atâţia care o fac...

Să revin, de ce se fitileşte? Pentru ce? Stai liniştit în papucii tăi, în capotul tău, în pijamalele tale... şi brusc se întâmplă! Afli că ,,nu ştiu ce ai făcut". Când nene? În somn? Poate sufăr de DID (Double identity disorder) şi nu ştiam eu...!? În cazul ăsta, clar dacă vedeţi mood swings pe blog, să ştiţi că nu sunt eu... Clar nu... e cealaltă personalitate a mea ce pune stăpânire pe mine încet, dar sigur.
Ei, şi celei de-a doua personalitaţi îi cam place să facă bungee jumping şi să mănânce gem de prune. Na... de aici şi neînţelegerea dintre noi. Nu de alta, dar eu nu mă împac cu gemul de prune şi mai am şi rău de înălţime.

Şi ce se întâmplă când toate fitilele astea se leagă de ceea ce iubeşti tu cel mai mult? Ce se întâmplă atunci? Şi ce se întâmplă atunci când credibilitatea ta din capot şi papuci pufoşi e 0, deşi, tot ce ai făcut tu în ziua respectivă a fost să dormi ca ursoaica în pădure, că vorba aia... plouă, urât afară, de numărat iar aceaşi bani nu se cade, iar copii nu fac că nu vreau.
So? Vorba englezului... what then, mate?

Se pune sechestru pe imaginaţia mea... se gândeşte pentru mine, mi se scrie viaţa, se fac romane. Iar eu ce fac cât lumea lucrează? Stau şi dorm în papucii mei pufoşi? Nu ştiu de ce mai e nevoie de mine în viaţa mea, văd că unii se descurcă şi fără mine să mi-o guverneze, să inventeze ce-am mai făcut eu în ultima vreme.

Mâine aflu că de fapt mă numesc Obama şi sunt mama preşedintelui american. Mi-aş dori doar atât, ca data viitoare când se mai scrie o pagină din cartea de ficţiune ,,Ce mai fitilim azi despre Iulia" să mă anunţe şi pe mine cineva şi să-mi dea un exemplar...  Că... aşa-i frumos.

Niciodată nu m-a interesat ce bârfeşte X sau Y, serios că nu, dar în momentul în care totul ajunge să afecteze persoana pentru care aş solidariza cu cealaltă personalitate şi aş face chiar şi bungee jumping, atunci mă enervez urât.

Pentru tine, love, pentru că-ţi place mult!

Manager imaginar

Nu, nu m-a angajat nimeni ca şi manager în cadrul vreunui magazin de cadouri online, dar, dacă ar face-o cu siguranţă aş şti ce să zic. În consecinţă, în dorinţa mea de a mă exprima, am să-mi imaginez fain-frumos o astfel de situaţie.

Acum, serios vorbind, având în vedere că tocmai se apropie perioada sărbătorilor de iarnă, iar lumea devine pur şi simplu obsedată de cumpărarea cadourilor, punerea la punct al unui magazin de cadouri online este mai mult decât necesară, pentru a fi gata să întâmpin eventualii clienţi aşa cum se cuvinte, în straie noi, strălucitoare.

Din punct de vedere al utilităţii unui astfel de magazin, lucrurile stau în felul următor: a face shopping de pe un astfel de site, cu siguranţă este mult mai avantajos decât clasicul furnicar prin magazine. Se scuteşte timp, să nu mai zicem de o grămadă mare de nervi. Nu ştiu cum stau ceilalţi la capitolul irascibilitate, dar eu mă aprind uşor când mă aflu în magazine neavând de felul meu prea multă răbdare.
Nu suport să mă calce cineva pe pantofi, să fiu atinsă sau să mi se ia de sub nas fix produsul pe care îl ochisem eu.
În consecinţă, aleg fără să clipesc să cumpăr doar cu ajutorul click-ului, în timp ce mă aflu pe scaunul meu confortabil, bând din cafeaua mea aromată.

Ok, dar să nu ne abatem de la subiect. Ca un bun manager, voi face totul sistematic. Aşa, ca la carte... matematic chiar.
Că de aia sunt eu un manager bun, chiar dacă unul imaginar.

Numele domeniului

În primul rând, ca nou manager al site-ului, aş avea grijă să îl felicit pe cel ce a ales numele domeniului (cadouri-originale), fiind o denumire foarte accesibilă, din punct de vedere SEO. Uşor de găsit pe Google şi pe alte motoare de căutare.

Publicitatea

Aş organiza concursuri periodice pentru blogări, scopul fiind popularizarea site-ului meu. Cum? Foarte simplu: una din cerinţe ar fi adăugarea a 2-3 link-uri ce duc către site-ul meu, pe ancore uşor ,,găsibile" pe Google, care să se potrivească din plin cu ideea de cadouri. Investiţia ar fi mai mult decât profitabilă, câştigând bani buni din popularizare, dar şi din serviciul AdSense.
Aş face o bază de date a fiecarui client ce a cumpărat vreodată de pe site-ul meu, realizând un calendar al zilelor de naştere, cu scopul de a trimite felicitări virtuale fiecărui client în parte. Poate nu vor fi cu toţii receptivi la acest lucru, dar cu siguranţă, măcar zece se vor obosi să dea un click. 

Aspectul 

În general aş păstra acelaşi skin, fundalul alb fiind mai mult decât indicat, plus tonusul site-ului. Aş adăuga cu toate astea, un model semi-transparent, cu iz victorian. Ceva finuţ, fără să obosească ochiul, cu scop decorativ.
Ce aş schimba ar fi nuanţa de gri a scrisului. Aş intensifica puţin culoarea, făcând-o mai lizibilă, pentru a atrage atenţia.
De asemenea, aş bolda secţiunea de Reduceri. Se ştie că acestea sunt mereu hot-spot-ul oricărui site, indiferent de ce s-ar vinde pe acolo. E în firea umană, până la urmă.
In plus, cum în scurt timp va începe frenezia sărbătorilor, cu siguranţă aş pune mare accent pe categoria Cadouri de Craciun. Aş scoate-o în evidenţă, oferind reduceri sau cadouri surpriză.

Pentru Superblog 2010,
Iulia Mihai

Publicitate de la om la om

Bun, am să fac din postarea asta o postare cât se poate de sinceră. Nu de alta, dar vorbesc în cunoştinţă de cauză, având de ceva vreme un cont pe Blogmoney.com.

De ceva vreme, am început să-mi monetizez blogul la modul cel mai serios. Am învăţat metode noi, am prins şpiluri importante, ce mai... am început să mă prind şi eu ce înseamnă să scrii din plăcere şi să fii plătit pentru asta...
Şi, trebuie să recunosc că am început să îmi iubesc blogul şi mai mult, de atunci. Pentru că, de ce să fim ipocriţi şi să zicem: ,,eu scriu numai de plăcere!" pentru că, oricui îi vei propune să primească bani pentru ceea ce scrie, clar nu va zice nu. Nu vei auzi din gura nimănui: ,, nu, dragule, lasă că eu voi scrie moca, pentru că eu m-am născut un sfânt.". Cine va susţine că preferă să se publice moca, clar omite să zică unele lucruri.

Da, până să mă prind eu că aş putea câştiga bani cu blogul, recunosc cu mâna pe inimă că scriam doar din plăcere, dar, ca să fie clar, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut să mă plătească cineva, ci pentru că nu ştiam cum să fac să fiu plătită.
Scriu mult, unii spun că scriu bine, important e că îmi place ceea ce fac. Pentru că, ştiţi voi cum e... nimic nu iese frumos, dacă nu avem şi un strop de pasiune pe acolo.

Dar, să mă întorc la Blogmoney. Da, am cont acolo de ceva vreme. Şi nu trebuie să-mi imaginez că aş fi prins vreo campanie pe mână, pentru că deja am prins vreo 3 pe la Blogmoney, deci, pot povesti liniştită de pe acolo.
Recunosc că suma de 100 euro nu mi s-a oferit până acum pe vreun articol, suma fiind uşor de domeniul fantasticului, dar, niciodată să nu zic niciodată, pentru că, badge-ul meu Blogmoney, ce îl puteţi găsi jos, în footer, pe la secţiunea mea de bannere (plus în postarea de faţă), scrie că un post Blogmoney la mine pe blog ar valora cam 270 RON. Ceea ce nu înseamnă musai 100 de euro, dar, se apropie într-o oarecare măsură.

Cu toate astea, suma maxim negociată până în acest moment pentru o postare advertorială pe Blogmoney, s-a ridicat cam la 60 RON. Sper ca următorii contractori să se uite şi la badge! Ha, ha.

De unde ştiu cât merit? Păi e simplu, am fost evaluată, contractată şi de alte persoane, exceptând serviciile de intermediere a celor de Blogmoney, şi asta mi-a dat curaj, ca să zic aşa.
În plus, am un pagerank 4, care vorbeşte de la sine, un blog cu vechime de 2 ani şi câteva gadgeturi care îmi arata statisticile zilnice, cum ar fi numărul de vizitatori, postările populare indexate pe Google, cât şi locurile ,,fierbinţi" de pe pagină (pe unde umblă mouse-ul mai mult; chestie utilă pentru AdSense şi bannere plătite).
Şi gata, nu-mi mai divulg din secrete!

Trecând de partea cu banii, o campanie bine realizată, din punctul meu de vedere, este acea campanie pe care eu, ca blogăr contractat o execut cu respect.
Atât timp cât o anumită firmă se oboseşte să mă accepte, să negocieze cu mine un preţ, şi se ajunge la un bătut de palmă, atenţia mea va fi maximă.
În primul rând, am grijă să studiez conţinutul site-ului respectiv, sau al materialului informativ, pentru a culege informaţiile esenţiale. În al doilea rând, citesc cu maaare atenţie cererea. Nu de alta, dar nu aş vrea să scriu despre lucruri fără sens, când clientul are o anumită cerinţă.

După ce materialul va fi finalizat, postarea va lua drumul pe care îl iau toate postările de pe blogul meu.
Astfel, ele vor fi promovate pe FaceBook şi pe Twitter. Plus un status frumuşel şi simpatic pentru cei din lista de messenger.

Merg pe principiul că, indiferent că este vorba de un advertorial sau o postare personală, totul devine personal, până la urmă, atât timp cât este scris din mine, devenind o parte din mine.

Tocmai de aici şi respectul în redactarea postării. Pentru că, având respect pentru client, am respect pentru mine şi pentru blogul meu. În consecinţă, nu-mi voi strica karma blogului!
Nu mă condamnaţi, dar cred în treaba aia cu acţiune şi reacţiune!

In plus, orice client mulţumit de serviciile mele, va reveni. Iată câte lucruri bune se pot întâmpla, dacă îmi dau puţin interesul.

Cum cheltui banii obţinuţi? Acum, fără supărare, dar asta e cam problema mea! Ha, ha. E ca şi cum ai întreba o femeie ce vârsta are sau, ce număr poartă la pantofi, ori un mare afacerist ce câştiguri anuale are. Treburile astea nu se discută, oricum, vă garantez că orice aş face cu banii câştigaţi, o să fiu fericită!

Despre Blogmoney, ce pot să zic, sunt într-o oarecare măsură mulţumită, deşi, dacă aş fi în locul lor, mi-aş da mai mult interesul în a adăuga campanii noi. În rest, toate bune şi frumoase, nu dau cu parul, nu tai gâtul nimănui, doar că, mă gândesc că mai multe campanii nu ar însemna câştig doar pentru mine ca blogăr, ci şi pentru ei, ca intermediari, că de aia e afacerea, afacere.

Un lucru bun este că acest gen de advertoriale sunt la mare căutare în zilele noastre, fiind o alternativă viabilă publicităţii clasice. Motivul este simplu... O postare făcută de un blogăr poate fi o metodă mult mai accesibilă de a convinge pe X sau pe Z că serviciile companiei respective sunt bune de luat în calcul. Funcţionează pe principiul ăla... de la om la om.

Pentru Superblog 2010,
Iulia Mihai

Ştiam dinainte să se întâmple. Eu le-am dat ideea

Ce mă amuză oamenii ipocriţi! Mă, da' mor de râs când îi văd... şi mă tăvălesc pe jos de râs când îi aud... Bun. Despre ce e vorba... Toată lumea ştie de vestita reclamă la ciocolăţică aia bună cu nume îndoielnic: Rom. Bun, şi toată lumea ştie ce vâlvă s-a făcut în ultima vreme cu schimbarea ambalajului din tricolorul românesc, în stelatul american...

Ei, aţi comentat pe bloguri, aţi discutat cu prietenii, cu mamele, v-aţi plâns animalelor de companie, cum că aşa ceva nu e posibil. Ba chiar unii, probabil au avut senzaţia că asta e, kaput, dom'le... ţara merge prost... preşedintele a murit, trăiască americanii.

Şi, hai să fiu sinceră, eu nu m-am agitat prea tare, dar am picat în plasa lor. Chiar am crezut că şi-au schimbat ambalajul! Şi, de ce să mint?
Diferenţa e că, singura atitudine pe care am luat-o a fost: ,,mde, tre'să fie ceva strategie publicitară, cum ne-a învăţaţ pe noi la cursuri...", am ridicat din celebra-mi sprânceană, şi-am mers mai departe cu ale mele...
Iar faptul că am crezut, nu mă face pe mine proastă, ci îi face pe cei de la Rom deştepţi!

Bun, acum Rom ce face, anunţă că totul a fost o poantă! Apăi, brava dragilor. Ne-aţi păcălit! Mă bucur să văd că încă mai există mici genii printre agenţii de publicitate de pe la noi... Că, după episodul ,,Familia Telcu" rămăsesem desumflată. Bun, aţi atras atenţia asupra voastră! Asta e tot ce contează!

Acum, vine partea aia cu ipocrizia: mă uit eu azi, cu a mea criză de timp, cu tot, prin lista de messenger şi ce văd: un individ, semi-cunoscut, ca să-i zic aşa... vocifera la status cum că: ,,v-a tras-o Rom la ... (să completeze el că mie mi-e ruşine...)". Da' ţie ce-are dacă ţi-a tras-o?
Băi, băiete, ce-mi plac mie ăştia care preiau atitudinea de ,,da' eu ştiaaam, mă, dinainte să fi făcut ei reclama chiar, aaa, da' chiar eu sunt ăla care le-a dat ideea de reclamăăă".

Concluzia... no comment.

Să mă mut, să nu mă mut...? Mă mut!

De data asta am să las poveştile de-o parte şi am să intru direct în pâine. Nu de alta, dar sunt de suficient timp în blogosferă pentru a şti cum stau lucrurile pe aici, din multe puncte de vedere, şi aş şti să dau sfaturi preţioase multora.
 Blogul actual, pot spune cu mâna pe inimă că îl am de doi ani, iar în doi ani a crescut suficient, deşi, zic eu că ar fi fost loc şi de mai mult.
Deşi iniţial făcut pentru a fi un blog de fotografie, n-am putut eu să mă abţin şi am început să-mi dau cu părerea, şi bine am făcut! Cam de aici şi denumirea de Omlette du Fromage... (presupun că se înţelege de la sine de ce... şi că nu mai e nevoie de explicaţii suplimentare)

Dar, nu despre specificul blogului meu vreau să vă vorbesc. Ci despre faptul că, cel puţin momentan, este găzduit pe o platformă gratuită ataşată Google, şi anume, aşa cum se vede în URL: Blogger.
Sinceră să fiu, treaba asta cu inexistenţa unui domeniu .ro, personalizat după chipul şi asemănarea mea, nu m-a deranjat până de curând.

Ce schimbare s-a produs între timp? E simplu. Am început să scriu intens advertoriale plătite (destul de binişor, aş zice)!
Ei, toate bune şi frumoase, oamenilor le plăcea cum scriu, mă contactau, îmi propuneau proiecte... asta până când începe să mi se spună că aş putea să fiu plătită mult mai bine dacă aş avea, de exemplu un numelemeu.ro.

Am întrebat de ce... cu ce deranjează platforma Blogger, iar răspunsul nu a întârziat să apară.
Un domeniu personalizat inspiră încredere, profesionalism. Un blog pe o platformă gratuită poate să-şi facă oricine.
Bun, că nu e literă de lege că dacă ai un domeniu plătit, musai eşti şi un blogăr de nota 10. Dar, în cazul în care eşti un blogăr de nota 10, şi mai ai şi un domeniu plătit, cerul este limita! Mai ales dacă vrei să-ţi şi câştigi ceva bănuţi cu blogul personal.
Cum am spus, oamenii devin reticenţi când se izbesc de platforme gratuite.

Acum, hai să fim serioşi, că ăsta nu e musai singura chestie faină.
Dacă ar fi să mai menţionez din avantajele unui domeniu plătit, cu siguranţă nu aş uita să zic de asistenţa acordată de cei a căror servicii de inregistrare domenii ai ales să le foloseşti. În consecinţă, poţi să fii sigur că în orice clipă, blogul tău este monitorizat şi că nu există problema de a dispărea fără urmă într-o bună zi, aşa cum s-au mai întâmplat cazuri, când vine vorba de platformele gratuite. Plus că oamenii pun la dispoziţie posibilitatea de a-ţi configura adrese de e-mail foarte profi cu eu @ numelemeu.ro (de exemplu...).
Şiii, să nu uit să menţionez că, în momentul în care mă voi decide să mă mut, am siguranţa că, dacă voi vrea, îmi pot importa arhiva vechiului blog, aşa că, şi problema aceasta este rezolvată!

Zic că preţul unui .ro nu ar fi chiar atât de mare, în comparaţie cu ceea ce-ţi oferă: profesionalism, siguranţă... o imagine mult mai faină! ...

Şi da, mă gândesc serios să-mi mut blogul, să îi dau o altă imagine, una mult mai profi, în tandem cu ceea ce-mi doresc.
Iar, acum că am început să mai prind cum stă treaba cu SEO, zic că nu mi-ar fi foarte greu să-mi urc noul blog la acelaşi pagerank 4, aşa cum este cel din faţa ochilor voştri, sau să-l popularizez pe Google. Metode există, trebuie doar să ne ducă mintea să le folosim... şi, musai, să le folosim bine!


Pentru Superblog 2010,
Iulia Mihai

Regal la Real - cu ţaţa Leana

Ţaţa Leana nu mai fusese cu adevărat fericită de anul trecut. Cam de când Real-ul încheiase vechea promoţie Rosenthal.
Doar vă amintiţi cu câtă frenezie colinda ţaţa Leana Real-ul în căutare de promoţii... şi cum discuta ea în fiecare zi cu Paraschiva la telefon... şi cum se sfătuiau ele două în legătură cu toate minunăţiile Rosenthal, contemplând reţete şi bunătăţi, numai bune de pus în oală.

Iată că, momentul fericirii pentru ţaţa Leana, avea să vină anul acesta tot toamna, mai exact în luna lui octombrie.
Cum toată lumea de pe scară o ştia ca fiind o împătimită a noilor ,,tehnologii" în ceea ce priveşte metodele de gătit, iată că, într-o bună zi, personajul nostru primeşte un telefon de la Paraschiva:

-Aloo, ţaţa Leana?
-Da, cine-i la telefon, spuse ţaţa Leana cu o voce răguşită.
-Iar ai fumat, bre?
-Da' cine e la telefon, întreb. Nu fi obraznică!
-Paraschiva, bre, nu-mi mai recunoşti vocea?
-Da' se-aude prost prin telefonul ăsta, mamă.
-Da' tot cu telefonul ăla vechi cu disc, stai? Se miră Paraschiva.
-Tot. Ce-are ăsta? Apoi unul cu ecran din-ăla costa mult!
-Da' ce faci bre cu pensia, că ai o pensie frumoasă-frumoasă!
-Lasă acolo... că nu se ştie când ai nevoie de bani, în plus, mereu apar oale noi şi ustensile de bucătărit de toată frumuseţea. Nu cheltui eu banii pe telefoane. Dar, ia spune tu mie, de ce m-ai sunat?
-Păi, ţaţa Leană, tocmai ce-am văzut eu la televizor, la BABA TV, cum că iar au lansat ăştia de la Real o promoţie Rosenthal! Şi de când aşteptai dumneata promoţia, de anul trecut, mai ţii minte? Nu am mai întâlnit atâta entuziasm decât la blogării ăştia care participă la Superblog. Am auzit că unii îl aşteptau încă de anul trecut.
-Aşa, Paraschivo, revino la Thomas Rosenthal, că nu mă interesează de niciun bloc... blog, sau cum i-o zice.
-Deci, promoţia se numeşte ,,Cuţite fără Egal" şi, după cum te-ai prins matale, sunt de la Rosenthal, ceea ce e, zic eu, mirific!
-Bine, măi Paraschivo... şi cum e treaba... tot pe puncte?
-Da, bre, ca anul trecut. Strângi puncte din cumpărături, la fiecare 40 lei ţi se dă un punct cadou, şi când strângi douăzeci de puncte, pac mergi la casă, îţi alegi cuţitul şi l-ai luat, în schimbul punctelor, acasă.
-Ia te uită, ce frumos, mai Paraschivo... dar oare ce fel de cuţie au? Or fi la fel de bune ca oalele de gătit?
-Bre, dacă e Thomas Rosenthal, eu zic că da... Păi uite, au satâr, cuţitul bucătarului, ascuţitoare, foarfecă de bucătărie, cuţite de fripturică... şi tot aşa!
-Vai, Paraschivo, ce mi-aş dori şi eu un satâr, să-l am eu aici în casă... să tai eu ciolanul de purcel cu el!
-Păi, ia hai pune-ţi bundiţa pe matale şi să mergem la Real. ţaţa Leană. Aaa! Şi să nu uit, am impresia că au şi un cuţit pentru samurai... s-a şmecherit Rosenthal, ăsta.
-Ce cuţit pentru samurai, Paraschivo? Ce e ăia, samurai?  Ce fel de saramură?
-Nu, breeeeeeee, samurai de ăia care se luptă cu săbiile! Eu ziceam că au un cuţit care se numeşte Santoku! Deci, dacă îl luăm pe ăla, nu se mai apropie hoţii! Vezi matale!

Odată ajunse la Real, ţaţa Leana şi Paraschiva fură uimite de frumuseşea şi strălucirea cuţitelor. Poate voi n-o înţelegeţi, dar atât vreau să ştiţi, că fiecare om are pasiunea lui, iar a ţaţei Leana este gătitul. În condiţiile în care Thomas Rosenthal lansează o astfel de promoţie, ţaţa Leana nu poate rămâne indiferentă, fireşte! Nu cu aşa avantaje!
Se spune că, între timp ţaţa Leana a aflat chiar la ce se foloseşte Santoku, dar tot se laudă la cunoscuţi cum că are sabie de samurai!

-ţaţă Leană, ăsta e un adevărat regal...
-Aşa este, Paraschivo... aşa este!


Pentru Superblog 2010,
Iulia Mihai

Inspectorul Cotineaţă şi dihania extraterestră

ATENŢIE! Următoarea postare conţine accent moldovenesc. Se recomandă citirea cu atenţie! În cadrul postării, vocala ,,a" este deseori înlocuită cu ,,î", ,,ă", ,,â", vocala ,,e" putând în unele cazuri să fie înlocuită cu ,,i". Totul pentru o redare mai aproape de adevăr a accentului moldovenesc de peste Prut.


În drum spre Cahul, Andrei şi prietena lui Andreea au fost opriţi la vama dintre România şi Republica Moldova pentru o inspecţie de rutină.
Inspectorul Cotineaţă Viorel, vigilent ca un uliu, îi luă pe cei doi în primire:

-Ia copii, prezentaţî actili la cuontruol, răpidi! Cu şi triabă prin frumoasa nuastră republicî şi undi mai iegzact miergiţî?

-La Cahul, răspunse Andrei prompt.

-Da' şi-i atât di intieriesant la Cahul? Nu prişiep! N-aveţ voi şi vidia la Cahul! Şi sî hie? Nişti casî, nişti oamini, nişti câni, nişti mâţi, d-aistea! Io zâc aşa, cî voi mierjiţi la Cahul sî faciţ prostioari! Aveţî feţi de români cari fac prostioari! Las' cî ştii inpiectorul Cotineaţî! Vă miroasî iel i.m.e.d.i.a.t.! Ehehe!

-Domnule inspector, pe cuvânt, mergem doar în vizită... e ziua verişorului prietenei mele, şi mergem să-i ducem un cadou! Atât...

-Ia sî văd io cadoul. Cî io cried cî voi avieţ şieva iliegal aici-şa. Sî viedi în privirea vuoastrî! Ia dischidi cutia sî vadî şî ochiu mieu!

Andrei deschise cutia cu Routerul RT N56U de la ASUS, router fără fir, dual band de 5 GHz.

-Poftiţi! Nimic ilegal... adăugă Andrei.

-Ia ti uitî bâi baieti, şi dihanie iextratieriestră avieţ voi aici-şa! Ăsta parcî-i alienu ăla din film! Voi lucraţ cu al-caida aia! Las' cî ştiu io! Am zâs doar că voi cu gânduri curati nu viniţ la mama Muolduovî! Da! Da! Instinctul mieu nu mă 'nşală.

-Domnule inspector...

-Tovarăş, pintru tini, băieti!

-Tovarăse, e un router... atâta tot. Noua invenţie a celor de la ASUS!

-Lasî brie, cî ştiu şî io cum arată un router, da' şi criez că noi ăştia din Republica Muolduova nu ştim nica, ai? Criez că noi trăim ca în codru, aşa-i? Ştiu cum aratî un router, iar aista nu-i un router! Aista cried câ-i o bombî... Ca sî sabuotaţ voi riejimu! Măi, da' şi smiechiri vă mai criediţ voi, românii! Las' cî vă vini inspiectorul di  hac, acuş! Chiem întâriri! Chiem balistica! Sî zâcî şî iei cum stau trieburile!

Nici nu apucară cei doi tineri să explice că de fapt această dihanie extraterestră era chiar un router wireless de la ASUS, că veniră forţele speciale moldoveneşti şi-i imobilizară. Speriaţi, încercară să îi convingă pe moldoveni că au înţeles totul greşit şi că acel gadget nu era nici pe departe vreun obiect de care trebuiau să se teamă pentru că el nu prezenta niciun fel de ameninţare pentru ţară în sine, singura sa ,,vină" fiind că are un design futurist, aşa cum rar ţi-e dat să întâlneşti!

După îndelungi cercetări şi rotiri în jurul straniului obiect, pipăind cu frică şi încercând o sumedenie de variante pentru a vedea dacă nu care-cumva frige, Ghiorghiţă, tânăr angajat în cadrul forţelor speciale de la vamă, găsi soluţia şi dezlegă misterul!

-Brie, inspiectore... eu cried cî ăştia doi spun adievărul. Serios acu' di nu... Aista-i un router brie, atât. Unul wireless, di cari n-a mai văzut muolduova, da' i router!

-Ieşti sigur, Ghiorghiţî?

-Sigur, tovarăş.

-Ghini, ăi... în cazul aista, daţi-li drumu' şî lăsaţi-i sî miargî la Cahul, spuse inspectorul Cotineaţă, resemnat. Ia, suntiţî libieri... ni cierim scuzî! Da' sî ştiţî cî io sunt oricum cu ochii pi voi, iar când vă întoarciţî, tot pi la mini viniţî, iar dacî vă prind cî faciţi trafic cu ţâgări sau bieri Spicuşor, iar chiem mascaţî! S-a 'nţălies?

Andrei şi Andreea împachetară routerul de la ASUS pentru a-l face cadou, potrivit ideii principale, verişorului Andreei. Povestea spune că el a devenit cel mai şmecher copil din Republica Moldova. Întâmplarea a făcut înconjorul Republicii Moldova, fiind mediatizată chiar şi la posturile de televiziune moldovene.

Pentru BLOGWARS,

Iulia Mihai

Menţionez că nu am nimic împotriva moldovenilor de peste Prut, lucrarea prezentă fiind un pamflet ce trebuie tratat ca atare.

Azi nu

Epoca 3D: Realitate relativă: Sfârşitul lumii

Nu cred că am mai văzut lumea de afară de câţiva ani. Dacă mă uit în calendar, cică am fi în 2017. Ce an... cifră imposibilă...
Uite că a trecut şi 2012... şi 2013... chiar şi 2014 şi suntem încă în picioare. N-a fost să fie niciun cutremur, nicio inundaţie majoră... nicio catastrofă ieşită din comun.

Da, au mai murit ceva oameni de bătrâneţe, s-au mai înecat vreo doi-trei... pe ici-pe colo, dar, în general totul e neschimbat. Cel puţin aşa cred...

Cum vă ziceam, eu n-am mai ieşit din casă de câţiva ani. Mi-am spart toate oglinzile. Intenţionat, nu de alta... Nu am nevoie de nimeni şi de nimic ce ar putea veni din exterior. Nici măcar de propria-mi imagine.

Am tot ce-mi trebuie aici. Ce am aici, în încăperea mea, cu siguranţă nu ma poate dezamăgi. Deşteaptă am mai fost să-mi iau din 2010 tot ce aveam nevoie. Şi, cum de regulă sunt una din cele mai pretenţioase fiinţe existente, am luat ce e mai bun.
Şi, ce poate face fericit un om ca mine, decât nişte echipamente 3D? Că vorba aia, numai astfel de echipamente mă puteau ţine pe mine în casă atât timp, nu?

Să vă povestesc o zi normală din viaţa unui pustnic? Să o fac? Bine, bine, mai uşor cu entuziasmul, că vă povestesc acum!


Dimineţile sunt întotdeauna cele mai grele... Nu reuşesc niciodată să mă desmeticesc în timp util. Din cauza asta pierd mult timp. Nu-mi place să pierd timpul! Time is money spune o vorba veche, iar eu îi dau dreptate. Cu toate că în stadiul în care mă aflu eu, banii îmi sunt mai mult decât inutili. Nu mi-a mai cerut nimeni de mult bani nici pe facturile de energie electrică, nici pe nimic. Nu ştiu exact ce se întâmplă. Se pare că în sfârşit am intrat în simbioză perfectă cu lumea înconjurătoare: eu nu le ies în cale, ei mă lasă să exist în voie. Sau aşa îmi pare mie...
Beau uneori o cafea dimineaţa. Şi cam atât... De mâncat, mai rar. Nu de alta, dar îmi lipseşte cu desăvârşire pofta de mâncare. O fi de la entuziasm, de la adrenalină, cine ştie... ideea e că eu sunt fericită!

La micul dejun îmi car de regulă laptopul 3D după mine. Am un ASUS G73J, de care sunt foarte mândră. Pun frumos pe nas ochelarii stereoscopici aferenţi... şi cerul este limita! Micul dejun absolut perfect! Tehnologia  nVidia 3D îşi face treaba admirabil.
Am uneori senzaţia că cei de afară fac cam multă gălăgie, aşa că dau sonorul jocului meu 3D mai tare... Aşa! Acum nu se mai aude hărmălaia de afară...

Prânzurile mă prind mereu în faţa desktopului... Am binevoit în 2010 să-mi achiziţionez şi un monitor 3D.
ASUS VG236H a fost alegerea mea. Se pare că ştiu să fac alegeri potrivite.
Fiecare moment al zilei trebuie asezonat cu ceva diferit. Tocmai de asta mi-am creat câte un ambient pentru fiecare moment al zilei în parte. Am măsuţa mea, cu monitorul meu... ataşat de desktopul tot de la ASUS.
Uneori, când mă plictisesc de jocuri, mă mai uit la câte un film 3D.
Nu pot să înţeleg de ce de ceva vreme nu mai apare niciun film nou... Oamenilor le lipseşte probabil imaginaţia. De ceva vreme, reiau filmele. Nu că ar fi asta o problemă, că vorba aia, de fiecare dată când revăd un film, pricep cu totul altceva din el...
Aş prefera ca lumea de afară să nu mai fie atât de gălăgioasă totuşi...

Serile mă găsesc cocoţată în vârful patului. Revin la laptopul meu. Sau, mai bine zis, el revine la mine. Îl iau pe braţe... îmi pun mouse pad-ul lângă mine, îmi pun ochelarii aferenţi. Măcar acum... pe seară, nu se mai aude gălăgia de afară...Acum mă pot juca liniştită... sau, mai bine, mă pot uita la un alt film...

Noaptea...  Nu am somn. Nu ştiu ce am azi... vreau să ies afară. Nu am mai ieşit de şapte ani. Nu-mi pot cotrola dorinţa de a vedea ce se întâmplă în afara locuinţei mele. Oare ce am? Sunt culmea! Serios că sunt...
Am să ies puţin pe afară. Nu mă pot abţine.

Sunt afară. Afară nu este nimic! Nimic.
...Lumea este distrusă... Totul este doar un mare hău...
Nu ştiu exact de când se întâmplă asta...
De ce auzeam lume râzând... făcând gălăgie? Oare sunt nebună? Sau e doar rezultatul efectului 3D? Sunt sigură, totuşi, că am auzit murmur de oameni. În fiecare zi. Dar, de unde???

Wow... asta nu poate fi adevărat!

...Am să mă întorc în casă... la tehnologia mea 3D. Ce văd afară nu-mi convine.

A tastat din viitor, pentru Superblog 2010, Proba 1: Epoca 3D,

Iulia Mihai

Iulia la cratiţă

Iată, dragii mei, că am ajuns acolo unde nu mă aşteptam să ajung. La cratiţă! Degeaba mă lăudam eu că sunt o femeie modernă, că mănânc azi da, mâine nu... şi atunci când e da, e făcut de alţii, că mi-a venit Tanti Jeni de hac. Iar Cristian Gheorghe a ajutat-o din plin ca să-mi vină de hac.

Aşa că, şi-au unit forţele şi mi-au luat interviu... Ba unde mai pui că, pe lângă asta, m-au pus şi la gătit!
Rău nu-mi pare... că vorba aia, trebuia să învăţ şi eu să gătesc... şi să nu mai ard mâncarea.
Cu toate astea, cred că am reuşit să smulg o promisiune de la Tanti Jeni cum că mă va învăţa să fiu o gospodină destoinică.

Până una-alta, vă invit să daţi citire interviului: Guest Star Day: Iulia Mihai.

Interviul a luat o turnură mai mult decât amuzantă... şi puţin fictivă :D

Mulţumesc de interesul acordat persoanei mele: lui Cristian, Mirunei şi în mod special-special-special lui Tanti Jeni!

Thumbs Up; Thumbs Down - for movies

Ieri am văzut, nu unul ci două filme. E clar că dacă a venit toamna... mai ales octombrie (prietenii ştiu de ce... sau mai exact ce am eu cu luna octombrie) lucrurile devin blegoase, deprimate, pline de nostalgie, dar, în special lipsite de orice fel de chef...
În concluzie, cea mai uzitată activitate pe la mine prin poartă, zilele astea... rămâne uitatul la filme.

Cum ziceam, ieri am văzut două.

The Invention of Lying 2009: Thumbs Up!

Nu chiar atât de nou încât să frigă, de prin 2009 cam aşa, dar, inexplicabil eu nu îl văzusem până acum şi a trebuit să mi-l recomande cineva, ca eu măcar să aflu de existenţa lui. Iar, dacă până aseară încă mai eram eu neştiutoare în ale existenţei acestui filmului, pun pariu că există şi alţii. În consecinţă, recomand cu thumbs up un film de nota... hai să-i zicem 9,50. Nu dau 10 decât foarte rar, aşa că 9,50 e rezonabil. 

Despre ce e vorba... aşa în mare? Păi, despre o lume aparent ideală, unde noţiunea de ,,minciună" e inexistentă. Pur şi simplu toată lumea spune adevărul. În orice condiţii, cu orice ocazie. Nu există neîncredere, pentru că nu există minciună. Dar, dacă îmi permiteţi, nici bun simţ sau consideraţie pentru sentimentele celuilalt...

Un film ce explică destul de clar, că echilibrul dintre bine şi rău, în speţă dintre minciună şi adevăr trebuie păstrat. Nu de alta, dar haosul poate interveni nu numai atunci când avem parte de prea multă minciună sau prea mult rău, ci şi atunci când formele cunoscute de noi ale binelui sunt în exces. 

Mai mult nu zic, că stric toată distracţia de a urmări. În plus, filmul chiar nu e povestibil. 

 

A nightmare on Elm Street 2010: Thumbs down... 

Da, iată că a apărut şi remake-ul. Întrebarea e... de ce? Nightmare on Elm Street 1984 a avut, ce-i drept farmecul lui, la acea vreme... şi recunosc că mi-a afectat copilăria, dar... când deja au apărut o grămadă de alte continuări de-a lungul anilor, cu Freddy... cu Jason, iar cu Freddy, iar cu Jason, apoi cu ei doi împreună... ei se ceartă, ei se împacă... toate remake-urile proaste as hell, de ce ai mai face un Nightmare on Elm Street 2010? 

Şi da, m-am uitat. Aşa, din curiozitate. Aceaşi colonă sonoră de făcut freza punk, acelaşi Freddy ce seamănă mai mult cu Edward Omul Foarfecă decât cu el... aceleaşi scene inutil de sângeroase. 

Film potrivit pentru o seară cu prietenii în care nimeni nu e atent la film. 

Ah, beware, citeam pe IMDB că se pregăteşte şi un Nigtmare on Elm Street 2. În 2012. Acum pricep mai bine previziunile apocaliptice ce se învârt în jurul acestui an.

 

 

I got the real deal!

Voila! S-au afisat rezultatele rundei 6 BLOGWARS! Şi, iată că, după 6 runde, sunt încă în picioare, cu o soldă de 600$ so far.

Mai departe mergem noi ăştia 5 muschetari rămaşi. În curând va apărea şi articolul meu dedicat rundei 7. Wish me luck, că eu simt!

Dovada: 

Viaţa sub tocul uşii ep. 2: O să fie cutremur!

Aşa cum subliniam în episodul 1, viaţa sub tocul uşii poate fi înşelătoare şi presupune multe sacrificii. Cu toate astea, beneficiile sunt maxime.
De ce? Păi cum, ,,de ce"? Simplu... Când toţi ceilalţi o mierlesc într-un mare cutremur, mare, tu stai confortabil sub tocul uşii şi te uiţi la simfonia distrugerii din jurul tău, zâmbind sadic cum că tu stai sub toc iar ceilalţi nu.

Dar, să nu mă abat prea tare de la subiect. De ce al doilea episod? Pentru că, numai ce terminasem ieri de scris postarea fatalistă, că aud discuţie mare în bloc. Cotcodăceli, ecouri... tot tacâmu'.

Scot capul afară (nu depăşesc tocul uşii, nu vă îngrijoraţi), ciulesc urechea şi ce să constat... se adunase consiliul de bloc jos la parter cu scopul de a purta o discuţie despre ce ar trebui să facă ei în caz de cutremur.

Unul mai inventiv ca altul... Bineînţeles, toate măsurile impuse necesitau strângeri de fonduri, că vorba aia... cine-ţi mai face ceva pe gratis zilele astea, iar un cutremur nu e un eveniment chiar de 'colea. Mai ales unul de atâtea grade.

Însă,  înainte de a se strânge fonduri, de a se lua măsuri, consiliul trebuia să hotărască: va fi sau nu cutremur?
Ca un consiliu conştiincios şi cunoscător de metode eficiente ce este, a decis că supunerea evenimentul la vot argumentat ar trebui să fie mai mult decât fair-play.

,,Nu de alta..." spuse Agachi, ,,dar vine acum eschimosul* de toamnă, iar ăsta vine mereu cu necazuri mari, cu maree, cu auroră borală, din aia!".

,,Doamna Agachi are dreptate!" spuse o voce ce se înfunda în spatele cuiva solid. ,,Inflamaţia** asta e de vină! Ce face omul, face şi natura. Dacă noi suntem răi... este şi natura cu noi. Nu vezi nesimţiţii ăştia de la conducere? Nu vezi?".

,,Taşi, Marişico..." o calmă bărbac'su.

După îndelungi discuţii fundamentate de argumente oteviste, blocul decide: va fi cutremur! Se vor strânge câte patrusu' de mii de la fiecare pentru fondul de cutremur.

,,Să semneze doamna contabil şi doamna juristă!" nu se putu' abţine Marişica.

Eu, de sub toc zic aşa... cu patrusu' de mii îmi iau două sticle de vin semi-bun şi uit de cutremur.


Legendă:
*echinocţiu
**inflaţie

Viaţa sub tocul uşii

Numai oameni panicaţi. Peste tot. Cutremur în sus, cutremur în jos. Adică, ok, înţeleg... e posibil să fie... că deh, natura nu iartă, nu uită... dar, aşa cum nu s-a ştiut de niciun cutremur întâmplat până acum... cum de brusc tehnologia s-a ridicat? Aşa... în câteva luni?

Nu de alta, dar îmi amintesc că acum câteva luni a fost un cutremur. Nu l-am simţit pentru că în momentul ăla eram pe strada, însă a avut cine să mă anunţe. Cu toate astea, nu am auzit nicio previziune precisă înainte. Nu am auzit: mâine la ora z va fi un cutremur cu magnitudinea de n.
Nu, am auzit doar ştiri panicate şi plângăreţe cum că a fost cutremur, subliniez: a fost. Apăi, iartă-mă, dragă media, dar că a fost ştiu şi eu... Poate dinaintea ta.

Acum iar... ba că-n octombrie, ba că de 7 grade, ba că de 8... ba doar unul mic şi drăgălaş de 5, aşa mai light... mai simpăticuţ...
Păi hotărâţi-vă! Barem să ştim şi noi dacă ne mutăm pe câmp sau rămânem de-a pururea sub tocurile uşilor sau în căzi.

Pentru că, eu m-aş putea adapta uşor unei vieţi trăite sub tocul uşii, la modul cel mai sincer... Aş adopta un stil de dormit liliecesc, aş mânca puţin ca să evit orice fel de dorinţă de a părăsi ,,locuinţa" şi aş respira cu porţia, ca să nu trebuiască să mă deplasez prea des înspre fereastră, ca să aerisesc în camera al cărei toc al uşii îl ocup.

Eu zic în felul următor. Cutremurele se întâmplă de când lumea şi pământul. De evitat nu avem cum să le evităm. Cu atât mai puţin să le prezicem cu luni, zile înainte. Aşa ceva este imposibil.

În condiţiile astea, de ce grupajele de ştiri sunt ocupate în proporţie de 80% cu previziuni fataliste cum că va exista un cutremur?
Scuzaţi-mă, dar poveşti de astea aud de când eram copil. Ba chiar am prins vreo câteva cutremure frumuşele, dar... nu am auzit pe nimeni să le dibuiască cu mai mult de 3 minute înainte de a se fi întâmplat. Iar 3 minute nu sunt suficiente să anunţi televiziunea, televiziunea să anunţe poporul, poporul să se aşeze sub toc sau să sară pe geam în timp util.

Bănuiesc că asta a fi o metodă de a ţine populaţia sub alertă, sub panică o ţară întreagă, doar de dragul de a se crea o diversiune în ceea ce priveşte alte evenimente ce nu ar trebui observate.
E ca şi cum ai da o maşinuţă şmecheră copilului tău, ca să nu te pândească pe tine că faci sex în cealaltă cameră. Să rămână măcar juma' de oră ocupat...

Cam aşa şi cu anunţurile de cutremur.

Nu vă alarmaţi... Cutremurele există... se întâmplă... însă nimeni, dar absolut nimeni nu le va anticipa, iar dacă se va întâmpla unul în octombrie, garantez că va fi pură coincidenţă.

Mă duc înapoi sub tocul uşii.

S-a'ntâmplat un accident, a chicat mâţa'n ciment

Se face că stăteam astăzi într-o anume staţie de maxi taxi... aşteptând... logic: maxi taxi. Când, ce să văd... opreşte un autobuz în staţie... iar, din stânga lui apare o maşină plină cu indivizi. Pac maşina buşeşte autobuzul. Pac, capacul de la roata maşinii pline de indivizi pică, plus aripa cam şifonată. Ghinion. Neatenţia se plăteşte, zic.
Şoferul de autobuz coboară să constate problema... Coboară şi cel de la volanul maşinii avariate. Se înţeleg ei cum că nu-i vreme acum de a chema poliţia... Că se poate rezolva totul mai târziu...
 Ei, şi când să ajungi la concluzia că tot conflictul e gata, că s-au înteles... că treburi de astea sunt mai mult decât normale şi că atât timp cât se discută civilizat, nu există problema ce nu poate fi rezolvată... Eiiii... tocmai atunci se trezeşte o cucoană, pasageră a autobuzului: ,,Dumneata ai dreptate, domnule şofer! Nesimţitul ăsta ţi-a tăiat calea! Aşa ceva nu se întâmplă!". Şoferul, împăciuitor de felul lui îi zice cucoanei: ,, Bine, doamnă... am înţeles...", încercând să o reducă la tăcere.
Cum autobuzul era plin de pensionari cu abonamente gratuite, cucoana a funcţionat ca şi goarnă de începere a luptei, pentru că mucegăiţii gladiatori atât au aşteptat... scandalul cel mare începând numai-decât.

În secunda doi, o mare de pensionari nemulţumiţi a coborât pe lângă autobuz, încercuindu-l... (imaginaţia mea făcea ca ei să îl şi zdruncine nervoşi) şi au început să urle la şoferul ,,maşinii mici"... şi avariate: ,,Dumneata nu te uiţi, domnule??? Nu te uiţi? Intri în domnul ăsta cu autobuzul... aşa....? Noi suntem oameni bătrâni, dacă păţeam ceva???". La care se trezeşte altul, la fel de băşinos, dar ceva mai sarcastic... ,,A nuuu, că a intrat ca viţelul în stâlp nesimţitul! Asta a făcut!".
 Ei, moment şa care... altul, dar cu alte perspective asupra vieţii, realizează cum că asta e o consipiraţie de-a şoferului de autobuz cu şoferul de ,,maşină mică" tocmai pentru a face el o pauză de muncă şi pentru a nu-i duce pe ei la destinaţie.

Eu, ca simplu spectator, stau şi mă întreb... Care destinaţie, monşer? Nu de asta, dar abonamentul gratuit pe autobuz poate da efecte secundare. Unul dintre ele fiind tocmai fâţâirea de colo-colo pe autobuz, fără vreun motiv anume, doar de dragul că e moca.

...Aşa că m-am hotărât să merg pe jos, că tot era o zi frumoasă.

A doua şansă (Tehnologia 3D ASUS)

Stranie mai e viaţa... Stranii mai sunt şi lucrurile care ţi se întâmplă uneori. E ca şi cum cineva acolo sus se chinuie să-ţi demonteze toate credinţele, gândurile... tot. 

Dar, să mă prezint. Mă numesc Adrian şi mă declar fericit. M-ar fi putut chema şi Marius... ba chiar m-ar fi putut chema Ionuţ. Asta nu ar fi avut nici cea mai mică importanţă, pentru că tot fericit aş fi fost. Da! Uite... ,,Fericit” ar fi fost un nume potrivit pentru mine! 

Şi, pe cuvânt dacă acum câţiva ani aş fi putut anticipa ce urma să mi se întâmple.

Să vă povestesc. Nu am fost niciodată un tip extrovertit. Ba chiar am avut tendinţa să mă închid în mine mai mereu. Câteodată atât de mult, încât nu-mi ştiai nici voia nici nevoia. Aşa sunt eu... n-ai ce să-mi faci.

Cam din motivul ăsta am şi pierdut-o pe ea. Şi, Doamne cât de mult o iubeam! Atât de mult încât i-aş fi pus luna la picioare. Cu toate astea, ceva din fiinţa mea a făcut-o să plece. Tocmai pentru că nu am avut curajul la momentul potrivit să îi spun că lumea fără ea e seacă şi urâtă, iar că viaţa mea, trăită fără ea, e degeaba. 

În ziua în care a plecat, orice gest al ei aproape că mă implora să îi zic că o iubesc. N-am făcut-o. Şi a plecat. A întors spatele şi tot ce am mai auzit a fost zgomotul tocurilor ei îndepărtându-se. Rămăsesem ca un prost cu mâinile atârnate, fără nici cea mai mică putere de a alerga după ea, de a-i spune că o iubesc de mor. 

Agonia mea s-a perpetuat timp de doi ani. Până m-am angajat ca şi game developer într-o companie multinaţională. Ăla a fost biletul meu de ieşire din lumea depresiilor zilnice.

Peste un an deja creasem primul meu joc. Ceva cu nişte monştri. Nu vă bat capul cu asta... pentru că nu despre primul meu joc vreau să vă vorbesc. 

Ci despre al doilea. 

Al doilea a fost cel ce m-a transformat într-un om fericit, aşa cum menţionam la începutul povestirii.

Cum să vă zic... Am recreat-o pe ea. Am recreat la milimetru situaţia din acea zi nefastă.

Numai că, în jocul meu, ea nu ajungea să plece... pentru că în jocul meu aveam să primesc o a doua şansă ca să fac totul bine... aşa cum ar fi trebuit să fie... să nu mai fiu laş... 

Am fost de asemenea primul şi singurul meu fan. Nu aş fi împărţit un asemenea joc cu nimeni. Aşa că, în fiecare seară, mă închideam în camera mea şi dădeam play. 

Au urmat cei mai fericiţi ani din viaţa mea... în care eu îmi incepeam o relaţie cu femeia pe care o iubeam şi în care continuam să fim fericiţi... chiar dacă totul se întâmpla virtual.

În ajutor mi-a venit şi noua tehnologie 3D de la Asus. Totul a mers ca o mănuşă.

În primă instanţă am mers pe grafica 3D potrivită unui desktop. Cu ajutorul acestei tehnici, camera mea s-a transformat într-un sanctuar dedicat ei... 3-dimensional Full HD 1080p, VG236H  cu o rată de refresh de 120Hz frames ...HDMI incorporat, Versatile Comfort şi design ergonomic! ... iată reţeta succesului pentru ca totul să pară totul real! Iar asta nici nu mi-a fost greu de realizat, având în vedere că aceste echipamente sunt compatibile cu majoritatea sistemelor. 

Ce mai... Splendid Video Intelligence Technology, în adevăratul sens al cuvântului!

 

 

Şi a fost... chiar dacă mulţi nu ar include o astfel de experienţă în sferele normalului, pentru mine totul a fost cât se poate de real. 

La un moment dat, implicarea mea în jocul creat de mine a devenit atât de persistentă, încât episoadele din fiecare seară, în care eu îmi trăiam relaţia cu ea deveniseră insuficiente. 

Îmi trebuia ceva mai mult! Mult mai mult... 

 

Aşa că mi-am achiziţionat şi un laptop G51J 3D pe care îl puteam folosi absolut peste tot. 

Relaţia mea devenise astfel completă.  

Placa video NVIDIA® GeForce™ GTX 260M  cu 1GB DDR3 VRAM avea grijă de asta! Performanţa CPU... de invidiat şi ea... ,,Power4 Gear Hybrid".

Ochelarii compatibili 3D aproape că deveniseră parte din stilul meu vestimentar. 

Totul devenise perfect! Greşeala mea fusese remediată de tehnologie. 

De ce vă povestesc toate lucrurile astea? E destul de simplu... Tocmai pentru a dovedi că nu e atât de greu să primeşti o a doua şansă... 

Vorba englezilor: ,,There is a God!". Şi mai ştiu o vorba mare, tot a englezilor... ,,God works in mysterious ways!" 

Şi, pot afirma cu mâna pe inimă că nu aş fi reuşit să fac asta fără ajutorul celor de la ASUS. 

...Chiar dacă... uneori mă întreb oare ea ce mai face... Oare e fericită? 

A scornit povestea pentru BLOGWARS,

Iulia Diana Mihai

 

Îmi stă accentul pe limbă

Am mai scris despre asta. De doi ani de când exist prin blogosferă tot mă agit pe anumite subiecte, le reiau, iar le dezbat, adaug chestii noi, întâmplări...

Nu-mi plac oamenii lăudăroşi. Nu-mi plac oamenii snobi. Dar, absolut deloc. Să dau un exemplu... Pe lângă limba maternă, ştiu şi limba engleză. Bun, nu mă laud... O ştiu pentru că-mi prinde mie bine în anumite situaţii. E ca o stare de fapt... E ca şi cum aş sti să mă leg la şireturi.

Stăpânesc binişor şi alte limbi străine, dar de engleză pot spune cu mâna pe inimă că nu o buşesc şi că nu mă va da ca exemplu negativ nimeni-niciodată, cum că aş aduce un sacrilegiu gramaticii.
Am trecut printr-o facultate de litere, aşa cum am intrat, aşa am ieşit... nu m-a ajutat să mă dezvolt, poate doar să-mi întipăresc mai bine anumite chestii. În rest... am învăţat totul pe cont propriu... şi am făcut o treabă a naibii de bună.

Cu toate astea, absolut niciodată nu mi-am însuşit vreun fel de accent: fie el britanic, irlandez, american... sau mai ştiu eu ce altfel de accent.
Nu, pentru că nu am locuit niciodată în astfel de locuri, în consecinţă, nu ar fi avut cum să se prindă vreun accent de genul acesta de mine.
Da, îmi ies binişor cam toate, dar nu le adopt pentru că mi s-ar părea o ipocrizie, atât timp cât eu sunt de naţionalitate română.

Poate să-mi atace oricine accentul de Count Dracula, watch me if I care.
Ba chiar voi avea cea mai mare grijă ca atunci când sunt obligată să vorbesc în engleză (nu atunci când mă prostesc între prieteni) să vorbesc engleza cu accentul meu de român! Pentru că asta sunt şi nu-mi voi nega niciodată naţionalitatea de dragul de a părea altfel sau altcineva. Sau mai rău... de dragul de a nu se trezi vreun Lache Flauşat să-mi spună că am accentul rigid şi românesc.

Pentru că, aşa cum un francez e ,,cute" când vorbeşte engleză cu accentul lui mieros şi plin de pauze de respiro, aşa poate fi şi cel românesc într-un anume fel frumos...

Nu, nu m-a enervat nimeni pe subiectul ăsta. Nu în ultima vreme, cel puţin. Povestea are vreo şase ani vechime, însă, am constatat că amintirea mea nu e singura de acest gen... că li se mai întâmplă şi altora...
În concluzie, o postare era inevitabilă.

O ye!

Iată că am primit iar premiu. Unul mai mult decât neobişnuit. Deşi nu prea pricep exact care e treaba cu sexy-blog, accept, că vorba aia, de rău n-are cum să fie. Numai de bine!

My blog is sexy... deşi nu folosesc dirty talk... deşi nu postez fotografii indecente cu mine la mare, la soare şi fără sutien... Şi na, că blogul meu tot sexy e... Ofticaţi-vă!
Glumeam... sau nu.

Şi, ca să perpetuăm specia de sexy blogs, am să dau premiul mai departe...

Nu înainte de a-i mulţumi foarte important Alexandrei pentru că m-a numit aşa...

The award goes to: Johnny, Iulia Hazlii, S, Lexa, Nice, BadPisi, Vulpiţa Lia, Grişka şi Alexiuss.

...Şi Adei, peste doi ani!