Pilda talanților

Sunt cam prima generație ce-a crescut cu ore de religie ca la carte. Din alea cu rugăciuni la început și la sfârșit de oră, cu manuale de religie ce semănau mai mult cu revistele de benzi desenate, cu icoană sus pusă lângă noua stemă demo(crată) a României și cu o profesoară apocalptică ce visa numai armaghedoane (până când au schimbat-o pe motiv de terorizat de kinderi și de pipilică-n chiloței).

Ei, dar cu profa armaghedoacă sau fără, tot am ajuns să învățăm, printre alte pilde și povețe, și pe cea a talanților. Cine n-o știe, să dea mintenaș search pe Google că nu-i lungă. Ei, dar cei ce o știu, au habar care-i șpilul din poveste și cum că talentele nu trebuie să le ții acolo pentru tine, ci trebuie să le răspândești în lumea largă, pentru că altfel... chiar așa... că altfel ce?

Și-acum dac-ar fi să zic eu despre talentele mele... Păi, tot în perioada în care ni se povestea despre păsări cu ciocul de fier care aveau să bușească lumea, aveam un talent, și anume la desen. Ei, și mă lăudau, mă ridicau în slăvi, îmi dădeau zece, îmi dădeau diplome, îmi visau un mare viitor într-ale artei. N-a fost să fie așa, pentru că la Liceul de Artă n-am dat dintr-o frică excesivă de ore suplimentare, așa că am rămas desenând graffiti-uri pe unde apucam.

Mai târziu, inspirată de un prieten ce făcea poze mirifice cu telefonul, am decis că-mi place fotografia, așa că mi-am cumpărat un aparat de fotografiat mai de doamne-ajută. M-am apucat să citesc tutoriale, să mă fac de cacao cu șpârcurile mele pe site-uri de profesioniști, să învăț de la alții. Ei, și, cu timpul, am devenit destul de ok; între timp achiziționându-mi și un aparat semi-pro. Odată ce-am făcut asta, chiar i-am obligat și pe cei de lângă mine să se lase învățați; nu de alta, dar trebuia să am și eu cu cine să vorbesc despre ceea ce mă roade. De unii s-a prins, de alții nu, iar alții au devenit chiar mai buni decât mine.

După aia am decis că e cazul să mă și laud pe net cu ceea ce fac, așa că am deschis blogul ăsta (se întâmpla cândva în 2008). Cu timpul, însă, m-a luat gura pe dinainte, et voila. Iată unde s-a ajuns! Și-uite așa mi-am început ”cariera” de blogger. Pentru că acolo deep down my soul, există un mic cadru didactic, am început să îndemn lumea să-și facă bloguri, că deh, tot e moca. Pe unii chiar i-am dădăcit care-i faza cu blogroll-urile, de ce sunt ele importante și cum că dacă nu te citește nimeni, parcă tot degeaba scrii. Altora le-am arătat unde să pună virgula în propoziție. N-am să regret niciodată sfaturile pe care le-am dat. Da, mă cam apucă râsul când observ că aceleași persoane ce nu aveau habar cum stă treaba cu diacriticile, virgulele în propoziție sau sensul animitor cuvinte, acum au aere de big-bang blogosferic și niște expresii în fundul lor de te ia cu leșin. Cum am spus, cine evoluează, evoluează (dacă). Nu evoluția mă deranjează, pentru că odată ce am ales să împart anumite informații cu ei, e clar că spre o evoluție a lor speram și eu. Că asta s-a întâmplat, au ba... eh. Ce mă deranjează pe mine e că aceleași persoane nu ți-ar recunoaște nici în ruptul capului de unde au prins informațiile alea.

Eu? Da, recunosc tot. Microbul pentru fotografie l-am prins de la un bun prieten; cel ce făcea poze cu telefonul, pe cel cu bloggurile l-am descoperit absolut singură, în încercările mele de a găsi o platformă cu rol de laudă pentru fotografii. De unde știu să scriu? De la doamna învățătoare. Cine mi-a băgat în cap că-s bună la scris? Doamna dirigintă Nicolcea. Cine m-a făcut să iubesc rockul? Tricoul meu cu Slayer, tata și vărul meu, Hathor. Cine m-a făcut să o iubesc pe Greta Garbo? Mab! Cine m-a învățat să iubesc cu toți rărunchii? Mab!  Cine m-a învățat să fiu adult? Mama mea. Cine m-a învățat să povestesc frumos? Bunica mea. În timp ce bunicul meu mă învăța să-mi repar singură bicicleta. Știa el ce știa. Dacă mai aveți întrebări, răspund.

Corect, toți ne naștem goi-goluți, și la minte, și la trup. Cu toții învățăm de la alții. Cu toate astea, mi se pare frumos să nu ne pierdem urma, demnitatea ori respectul pentru cei ce odată ne-au învățat un lucru cât de mic: chiar și să ne lustruim frumos bocancii.

Surpriză de la vulpiță!

Plecam eu azi la muncă, morocănoasă... şi chioară de somn Dornică să mă arunc într-un pat mare în care, atunci când mă arunc, să se încetinească timpul şi totul să se pufoşească prin prejurul meu, când ce găsesc eu în cutia poştală? Asta!

Vulpița Lia a decis că e cazul să îmi trimită o bucățică de Suedia prin poștă! Vă dați seama cât de bucuroasă am putut să fiu la vederea... vederii, nu?

Cum să vă spun, mereu am fost pur și simplu topită după tot ce înseamnă scrisorele, telegrame, felicitări, vederi. Mi se par de-a dreptul geniale și e mare păcat că această modă dispare încet, dar sigur...

Așa că, îți mulțumesc, Lia! This one is for you! :) Că tot îl împărțim noi pe Billy! :D

Cinema ASUS

IDEEA PRECONCEPUTĂ
Primul meu contact cu un produs ASUS s-a petrecut acum câţiva ani, când un bun prieten şi-a achiziţionat un laptop. Pe moment nu am fost deosebit de impresionantă de eveniment, dat fiind faptul că nici atenţie prea mare nu i-am acordat.
Ce e drept este că, pe vremea aia aveam ceva aversiune faţă de laptopuri la modul general (primul meu laptop - generaţia 1999 - aparţinând altei firme) dând un rateu de zile mari. Şi, na de 'colea impresia preconcepută!

În condiţiile astea, nu am dat prea mare importanţă faptului că amicul meu îşi achiziţionase un laptop. Cu toate astea, am reţinut că era vorba de un laptop... şi ce m-a impresionat în mod special a fost faptul că avea o carcasă deosebit de simpatică. Cam atunci am văzut eu pentru prima oară un ASUS; şi asta mi-a fost reacţia.
Mde, ce vreţi... femeile. Nu trageţi cu puşcociul!

SCHIMBAREA DE ATITUDINE
Cu toată aversiunea  mea faţă laptopuri, amicul meu îmi zice acum (pentru că l-am sunat să-l descos) că după atâţia ani, tot are laptopul respectiv, ba chiar, jucărica mişcându-se destul de frumuşel pentru un sistem (la purtător) achiziţionat acum ani buni. Iată cum judecam eu prost laptopurile, doar pentru că mă supărase un ,,craptop" aparţinând altei firme!


Ei, dar fobia în ceea ce priveşte laptopurile... cât şi în cazul mai nou apărutelor netbook-uri, s-a stins în momentul în care am făcut şi eu cunoştinţă cu ASUS şi anume cu micul Asus EeePc, câştigat în cadrul altui concurs destinat blogărilor fără somn. Faptul că am câştigat tocmai un ASUS a fost întâmplător.
Dar, despre acest netbook v-am tot vorbit; şi nu o dată.
Despre ce vreau să vă vorbesc astăzi, de fapt...?
Despre monitorul ASUS câştigat odată cu EeePc-ul, în cadrul aceleiaşi competiţii.

Ei, monitorul ASUS VH222D a făcut un om cu dioptrii, aşa ca mine, să iubească tot ce înseamnă ecran lat.

Dacă până în acel moment nu m-aş fi gândit că un monitor de genul ăstă mă poate ajuta să văd filmele altfel decât cu nasul îndesat în monitor, iată că noul monitor mi-a oferit altă perspectivă asupra vieţii de cinefil chior, aplicându-mi pe faţă un zâmbet larg şi mulţumit.

Ce e ciudat e că ei, cei de la ASUS, zic că e vorba de cel mai mic monitor Full HD.

O fi cel mai mic HD, nu contest, dar pentru mine e mare şi frumos... Ce e mic pentru alţii, e mare pentru mine, vorba aia...
Vedeţi domnilor de la ASUS cum treburile astea devin relative? Apăi să nu-i dăm noi un pupic lui Einstein că a inventat o vorba mare de care mă pot folosi eu acum?

Astfel, am scăpat eu de nişte fobii, dar mi-am creat nişte obsesii.
Pentru că, începând cu prima zi în care am făcut rost de noul meu monitor, am început ciclul serilor în care stăteam băgată sub plapumă, tocmai sus, în pat la mine, cocoloşită între perne, la răspântie de plapumă aflându-se doar cei doi ochi pe care îi am în posesie, protejaţi semeţ de o pereche oacheşă de funduri de borcane ochelari. Şi, dacă până să posed (moamă, ce fel sună... ) acest monitor mă mişcam cu un decimetru la juma' de oră până ajungeam să sorb din priviri monitorul, de la fericitul eveniment, garantez că prind pânză de paianjen în acelaşi loc (departe de monitor... că văd şi aşa), până ce se termină minunăţia mea de film. Cu o diagonală de 21.5 inch şi 16:9 cu rezoluţie de 1920×1080 pixeli, cine să se mai plângă?

Şi apropo de minunăţia mea de film... Ca să vedeţi că orice minune vine cu efecte secundare... De când mi-am făcut rost de noul monitor, na-o bună că draga mea mămică a prins gustul de a se uita cu mine la filme.

Apăi bun, ,,şi care-i problema?" a-ţi putea voi zice... Păi cum care?? Problema e că niciodată nu ne nimerim la gusturi, aşa că... mă trezesc destul de des cu replici ca: ,,auzi dragă, da' un Perry Mason n-ai? ... că filmele tale n-au niciun Dumnezeu!".

Uneori îmi pare rău că n-are buton de mute. Mama, nu filmul...
Ei, da' cu toate astea, e femeie de treabă... aşa ca mine, de altfel... iar monitorul o splendoare!

Şi, că tot vorbirăm de splendori, hai să vă zic o chestie... Monitorul meu face parte din categoria ASUS SPLENDID™, în consecinţă, chiar dacă stau eu la cucuieţii din deal, hăt în patul meu... tot văd figurile clar, florile flori... peisajele peisaje. Fără culori şterse, fără pixeli denaturaţi... fără bătăi de cap!
Dar, femeia tot femeie... când o pui alături de tehnologie e ca şi cum ai pune baba alături de mitralieră... pentru că, deşi monitorul meu prezintă patru funcţii draguţe precum: scenary, night view, theatre sau game, eu tot pe una dintre ele mă fixez. Ori pe care ar fi setat, claritatea e ireproşabilă, oricum.

Pe cuvânt de pasionat de fotografie!

Cu toate astea, lenea îmi e încurajată şi de faptul că ,,micuţul" are capacitatea de a-şi ajusta automat imaginea, cu o rată de contrast de 20.000:1, cât şi trei tonuri predefinite: natural, reddish (mai spre roşu, aşa) şi yellowish (nu nu, nu o ,,dorinţă galbenă"... ci mai spre gălbior). Concluzia? Tot să stau lungită în pat la filme, cu floricele pe braţe.

Chestia drăguţă e că şi spiritul meu artistic e completat de designul monitorului; textura mai că o confunzi cu cea a unui pian. Cum să vă zic, dă un cu totul alt aer camerei mele (a se observa în fotografia alăturată). Plus cable manager şi butoane ergonomice. Să nu mai zic de vederea laterală. Oricum aş sta, stau ca un paşă, pentru că am toate condiţiile asigurate...  Aş mai spune, aş mai povesti din viaţa mea tumultoasă şi plină de evenimente răsunătoare dar... prefer să...

...mă bag la film, şi nu orice film...  Lie to me... (că tot am monitor full HD ASUS şi pot vedea detaliile filmului în toată splendoarea lor... )

A tastat din capul patului pentru BLOGWARS,

Iulia Diana Mihai

Back in time

Ce-mi place mie mult, mult şi foarte mult

Iar am primit cado o leapsă. De data asta, darnicul de serviciu e Winnetou.
Datoria mea e să numesc zece chestii care se presupune că-mi plac.
Fie că e vorba de o activitate, o pasiune, o persoană, un obiect.

Nu neaparat în această ordine...

1. Fotografia - de câţiva ani buni mă chinui să învăţ tot ce pot, fotografiez tot ce pot, expun pe unde pot, stresez pe toată lumea.
2. Filmele - de la Charlie Chaplin, Greta Garbo, Marlene Dietrich, Romy Schnneider la Johnny Depp, Charlize Theron, Vanessa Redgrave, Jack Nicholson.
3. La Belle Epoque - din toate punctele de vedere (cinematografic şi cultural în general)
4. Pisicile (mai ales a mea);
5. Să mă exprim în scris (pe unde apuc);
6. Să fiu ironică (iubesc de mor să dau cuvintelor un al doilea sens);
7. Dimineţile, serile, zilele, nopţile, discuţiile - cu cineva anume, cineva drag, cineva iubit;
8. Cititul;
9. Vinul roşu;
10. Muzica bună;

Am gătat. 

Leapşa o dau mai departe oricui o va vrea.

She's a Lady

Câţi oameni, tot atâtea păreri. Unde mai pui că, uneori, numărul părerilor depăşeşte pe cel al oamenilor. Mereu se găseşte câte unul care să nu ştie ce să aleagă, astfel alege dublu-triplu.
La fel şi despre subiectul ce urmează.
La ce mă refer de fapt: la frumuseţea femeii.
E clar, unora le plac blondele, unora brunetele, altora vopsitele... ce ştiu eu - fiecare cu ale lui.
Bun, ceea ce nu e un lucru rău. O lume plină de blonde, sau de brunete, sau orice alt tip, ar fi plictisitoare. Avem nevoie de o anume diversitate, de un motiv să ne schimbăm gusturile după cum bate vântul.
Păi, să zicem - prin absurd - că pe lume ar exista doar blonde. Dacă, din întâmplare, într-o zi vrei să fii mofturos şi să îţi placă alt gen de femeie, ce faci? Ce alegi?
Cum ziceam, avem nevoie de diversitate.
Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, pentru că da, am şi eu o părere în legătură cu subiectul, femeia, oricât de brunetă sau de blondă ar fi, nu e suficient de femeie până nu atinge o anume vârstă, implicit o anume maturitate spirituală. Şi nu, nu mă refer la capacitatea de a face copii, de a-i creşte, de a spăla şosetele soţului. Cine mă cunoaşte îmi cunoaşte şi părerea în legătură cu subiectele de genul ăsta.
Vârsta, clar nu e aceaşi pentru toate, pentru că nu toate sunt la fel de norocoase să se nască cu un anume intelect, însă, experienţa îşi spune, la un moment dat cuvântul.
A fi femeie, înseamnă, în primul rând a fi o doamnă, să ai anumite principii!
Tot ce e aflat înaintea vârstei de maturizare, nu e decât o fetiţă simpatică ce prezintă potenţial pentru mai târziu, şi-atât!
Pentru că, frumuseţea nu înseamnă doar sexualitate. Sexualitatea e doar o parte a ei.
 Sunteţi liberi să aveţi cu totul alte păreri!

Am să îmi permit să postez câteva fotografii ale unor femei celebre, pe care, eu personal, le admir destul de mult.

Vanessa Redgrave

Patricia Clarkson

Greta Garbo

Catherine Deneuve

Meryl Streep

Ordinea în care am postat fotografiile, e absolut întâmplătoare.

Tribut pentru Greta Garbo şi John Gilbert

Ce e femeia?

Trecuseră trei săptămâni şi cinci ore, de când Sophie plecase. Urma ei miroasea încă a Chanel şi a ţigări. Uşa, nu o închisese la plecare. Nici Alexandru nu se sinchisise să se dea jos din pat şi să o închidă. O uşă închisă nu avea să o aducă înapoi pe Sophie, asta e clar. Cam tot de atunci, nici draperiile nu fuseseră trase. Exact cum spuneau cei de la Morphine: You're a bedtime story. The one that keeps the curtains closed. Iar el, cu siguranţă nu avea să dea voie soarelui să îi fure ultima fărâmă de Sophie.
Pe masă zăcea o scrisoare pe care el nu i-o trimisese niciodată.

 În tine am întâlnit tot ce am iubit vreodată. Am întâlnit androginitatea Gretei Garbo, aerul comic-trist al lui Edith Piaf. Cu tine m-am convins că Venus e o planetă excelentă, iar Marte o planetă plină de fraieri - doar aşa se explică faptul că te-am pierdut - în concluzie, mă mut pe Terra. Şi uite că, pentru prima dată în viaţă, o văd în tine pe Marlene Dietrich întorcând armele împotriva lui Hitler. Şi, hai să fim serioşi, tu m-ai învăţat să nu-mi mai las hainele aruncate, şi uite cât de ordonat sunt acum. Tu m-ai închis pe afară, atunci când nu aveam curaj să îi cer şefului meu o mărire de salariu. Mi-a aprobat-o. Ştiai? Deşi, ai câte puţin, din fiecare personalitate în parte, probabil crede-mă că ochii căprui, catifelaţi ca ai tăi nu vor mai fi întâlniţi la nicio altă femeie, pentru că femeia eşti tu!

Mother Goose

Man over board, mister Manuel... :))

Garbo on the... run

Pentru iubitorii filmelor din Epoca de Aur, un filmulet ce l-am gasit pe Youtube. Reprezentativ pentru Greta Garbo :)

Greta Garbo - Documentar TCM