Nothing Personal e un film
care pur si simplu m-a dat peste cap. Un film fara dialoguri (prea
multe) bazat mai mult pe gestică, pe vizual, şi, în mod deosebit
pe simţire. Cu toate că dialogurile lipsesc cu desăvârşire în unele cazuri,
recunosc că a reuşit să-mi capteze atenţia chiar de la început,
deşi puţine filme (aşa cum menţionam şi în postarea despre
Doubt, au talentul de a o face.
Sunt un om pretenţios,
scârnav şi extrem de greu de mulţumit (dacă îmi permiteţi o
repetiţie de amorul artei).
Pe scurt este vorba despre
o femeie pe nume Anne ce renunţa la vechiul ei stil de viaţa, odată
cu asta şi la lucrurile materiale din aceasta, îşi părăseşte
locuinţa (dar şi verigheta) din Olanda, şi porneşte într-o
călătorie către Irlanda; o călătorie inprecisă, nesigură, dar,
care ei cu siguranţa avea să îi ofere acea linişte bine-meritată.
Din punctul meu de vedere,
exista două puncte cheie în acest film. Primul ar fi călătoria
propriu-zisă a tipei, al doilea fiind punctul terminus, şi anume
destinaţia. Deşi planuri distincte, călătoria şi destinaţia au
acelaşi punct comun (despre care nu aş vrea să vă vorbesc pentru
că stric toată plăcerea de a vă mai uita la film).
Cu toate astea, am să mai
fac o singură menţiune: Nothing Personal nu e chiar pentru
oricine... Şi nu, nu sunt îngâmfată când zic asta, sunt doar
realistă.
Un banc din vremea copilăriei mele spunea în felul următor: pauza s-a terminat, capul la fund. Aşa că, am să reîncep scrisul pe blog cu o recomandare. Şi nu una oarecare, ci una cinefilă. Am văzut un film destul de bun. Dacă aş repeta schema cu datul notelor, 127 Hours cred că ar primi lejer un 8. Fireşte, aici e vorba de gusturile mele în materie de filme. Nu impun, nu dau cu parul, nu îndes informaţie în creierul nimănui. Cu toate astea, zic că n-ar fi rău să aruncaţi măcar o privire, să vedeţi despre ce e vorba în 127 Hours.
O să vă placă filmul dacă:
Leşinaţi când îl vedeţi pe James Franco. (eu nu leşin, dar recunosc că are el ceva acolo)
V-a plăcut Cast Away.
V-a plăcut şi Into the Wild (nu de alta, dar e o amestecătură dintre cele două, plus încă ceva)
Filmul pe scurt: el e agent imobiliar, ups... machior de morţi, are un tată dus de-acasă ce se ocupă cu acelaşi lucru, face tot posibilul să scape de cripinesu de acasă, se înrolează în oastea Domnlui să devină popă, vrea să renunţe cum că n-ar fi de el, îl convinge un higher popă că nu trebuie să renunţe, îl momeşte cu o excursie în Roma dacă se înscrie într-un club de exorcişti, se duce, se contrazice cu toată lumea cum că exorcizările sunt nişte prostii, apoi intervine Anthony Hopkins, îi arată nişte trucuri prin care scoţi dracii din oameni. La început, ăsta nu crede, dar, cu Hopkins nu te pui. Punctul culminant intervine atunci când intră dracii în Anthony. Atunci, actorul principal spune: I believe, descântă ceva acolo cu ochii tremurânzi, află că de fapt dracii fuseseră şi în tacsu, care murise, începe să creadă, dracii dispar. The end.
Hopkins
Acum, lăsând glumele la o parte. Mare dezamăgire, mare... Cât am aşteptat eu să apară filmul ăsta... Cât am făcut mărunţel, mărunţel când în sfârşit mi-a picat pe mână. Doar ca să ajung să rămân cu o singură întrebare: what the hell was this? Ce dumnezeu, fraţilor? E film cu Anthony! Nu cu orice mucea nou apărut... ce rosteşte orice replică cu ochii în cameră să vadă dacă îi stă freza priti.
Şi culmea, exact când îmi apărea genericul de încheiere a filmului şi morcoteam în sinea mea, poc fereastră pe messenger: suuuuuuper, filmul (logic, pusesem status să vadă lumea - la începutul filmului când încă eram entuziasmată).
Ei, tocmai pentru acei dintre voi care le aveţi cu aşa ceva, iată trailerul.
Astăzi am să fac o excepție... Nu am să vă recomand un film, ci două. Nu de alta, dar nu mă pot hotărî. De ce? Pentru că ambele tratează același subiect: viața sângeroasă a contesei magyare Erzsebet Bathory. Ei bine, poveștile ce se învârt în jurul acestei contese sunt multe și mărunte, iar unele dintre ele se bat cap în cap. În sensul că unii susțin nevinovăția contesei, aruncând toată vina în ograda unui alt conte avid după averea ei, alții susțin că poveștile ce implică jap-jap și căsăpire de virgine sunt cât de poate de reale, iar contesa nu ar fi fost tocmai cu toți boii acasă.
În concluzie, iată cele două filme. Or fi ele mai multe, dar eu două am văzut, două recomand.
The Countess 2009
Deși personal nu sunt tocmai de acord cu abordarea (dar asta e doar o părere personală), recunosc că Julie Delpi e făcută să fie Contesa Bathory. Poate din cauza ochilor albaștri morți, poate din cauza palorii tenului, cine știe... Ideea e că prestația tipei mă face să dau filmului un mare 10. Ei, problema e că filmul primește din partea mea mai multe note, și nu toate sunt 10. În concluzie, o medie ar fi cam... 6, din păcate. Ori nu am fost eu deosebit de atentă, ori nu știu, dar îmi pare că acțiunea galopează, nu abundă în detalii. Ca și cum te-ai uita la un film pe fast-forward, când ai început să te obișnuiști cu el, pac, se termină.
Varianta promovează povestea din popor potrivit căreia, contesa chiar ar fi fost de-o cruzime ieșită din comun.
Bathory 2008
Ei bine, iată o variantă care mi-a plăcut maxim. Pe lângă simpatia mea fără margini pentru Anna Friel (contesa Bathory din filmul ăsta), pelicula chiar pare făcută cu suflet. În sensul că observi interes sporit pentru realizarea ei, începând de la scenariști, trecând prin prestația actorilor, terminând cu scenografii și operatorii de montaj. Până și Cinemagia acordă o notă ceva mai mare acestui film. Nu că ăsta ar fi musai un reper, dar, așa, ca și fapt adițional.
După cum v-ați prins, filmul se axează mai mult pe varianta ușor mai inteligentă prin care contesei i se înscenează totul din motive de avere cât și politice.
Una peste alta, nu cred că vom ști nicodată care a fost într-adevăr faza, dacă acele mituri sunt într-adevăr fondate, sau totul e o mare șmecherie pentru a decădea din drepturi un om puternic, o femeie ce reușea să fie importantă într-o vreme în care feminismul nu apăruse încă. Cu toate astea, povestea Contesei Bathory mă fascinează de pe vremea când eram copil cu geacă de piele și cu bocanci butucănoși. Că vorba aia, nu poți rata o așa poveste de groază, când una din trupele pe care le asculți în fiecare zi se numește chiar Bathory.
My love for you is immortal, my tears for you will be mortal. I'm eternal.
Pentru cei interesaţi, melodia se numeşte Immortal şi e interpretată de Laurence Revey. E inutil să spun că face parte din coloana sonoră a filmului L'Immortel - 22 Bullets, cu Jean Reno.
Cine mă cunoaște bine, dar bine de tot, știe că una din marile mele plăceri vinovate (vorba lui Mihai Petre) sunt filmele. Și nu, nu orice fel de filme. Nu mă uit la filme cu Stivăn Segal and Co., sau Avatare și alte prostii din categoria asta. Uhm, ok, recunosc, la Avatar m-am uitat (timp de o săptămână; câte 5 minute pe zi că mai mult nu am rezistat), dar asta doar ca să nu fiu eu ultima fraieră ce nu l-a văzut; vroiam măcar să știu de ce nu îmi place. Și am aflat.
Cred că am văzut sute, mii... de filme la viața mea. Unele mai bune, altele mai puțin bune, altele de-a dreptul uimitoare, în concluzie, în timp am cam început să știu cum stă treaba cu filmele bune și alea făcute dintr-un buget ce ar putea hrăni întreaga Africă.
...Nu pot spune că musai sunt omul după care ar trebui să vă luați, când vine vorba de gusturile cinefile, dar, cu siguranță vă puteți face o părere. Ei, când vine vorba de actori și de felul cum își interpretează ei rolurile, aș putea discuta zile întregi.
Robert Pattison - Twilight
S-ar putea să-mi sap singură groapa, dar nu pricep de ce atâta isterie pe lângă actorașul ăla britanic de-l joacă pe vampirul fatal Edward Cullen, în Twilight, Eclipse, New Moon, ș.a.m.d.
Ok, pot pricepe că e frumușel, pot pricepe că are păr pe piept, accent britanic (which I like myself), piele străvezie, numai bună pentru un vampir, dar... unde sunt calitățile lui actoricești?
Da, corect, rolul de vampir cu probleme psihice îl joacă ireproșabil, dar pune-l în alt rol, ca de exemplu, pune-l într-o comedie! Sunt curioasă de rezultat! Sau, mai bine zis: pune-l într-un film adevărat: o dramă...
Fanii Robert Pattison posibil să-mi dea peste nas cu rolul lui din Remember Me. Guess what, am văzut și filmul ăla. Și guess what again, mi se pare că joacă identic ca în Twilight and shit (doar că nu e vampir nemuritor-treabă dovedită chiar de sfârșitul filmului în care moare ca prostul în turnurile gemene).
Nene, omul ăsta joacă identic. Felul lui de a juca afectat de lumea rea ce nu-l înțelege, e expirat! Reveniți-vă! Ăsta știe să joace un singur rol: ăla de afectat! Pot să pricep că e frumușel, că vă face stomăcele să vibreze, dar omul nu e decât un pin-up! O imagine! Un poster...
Meryl Streep și Goldie Hawn în Death Becomes Her
Un actor adevărat va fi în stare să joace în absolut orice rol. Hai să o luăm drept exemplu pe Meryl Streep. Dă-i femeii ăsteia un rol de comedie și-l va juca admirabil (Death Becomes Her - 1992; cu Goldie Hawn). Dă-i o dramă și te dă pe spate (Sophie Alege; The Hours; Evening; Dancing at Lughnasa; The Bridges of Madison County; The House of the Spirits; Kramer vs. Kramer, ș.a.m.d.).
Jack Nicholson
Sau, haideți să luăm un alt actor: Jack Nicholson. Cine nu a auzit de el? Dar cine nu-l iubește pe el? Sigur te-a speriat până în măduva oaselor în The Shinning (după Stephen King), te-a făcut să aplauzi la scenă deschisă în Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci și sunt absolut convinsă că te-a făcut să râzi în nenumăratele comedii în care a apărut în anii 1990 și 2000. Ca să nu mai menționăm de super-capodopera: The Bucket List, unde combină comedia cu drama într-un mod uluitor.
Patricia Clarkson în High Art
Și, dacă tot nu v-am convins, să luăm o actriță mai puțin cunoscută:Patricia Clarkson. Cu toate că notorietatea ei nu o atinge pe cea a lui Robert Pattison, mie îmi pare net superioară. Hai să încercăm niște filme: Lars and the Real Girl, Shutter Island, Vicky Christina Barcelona, Dogville, The Safety of Objects, Welcome to Collinwood, The Pledge, The Green Mile, High Art. Recomand a se viziona toate aceste filme, pentru că veți descoperi roluri extrem de diferite pe care Clarkson reușește să le interpreteze admirabil: mama devotată, savant repudiat de societate, lesbiană, etc.
Ca nu care-cumva să mi se reproșeze că am ales doar actori cu o anumită vârstă și experiență, am să mai dau un singur exemplu: Ellen Page. Da, puștoaica ce a jucat în Juno. Născută nu în 1950, nu în 1960 sau 1970, ci în 1987. Cred că nu are rost să vă reamintesc cât de bine joacă pentru un om atât de tânăr. Dacă Juno nu v-a convins, să mai aduc în discuție câteva filme: Hard Candy, Inception.
Acum, puteți să mă condamnați că nu-mi place Robert Pattison. La naiba, puteți chiar să mă și înjurați (în gând, firește), dar eu când zic actorie, zic artă! Nu o mutră afectată asortată cu o freză ciufulită și un aer de: ”nu-mi pasă de nimic”. Nu e destul! Un aer de genul ăsta îl avea, pe vremuri și Johnny Depp, dar, scuzați-mă, omul ăsta pe lângă faptul că e frumos, e carismatic și are aerul ăla goth, mai știe să și joace. Nu cred că are rost să iau la enumerat rolurile interpretate pentru că le știe deja toată lumea.
Melodie descoperită datorită filmului Eat, Pray, Love (2010, cu Julia Roberts), la care m-am uitat până la jumătate până acum. Urmează probabil şi un review subiectiv după ce-l voi termina de vizionat. Deşi, nu promit.
Pentru că e început de an şi pentru că lucrurile tind să se schimbe constant... iată că introduc o nouă rubrică ce va conţine recomandările mele cinefile. Nu că n-aş mai fi făcut recomandări de genul ăsta şi până acum, dar, m-am gândit că ideal ar fi să le ordonez frumos într-o rubrică ce, de azi înainte, va purta numele de Cine-File.
Rubrica va fi periodică. Nu va fi la un anumit interval pentru că totul va depinde de filmele apărute sau descoperite(pe gustul meu) şi cheful meu de-a mă uita.
Black Swan
Producţie nou-nouţă cu Natalie Portman în rolul principal. Cum să vă spun... e genul ăăăla de film ce te lasă pur şi simplu cu un wow mare-mare în loc de părere concretă.
Afiş oficial Black Swan
Deşi uşor abstract pentru gusturile multora, Black Swan e un soi de adevărul e dincolo de noi, pentru că mereu ai impresia că e ceva mult mai mult în spatele acţiunii decât te lasă imaginile să pricepi.
Obsesiv, calm de agresiv şi frustrant, îţi atinge acea parte a creierului ce nu credeai că există. Te face să empatizezi, să te studiezi, să-ţi analizezi propriile hăuri ale personalităţii. Ce e şmecher la toată treaba asta e că e atât de abstract, încât nu ai cum să nu te regăseşti. Un fel de toate pentru toţi.
Despre prestaţia lui Portman chiar nu am ce comenta! Un play spotless! Iar, dacă ne amintim şi de prestaţia ei din Goya's Ghosts, lucrurile încep să prindă contur plasând-o lejer pe podiumul personal.
Ca să se înţeleagă clar... Ăsta nu e un film despre balet, balerine şi frumuseţea tutu-urilor, e un film ce vizează mai mult acea lebădă neagră ce stă ascunsă în sufletul fiecăruia, gata să iasă afară şi să te preia, în momentul în care ai lăsat uşa deschisă.
Citeam nişte recenzii pe net despre acest film, recenzii ce spuneau ceva de genul: Black Swan is a movie about a belerina going to coo-coo land. (ro: Black Swan e un film despre o balerină ce face o excursie în ţara nebunilor.)
Poţi privi şi aşa, însă, părerea mea este că aici e vorba mai mult despre descoperirea acelei părţi întunecate din sine, ce, indiferent dacă o vei descoperi sau nu la timp, ea tot va face ravagii, mâncându-ţi materia dinspre interior, puţin câte puţin, până ce toată acea negreală va fi vizibilă fără vreun fel de filtru sau ochelari speciali de văzut adevăratele feţe ale oamenilor.
Winona Ryder
Filmul ăsta are puterea de a împărţi oamenii în două categorii. Ori îl iubeşti cu toată fiinţa ta, te regăseşti şi te împinge spre introspecţie, ori apeşi pe x şi cauţi un film cu final previzibil dar fericit.
Şi da, e genul de film ce îl vei revedea, pentru că, de fiecare dată te va face să simţi alte şi alte imbolduri.
Pentru cei ce o îndrăgesc pe Winona Ryder, adaug că are şi ea un rol mic. Deşi se potriveşte mănuşă rolului pe care îl are, personal i-aş fi dat mai multe replici, mai multe cadre, mai multă atenţie. But, it's just me!
Adevătul ăsta e, că lumea nu ar fi aceaşi fără ţigări şi fără cafea. Oricât ai încerca să înlocuieşti cafeaua cu ceai negru, ceai verde, ceai de fructe... nimic nu va înlocui savoarea cafelei. Despre ţigări aş putea zice acelaşi lucru...
Închipuiţi-vă, spre exemplu că staţi şi aşteptaţi pe cineva într-un spaţiu public. Aşteptaţi mult, că vorba aia, aţi avut ghinionul să vă împrieteniţi cu o persoană ce nu are noţiunea de ,,cele 15 minute" (aşa, ca mine). Nu-i aşa că o ţigară aprinsă va schimba starea anxioasă într-un timp bine folosit pentru a savura ţigara.
Apoi, gândiţi-vă ce liant în discuţie pot deveni cele două elemente: cafeaua şi ţigările, doar dacă se află pe masa la care stai. Acele pauze de vorbire ce intervin de regulă când te gândeşti ce naiba să mai spui tu acum, pot fi, cu graţie, umplute de un pufăit din ţigară, de o sorbitură din cafea şi de o strângere de ochi în timp ce astea se întâmplă.
Şi-ar mai fi o chestie... să zicem că ai chef să bei o cafea, undeva, într-o cafenea frumoasă, cu mese pentru două persoane. Ce faci când a doua persoană nu-i în peisaj? Îţi aprinzi o ţigară, iar singurătatea, cât şi gândul că eşti singurul în variantă de 1, va dispărea!
Pentru mai multe amănunte, vă invit să urmăriţi filmul. Nu-l recomand însă celor ce de regulă le plac filmele cu Steven Segal şi gaşca.
Celorlalţi, pentru a-i convinge, le dau următoarele tag-uri: Cate Blanchet, Bill Murray, Roberto Benigni, Iggy Pop.
Ieri am văzut, nu unul ci două filme. E clar că dacă a venit toamna... mai ales octombrie (prietenii ştiu de ce... sau mai exact ce am eu cu luna octombrie) lucrurile devin blegoase, deprimate, pline de nostalgie, dar, în special lipsite de orice fel de chef...
În concluzie, cea mai uzitată activitate pe la mine prin poartă, zilele astea... rămâne uitatul la filme.
Cum ziceam, ieri am văzut două.
The Invention of Lying 2009: Thumbs Up!
Nu chiar atât de nou încât să frigă, de prin 2009 cam aşa, dar, inexplicabil eu nu îl văzusem până acum şi a trebuit să mi-l recomande cineva, ca eu măcar să aflu de existenţa lui. Iar, dacă până aseară încă mai eram eu neştiutoare în ale existenţei acestui filmului, pun pariu că există şi alţii. În consecinţă, recomand cu thumbs up un film de nota... hai să-i zicem 9,50. Nu dau 10 decât foarte rar, aşa că 9,50 e rezonabil.
Despre ce e vorba... aşa în mare? Păi, despre o lume aparent ideală, unde noţiunea de ,,minciună" e inexistentă. Pur şi simplu toată lumea spune adevărul. În orice condiţii, cu orice ocazie. Nu există neîncredere, pentru că nu există minciună. Dar, dacă îmi permiteţi, nici bun simţ sau consideraţie pentru sentimentele celuilalt...
Un film ce explică destul de clar, că echilibrul dintre bine şi rău, în speţă dintre minciună şi adevăr trebuie păstrat. Nu de alta, dar haosul poate interveni nu numai atunci când avem parte de prea multă minciună sau prea mult rău, ci şi atunci când formele cunoscute de noi ale binelui sunt în exces.
Mai mult nu zic, că stric toată distracţia de a urmări. În plus, filmul chiar nu e povestibil.
A nightmare on Elm Street 2010: Thumbs down...
Da, iată că a apărut şi remake-ul. Întrebarea e... de ce? Nightmare on Elm Street 1984 a avut, ce-i drept farmecul lui, la acea vreme... şi recunosc că mi-a afectat copilăria, dar... când deja au apărut o grămadă de alte continuări de-a lungul anilor, cu Freddy... cu Jason, iar cu Freddy, iar cu Jason, apoi cu ei doi împreună... ei se ceartă, ei se împacă... toate remake-urile proaste as hell, de ce ai mai face un Nightmare on Elm Street 2010?
Şi da, m-am uitat. Aşa, din curiozitate. Aceaşi colonă sonoră de făcut freza punk, acelaşi Freddy ce seamănă mai mult cu Edward Omul Foarfecă decât cu el... aceleaşi scene inutil de sângeroase.
Film potrivit pentru o seară cu prietenii în care nimeni nu e atent la film.
Ah, beware, citeam pe IMDB că se pregăteşte şi un Nigtmare on Elm Street 2. În 2012. Acum pricep mai bine previziunile apocaliptice ce se învârt în jurul acestui an.
IDEEA PRECONCEPUTĂ
Primul meu contact cu un produs ASUS s-a petrecut acum câţiva ani, când un bun prieten şi-a achiziţionat un laptop. Pe moment nu am fost deosebit de impresionantă de eveniment, dat fiind faptul că nici atenţie prea mare nu i-am acordat.
Ce e drept este că, pe vremea aia aveam ceva aversiune faţă de laptopuri la modul general (primul meu laptop - generaţia 1999 - aparţinând altei firme) dând un rateu de zile mari. Şi, na de 'colea impresia preconcepută!
În condiţiile astea, nu am dat prea mare importanţă faptului că amicul meu îşi achiziţionase un laptop. Cu toate astea, am reţinut că era vorba de un laptop... şi ce m-a impresionat în mod special a fost faptul că avea o carcasă deosebit de simpatică. Cam atunci am văzut eu pentru prima oară un ASUS; şi asta mi-a fost reacţia.
Mde, ce vreţi... femeile. Nu trageţi cu puşcociul!
SCHIMBAREA DE ATITUDINE
Cu toată aversiunea mea faţă laptopuri, amicul meu îmi zice acum (pentru că l-am sunat să-l descos) că după atâţia ani, tot are laptopul respectiv, ba chiar, jucărica mişcându-se destul de frumuşel pentru un sistem (la purtător) achiziţionat acum ani buni. Iată cum judecam eu prost laptopurile, doar pentru că mă supărase un ,,craptop" aparţinând altei firme!
Ei, dar fobia în ceea ce priveşte laptopurile... cât şi în cazul mai nou apărutelor netbook-uri, s-a stins în momentul în care am făcut şi eu cunoştinţă cu ASUS şi anume cu micul Asus EeePc, câştigat în cadrul altui concurs destinat blogărilor fără somn. Faptul că am câştigat tocmai un ASUS a fost întâmplător.
Dar, despre acest netbook v-am tot vorbit; şi nu o dată.
Despre ce vreau să vă vorbesc astăzi, de fapt...?
Despre monitorul ASUS câştigat odată cu EeePc-ul, în cadrul aceleiaşi competiţii.
Ei, monitorul ASUS VH222Da făcut un om cu dioptrii, aşa ca mine, să iubească tot ce înseamnă ecran lat.
Dacă până în acel moment nu m-aş fi gândit că un monitor de genul ăstă mă poate ajuta să văd filmele altfel decât cu nasul îndesat în monitor, iată că noul monitor mi-a oferit altă perspectivă asupra vieţii de cinefil chior, aplicându-mi pe faţă un zâmbet larg şi mulţumit.
Ce e ciudat e că ei, cei de la ASUS, zic că e vorba de cel mai mic monitor Full HD.
O fi cel mai mic HD, nu contest, dar pentru mine e mare şi frumos... Ce e mic pentru alţii, e mare pentru mine, vorba aia...
Vedeţi domnilor de la ASUS cum treburile astea devin relative? Apăi să nu-i dăm noi un pupic lui Einstein că a inventat o vorba mare de care mă pot folosi eu acum?
Astfel, am scăpat eu de nişte fobii, dar mi-am creat nişte obsesii.
Pentru că, începând cu prima zi în care am făcut rost de noul meu monitor, am început ciclul serilor în care stăteam băgată sub plapumă, tocmai sus, în pat la mine, cocoloşită între perne, la răspântie de plapumă aflându-se doar cei doi ochi pe care îi am în posesie, protejaţi semeţ de o pereche oacheşă de funduri de borcane ochelari. Şi, dacă până să posed (moamă, ce fel sună... ) acest monitor mă mişcam cu un decimetru la juma' de oră până ajungeam să sorb din priviri monitorul, de la fericitul eveniment, garantez că prind pânză de paianjen în acelaşi loc (departe de monitor... că văd şi aşa), până ce se termină minunăţia mea de film. Cu o diagonală de 21.5 inch şi 16:9 cu rezoluţie de 1920×1080 pixeli, cine să se mai plângă?
Şi apropo de minunăţia mea de film... Ca să vedeţi că orice minune vine cu efecte secundare... De când mi-am făcut rost de noul monitor, na-o bună că draga mea mămică a prins gustul de a se uita cu mine la filme.
Apăi bun, ,,şi care-i problema?" a-ţi putea voi zice... Păi cum care?? Problema e că niciodată nu ne nimerim la gusturi, aşa că... mă trezesc destul de des cu replici ca: ,,auzi dragă, da' un Perry Mason n-ai? ... că filmele tale n-au niciun Dumnezeu!".
Uneori îmi pare rău că n-are buton de mute. Mama, nu filmul...
Ei, da' cu toate astea, e femeie de treabă... aşa ca mine, de altfel... iar monitorul o splendoare!
Şi, că tot vorbirăm de splendori, hai să vă zic o chestie... Monitorul meu face parte din categoria ASUS SPLENDID™, în consecinţă, chiar dacă stau eu la cucuieţii din deal, hăt în patul meu... tot văd figurile clar, florile flori... peisajele peisaje. Fără culori şterse, fără pixeli denaturaţi... fără bătăi de cap!
Dar, femeia tot femeie... când o pui alături de tehnologie e ca şi cum ai pune baba alături de mitralieră... pentru că, deşi monitorul meu prezintă patru funcţii draguţe precum: scenary, night view, theatre sau game, eu tot pe una dintre ele mă fixez. Ori pe care ar fi setat, claritatea e ireproşabilă, oricum.
Pe cuvânt de pasionat de fotografie!
Cu toate astea, lenea îmi e încurajată şi de faptul că ,,micuţul" are capacitatea de a-şi ajusta automat imaginea, cu o rată de contrast de 20.000:1, cât şi trei tonuri predefinite: natural, reddish (mai spre roşu, aşa) şi yellowish (nu nu, nu o ,,dorinţă galbenă"... ci mai spre gălbior). Concluzia? Tot să stau lungită în pat la filme, cu floricele pe braţe.
Chestia drăguţă e că şi spiritul meu artistic e completat de designul monitorului; textura mai că o confunzi cu cea a unui pian. Cum să vă zic, dă un cu totul alt aer camerei mele (a se observa în fotografia alăturată). Plus cable manager şi butoane ergonomice. Să nu mai zic de vederea laterală. Oricum aş sta, stau ca un paşă, pentru că am toate condiţiile asigurate... Aş mai spune, aş mai povesti din viaţa mea tumultoasă şi plină de evenimente răsunătoare dar... prefer să...
...mă bag la film, şi nu orice film... Lie to me... (că tot am monitor full HD ASUS şi pot vedea detaliile filmului în toată splendoarea lor... )
Letters to Juliet este alegerea ideală pentru pentru o seară liniştită.
De ce l-aş mai recomanda?
Pentru că joacă una din ,,febleţurile" mele, Vanessa Redgrave şi pentru că subiectul e frumuşel, liniştit, uşor lacrimogen pe alocuri... dar nu atât de lacrimogen încât să fie categorisit drept un film siropos până în măduva oaselor.
Iată că revin cu o nouă recomandare cinefilă.
Cea de azi se numeşte Lolita, datează de prin 1997 şi-l are pe Jeremy Irons în rolul principal.
Deşi ideea nu e chiar nouă, prima variantă a filmului aparţinând lui Stanley Kubrick (varianta din 1962) mă înclin în faţa acestei variante ceva mai recente.
Ei, şi dacă e să ne întoarcem la calendele greceşti, acţiunea este de fapt inspirată după romanul lui Nabukov, cu acelaşi nume. Asta, dacă tot suntem la capitolul "îi dăm de gol".
Dar, mă întorc la varianta din 1997, variantă foarte-foarte bună, din punctul meu de vedere.
Recunosc că mâna pe inimă că acţiunea nu e tocmai pentru toată lumea şi nici pentru orice moment al zilei, sau pentru orice stare de spirit...
Filmul poate provoca dezgust, sentimente de compătimire, sau... de ce nu, poate reînvia Lolita fiecăruia, pentru că, deşi poveştile diferă de la om la om, ele se reîntâlnesc mereu pe un front comun, făcut posibil de acel cineva care nu te lasă nici să mori dar nici să trăieşti, indiferent, ce formă ar îmbrăca...
Pentru că azi nu am timp de mare lucru, am să mă limitez la a face o recomandare. Recomandarea, clar nu e pentru cei ce au căscat ochii mari la Avatar, ci pentru iubitorii filmelor (de animaţie şi nu numai...) care se perindă pe la Cannes.
Cel ce vi-l recomand astăzi, este, într-adevăr o animaţie, una făcută într-o manieră clasică şi drăguţă.
Fără efecte speciale, fără alte giumbuşlucuri grafice, cu toate astea, deosebit de expresiv.
Se numeşte Persepolis, a luat premiul juriului la Cannes în 2007 (fiind opera grafică a lui Marjane Satrapi), şi e una din animaţiile mele preferate all time datorită umorului de calitate, umorului negru (că tot mă contraziceam ieri cu cineva pe tema asta...).
Trailer:
Şi, că tot veni vorba, de curând, romanul grafic Persepolis, cel după care Marjane Satrapi a pus bazele animaţiei, a apărut şi la noi. Am înţeles că e şi pe la Bookfest... pentru curioşi.
Azi îmi plătesc datoriile. În consecinţă, leapşa de la Alexandra se va onora şi rezolva, după cum urmează o listă a serialelor care nu m-au lăsat să dorm...
The Tudors (Dacă ar fi după mine aş face din Dinastia Tudorilor un fel de Tânăr şi Neliniştit din punct de vedere al numărului de episoade,pentru că aş fi curioasă ce interpretare dau ei lui Bloody Mary)
Ghost Whisperer (fantome, Jennifer Love Hewitt şi lacrimi vărsate)
Californication (film cu Mulder. Fox Mulder. Genul de film smarty-pants)
Queer as Folk (film despre băieţei, pentru băieţei, la care se uită şi fetiţele fără prejudecăţi)
The L Word (film despre fete, cu fete, la care se pot uita şi băieţeii fără prejudecăţi)
Married with Children (mă ofticam mereu că era dat la ora 22.30, iar eu aveam ora de culcare la 22.00. Cu toate astea, negociam eu cumva şi tot îl vedeam)
The Outer Limits (ăsta e filmul ăla cu puricii de la televizor în care erai sfâtuit să nu reglezi nimic că ei îţi controlează imaginea pe orizontală şi verticală)
Sunset Beach (despre Sunset Beach ţin minte două lucruri. Primul ar fi că bunica mea îl numea Sari în Beci. Al doilea că îl iubeam hopeless pe Ben, pentru că era britanic şi avea ochii albaştri)
Recomandare cinefilă pentru iubitorii de animale.
Recomandare şi pentru ne-iubitorii de animale.
Chiar şi pentru cei ce vor să eutanasieze căţeii. După un film ca astă, sigur le trece!
Situaţia se poate raporta şi la cazuri umane...
Warning! La filmul ăsta se plânge cam ca la TheNotebook.
Încep promiţător: WOW!
De ceva vreme tot mă chinui să îl vizionez... Şi e ciudat, având în vedere că rolul principal e jucat de Leonardo DiCaprio, iar mie nu îmi place de el nici să mă pişti cu ceară. Ceva din figura lui, amestecat cu vocea, mă face să strâmb din nas. Cu toate astea, mai recunosc că e un actor bun, sau, care a devenit mai bun, odată cu trecerea timpului. Iar în Shutter Island, chiar m-a impresionat într-un mod plăcut. Şi nu mă aşteptam.
Revenind la fil în sine... Shutter Island.
În primul rând, nu e un film care să fie vizionat la ore târzii, eventual înainte de culcare. No, no, this is no bedtime story!
Şi nu pentru că ar fi horrror, pentru că nu e horror (thriller ar fi cuvântul cel mai potrivit), însă aşa film cu aşa încărcătură emoţională nu am mi văzut de foarte multă vreme.
Pe scurt, acţiunea se petrece pe Insula Shutter, unde se afla un spital de boli nervoase ce funcţionează ca un fel de puşcărie alternativă pentru criminali, violatori, mame denaturate şi alte specii ce s-au înmulţit peste măsură.
Alte motive pentru care unui om ca mine ar trebui să îi placă Shutter Island:
1. E regizat de Martin Scorsese! Ha!
2. Are o coloană sonoră de-a dreptul fantastică. Îmi aduce aminte de filmele lui Hitchcock, iar asta e de bine!
3. Deşi are un rol destul de scurt, apare, la un moment dat şi una din actriţele mele preferate: Patricia Clarkson.
4. Scenariu de nota 11.
5. Realizare de 12...
Un singur minus aş găsi filmului, faptul că m-am prins cam de pe la jumate cum are să se termine.
Cu toate astea, a fost mai mult decât intractiv să văd dacă am sau nu dreptate - mai ales cu un scenariu fluctuant, ca acesta.
Uite că mă mai păleşte boala şi pe mine... din când în când... şi îmi mai face felul câte un film. Mă face să plâng iremediabil sub plapumă şi să mă gândesc toată ziua următoare la el. Mda, okay, gata cu plânsetele. Să trecem la lucruri serioase, adică filmul, care se numeşte Evening, e fâcut prin 2007 şi e un fel de anti-Avatar. De ce zic asta? Pentru că e aproape imposibil să te uiţi cu plăcere la Avatar şi să nu te plictisească Evening, sau să te uiţi la Evening şi să nu exclami "Ce-i şi cu prostia asta?" la Avatar. Bun, Evening e pentru iubitorii filmelor liniştite la exterior, dar tumultoase la interior, pentru iubitorii dramelor cu subînţeles. Evening mai e şi pentru cei ce le-a plăcut (pe vremea lui...) Bridges of Madison County. De The Notebook nu mai menţionez, pentru că îmi pare deja desuet, dar, s-ar putea observa o asemănare şi în acest sens. De filmul ăsta am dat absolut întâmplător, câutănd filme cu Vanessa Redgrave, căreia pur şi simplu i-aş ridica o statuie în faţa blocului meu, lângă statuia Gretei Garbo, bineînţeles.
Să revenim uşor la film... şi la distribuţie: Glenn Close, Meryl Streep (că tot vă vorbeam de Bridges of Madison County), Natasha Richardson (dacă încă cineva nu s-a prins că e ea fiica adevarată a Vanessei Redgrave, are probleme serioase cu auzul, acestea au voci absolut identice - în acelaşi timp... R.I.P.)... and so on.
Nothing Personal e un film
care pur si simplu m-a dat peste cap. Un film fara dialoguri (prea
multe) bazat mai mult pe gestică, pe vizual, şi, în mod deosebit
pe simţire. Cu toate că dialogurile lipsesc cu desăvârşire în unele cazuri,
recunosc că a reuşit să-mi capteze atenţia chiar de la început,
deşi puţine filme (aşa cum menţionam şi în postarea despre
Doubt, au talentul de a o face.
