Lucrurile tind să se repete. Nu ştiu exact de ce se întâmplă asta, dar când afirm aşa ceva, nu mă refer musai la chestii de o importanţă majoră aparentă. Ci la gesturi mici, întâmplări lipsite de însemnătate. Cum am mai zis, cel puţin aparent...
De exemplu, în fiecare dimineaţă, dis de dimineaţă chiar, în drum spre seviciu, mă întâlnesc pe stradă cu aceaşi femeie, trecută de prima tinereţe, femeie cu iz casnic ce plimbă de zor un căţel mic şi urâţel. Un fel de hair-ball, de o rotunjime exemplară, cu ochii mici, sceptici şi cu un colţişor strategic plasat în partea stângă-jos a boticului.
Tot în fiecare dimineaţă, femeia cu iz casnic şi căţelul ei sunt acompaniaţi de un câine gigant – mereu acelaşi - , de o frumuseţe rară şi cu un luciu al blăniţei numai bun de a fi confundat cu o mătase neagră. Aproape că nu înţelegi de ce un câine atât de frumos, fie el şi comunitar, se ţine scai de un câine grăsuţ şi urâţel, ca cel al femeii. Apoi, realizezi brusc că ei, câinii, nu sunt la fel de superficiali ca noi, oamenii, să se uite la aspectul fizic şi că sigur hair-ball-ul are el alte calităţi.
Pe lângă ei, e în fiecare dimineaţă aceaşi linişte mormântală.
Nu ştiu cum se face, dar nici nu s-ar simţi nevoia de mai mult. Nu se simte nevoia unor oameni care să vorbească, să povestească, să anime atmosfera. Nu, atmosfera nu are nevoie de animare, pentru că totul este de-a gata relaxat.
Cuvintele oricum nu fac decât să strice totul. Un simplu cuvânt şi totul se poate duce pe apa sâmbetei. Totul se năruieşte pentru că noi, oamenii, suntem, de cele mai multe ori, o naţie sblobodă la gură. O naţie care trage concluzii, fără să le judece în prealabil.
Şi chestia asta constat ca e general valabilă. Nu e caracteristică doar a unora dintre noi. Nu. Aşa suntem cu toţii.
Ca să fiu mai precisă, zilele trecute eram martoră la una din cele mai crunte certuri între vecini. Cam aşa, cum se ceartă vecinii. Partea nasoală e că vecinii respectivi mai erau şi rude, deci, vrând ne-vrând, toată viaţa or să cam aibă treabă unul cu celălalt...
Cuvintele schimbate între ei, de o obraznicie groaznică... deşi, cu două zile înainte se cafeleau, râdeau şi se băteau pe umăr prieteneşte, vecineşte şi... rudeşte.
Nu pot să pricep, cum oameni care au atătea în comun, pot ajunge să îşi vorbească atât de urât. Când e atât de simplu să iei o pauză de certat, să îţi chibzuieşti gândurile şi să laşi toată răutatea să se calmeze, înainte să te lansezi în ţipete, afirmaţii, declaraţii...
Nu ştiu dacă vecinii mei cei certăreţi sunt atât de sensibili, însă, mă gândesc că şi în eventualitatea unei împăcări, va rămâne totuşi un rest, nerezolvat. E fix ca în proverbul ăla chinezesc: ,,dacă tai sfoara şi o legi iar, rămâne nodul”. Mereu mi-a plăcut proverbul ăsta. Cumva conţine extrem de mult adevăr, din punctul meu de vedere.
Ar fi mult mai uşor ca oamenilor să le fie tăiat privilegiul de a putea vorbi. Toată lumea ar fi mult mai fericită, mai liniştită. Cred...
Asta în cazul în care nu s-ar lua toată lumea la bătaie, pentru a-şi exprima părerea mai cu spor.
Mi-a plăcut mult liniştea celor trei: femeia casnică, hair-ball-ul cu moacă sceptică şi câinele negru, lucios.
Repet, din păcate, cu toţii reacţionăm la fel, chiar dacă fiecare îţi personalizează certurile după bunul lui plac, până la urmă, situaţiile nu diferă chiar atât de tare, de la caz la caz.
