Morții mamii ei de cioară!

...și nu, nu fac niciun fel de discriminare rasială. Eu mă refer la o cioară din aia de trăiește cu sutele de ani, croncăne ca descreerata prin copaci și profită de faptul c-are pliscul mare. 

Ei, cum dormeam eu liniștită noaptea trecută, cum aud: craaa, craaa, craaaaaaaaaa. Căutând perna nr.2 cu buricele degetelor, îmi spun: ce Dumnezeu mă, iar am visul ăla medieval tâmpit în care sunt Rapunzel, balaurul pândește, iar ciorile croncăne, așa cum îi stă bine unui peisaj medieval? Overraaaaaaaaaaated! Am mai văzut filmul ăsta, și no fun! Low budget. 

Mna, și cum mă convingeam eu că nici măcar vise ca lumea nu pot să am, pac deschid un ochi și constat că al meu castel are termopane. Ba unde mai pui că mai sunt și de-alea urâte și albe, ca la secția x a spitalului de boli nervoase. Faza nasoală e că cioara tot se auzea! Mă ridic ursește din pat, îmi sprijin coatele de geam, reperez dihania, și-i spun din tot sufletul meu de copil: mori, dă-te dracu de guralivă, acum ți-ai găsit să te cerți??? 

Nu de alta, dar nesimțita asta tuciurie mă făcea la 5 dimineața să uit de orice bună creștere și să vorbesc ca la ușa de... termopan al castelului meu. Se uită cu doi ochi biloși la mine, deschide super pliscul ei secular și-și vede de croncăneală. Jur pe ce aveam mai scump că în acel moment în care până și sâmburii dorm, mi-am dorit o praștie, sau o pușcă cu alice, s-o nimeresc direct la pipometru. Acum, protecția ciorilor guralive să vină liniștită să mă înhațe, c-am păcătuit cu gândul. Dar, mă gândesc că dacă tot vine, și tot ma ia, barem să mai trag odată cu praștia și-n vecina aia guralivă de la blocul din față; câteodată jur că nu le deosebesc. 

Dar, cum soarta nu a ținut cu mine, iată că m-am văzut obligată să mai apelez once again la dopurile mele de urechi. Alea de se umflă în urechi și piuie, alea de seamănă (vorba cuiva drag) a supozitoare. Cât mi se aranjau dopurile, m-am mai certat o tură cu plicul de la patură pentru că-mi intraseră picioarele nașpa și nu știam cum să mai ies. Am adormit în plic. De nervi. 

Noapte bună.

S-a'ntâmplat un accident, a chicat mâţa'n ciment

Se face că stăteam astăzi într-o anume staţie de maxi taxi... aşteptând... logic: maxi taxi. Când, ce să văd... opreşte un autobuz în staţie... iar, din stânga lui apare o maşină plină cu indivizi. Pac maşina buşeşte autobuzul. Pac, capacul de la roata maşinii pline de indivizi pică, plus aripa cam şifonată. Ghinion. Neatenţia se plăteşte, zic.
Şoferul de autobuz coboară să constate problema... Coboară şi cel de la volanul maşinii avariate. Se înţeleg ei cum că nu-i vreme acum de a chema poliţia... Că se poate rezolva totul mai târziu...
 Ei, şi când să ajungi la concluzia că tot conflictul e gata, că s-au înteles... că treburi de astea sunt mai mult decât normale şi că atât timp cât se discută civilizat, nu există problema ce nu poate fi rezolvată... Eiiii... tocmai atunci se trezeşte o cucoană, pasageră a autobuzului: ,,Dumneata ai dreptate, domnule şofer! Nesimţitul ăsta ţi-a tăiat calea! Aşa ceva nu se întâmplă!". Şoferul, împăciuitor de felul lui îi zice cucoanei: ,, Bine, doamnă... am înţeles...", încercând să o reducă la tăcere.
Cum autobuzul era plin de pensionari cu abonamente gratuite, cucoana a funcţionat ca şi goarnă de începere a luptei, pentru că mucegăiţii gladiatori atât au aşteptat... scandalul cel mare începând numai-decât.

În secunda doi, o mare de pensionari nemulţumiţi a coborât pe lângă autobuz, încercuindu-l... (imaginaţia mea făcea ca ei să îl şi zdruncine nervoşi) şi au început să urle la şoferul ,,maşinii mici"... şi avariate: ,,Dumneata nu te uiţi, domnule??? Nu te uiţi? Intri în domnul ăsta cu autobuzul... aşa....? Noi suntem oameni bătrâni, dacă păţeam ceva???". La care se trezeşte altul, la fel de băşinos, dar ceva mai sarcastic... ,,A nuuu, că a intrat ca viţelul în stâlp nesimţitul! Asta a făcut!".
 Ei, moment şa care... altul, dar cu alte perspective asupra vieţii, realizează cum că asta e o consipiraţie de-a şoferului de autobuz cu şoferul de ,,maşină mică" tocmai pentru a face el o pauză de muncă şi pentru a nu-i duce pe ei la destinaţie.

Eu, ca simplu spectator, stau şi mă întreb... Care destinaţie, monşer? Nu de asta, dar abonamentul gratuit pe autobuz poate da efecte secundare. Unul dintre ele fiind tocmai fâţâirea de colo-colo pe autobuz, fără vreun motiv anume, doar de dragul că e moca.

...Aşa că m-am hotărât să merg pe jos, că tot era o zi frumoasă.

Probleme de comunicare

Lucrurile tind să se repete. Nu ştiu exact de ce se întâmplă asta, dar când afirm aşa ceva, nu mă refer musai la chestii de o importanţă majoră aparentă. Ci la gesturi mici, întâmplări lipsite de însemnătate. Cum am mai zis, cel puţin aparent...

De exemplu, în fiecare dimineaţă, dis de dimineaţă chiar, în drum spre seviciu, mă întâlnesc pe stradă cu aceaşi femeie, trecută de prima tinereţe, femeie cu iz casnic ce plimbă de zor un căţel mic şi urâţel. Un fel de hair-ball, de o rotunjime exemplară, cu ochii mici, sceptici şi cu un colţişor strategic plasat în partea stângă-jos a boticului.

Tot în fiecare dimineaţă, femeia cu iz casnic şi căţelul ei sunt acompaniaţi de un câine gigant – mereu acelaşi - , de o frumuseţe rară şi cu un luciu al blăniţei numai bun de a fi confundat cu o mătase neagră. Aproape că nu înţelegi de ce un câine atât de frumos, fie el şi comunitar, se ţine scai de un câine grăsuţ şi urâţel, ca cel al femeii. Apoi, realizezi brusc că ei, câinii, nu sunt la fel de superficiali ca noi, oamenii, să se uite la aspectul fizic şi că sigur hair-ball-ul are el alte calităţi.

Pe lângă ei, e în fiecare dimineaţă aceaşi linişte mormântală.

Nu ştiu cum se face, dar nici nu s-ar simţi nevoia de mai mult. Nu se simte nevoia unor oameni care să vorbească, să povestească, să anime atmosfera. Nu, atmosfera nu are nevoie de animare, pentru că totul este de-a gata relaxat.

Cuvintele oricum nu fac decât să strice totul. Un simplu cuvânt şi totul se poate duce pe apa sâmbetei. Totul se năruieşte pentru că noi, oamenii, suntem, de cele mai multe ori, o naţie sblobodă la gură. O naţie care trage concluzii, fără să le judece în prealabil.

Şi chestia asta constat ca e general valabilă. Nu e caracteristică doar a unora dintre noi. Nu. Aşa suntem cu toţii.

Ca să fiu mai precisă, zilele trecute eram martoră la una din cele mai crunte certuri între vecini. Cam aşa, cum se ceartă vecinii. Partea nasoală e că vecinii respectivi mai erau şi rude, deci, vrând ne-vrând, toată viaţa or să cam aibă treabă unul cu celălalt...

Cuvintele schimbate între ei, de o obraznicie groaznică... deşi, cu două zile înainte se cafeleau, râdeau şi se băteau pe umăr prieteneşte, vecineşte şi... rudeşte.

Nu pot să pricep, cum oameni care au atătea în comun, pot ajunge să îşi vorbească atât de urât. Când e atât de simplu să iei o pauză de certat, să îţi chibzuieşti gândurile şi să laşi toată răutatea să se calmeze, înainte să te lansezi în ţipete, afirmaţii, declaraţii...

Nu ştiu dacă vecinii mei cei certăreţi sunt atât de sensibili, însă, mă gândesc că şi în eventualitatea unei împăcări, va rămâne totuşi un rest, nerezolvat. E fix ca în proverbul ăla chinezesc: ,,dacă tai sfoara şi o legi iar, rămâne nodul”. Mereu mi-a plăcut proverbul ăsta. Cumva conţine extrem de mult adevăr, din punctul meu de vedere.

Ar fi mult mai uşor ca oamenilor să le fie tăiat privilegiul de a putea vorbi. Toată lumea ar fi mult mai fericită, mai liniştită. Cred...

Asta în cazul în care nu s-ar lua toată lumea la bătaie, pentru a-şi exprima părerea mai cu spor.

Mi-a plăcut mult liniştea celor trei: femeia casnică, hair-ball-ul cu moacă sceptică şi câinele negru, lucios.

Repet, din păcate, cu toţii reacţionăm la fel, chiar dacă fiecare îţi personalizează certurile după bunul lui plac, până la urmă, situaţiile nu diferă chiar atât de tare, de la caz la caz.