Stări de spirit: Mazzy Star

Just be my angel...

Stări de spirit: Drowned you

De câteva zile ascult asta, cam ca tot ce ține de Xmal Deutschland. Mai ții minte ce ziceai despre Anja? Mai spune-mi despre Anja. Mai spune-mi și despre Tilo Wolff. Vreau să mai aud. Vreau sms-uri frumoase. Vreau sms-uri amuzante la care să-ți dau replica. Mai spune-mi despre Anja. Mai spune-mi...

http://octocat.org - copilul meu

Gata! Am făcut-o! Instalat WordPress, făcut adresă de e-mail aferentă, făcut pagină de Facebook pentru site, găsit skin frumos de tot, scris câteva articole de nadă! Octo Cat s-a lansat oficial! Ce-i drept, nu în Octombrie, așa cum era de așteptat (asta doar pentru că nu mai am răbdare să aștept până atunci), ci pe 19 August 2011.

Cu toate astea, Octo Cat e un blog cât se poate de tomnatec, pasionat de luna Octombrie, de zodia Balanță, de pisici, frunze îngălbenite și copaci uscați. 

Ce se va scrie pe Octo Cat? Ei bine, tot cârcoteală, tot filme, tot muzica mea. Așa că, cei ce citeau până în momentul ăsta cu pasiune Omlette du Fromage, sunt rugați să updateze bookmark-ul și blogroll-ul și cu Octo Cat, că tot a meu e! 

În concluzie, vă aștept să dați cu subsemnatul și dincolo! A, da! Și nicio grijă că Omlettu nu-l șterg și nici nu-l abandonez, că vorba aia, nici mamele nu-și aruncă copiii mai mari atunci când li se nasc alți copii. 

P.S. Mi-ar fi plăcut să mă citești și tu, așa cum o făceai... Cu siguranță ai fi fost mândră de mine...

Stări de spirit - Dreamhouse

Once I had a dreamhouse.

În curând: www.octocat.org

Mai țineți minte articolul în care mă balansam eu (ca o balanță adevărată ce sunt) dacă să mă transfer pe domeniu, au ba? Ei bine, articolul ăla mi-a adus ca și premiu un domeniu, plus găzduire pentru 1 an de zile de la gsoftcentral. Cu această ocazie, trimit un foarte-mulțumesc celor de la gsoftcentral! Ca să se știe. 

Mbun, și m-am gândit eu așa că Omlette du Fromage ar trebui să rămână fix aici. Nu are rost ca după 3 ani de blogging pe platforma asta, pac să fac aroganța de a mă muta. Așa că, zilele astea voi trimite în larg un nou (hai să-i zicem... ) proiect, ce va purta numele de October Cat (www.octocat.org) - mda, știu că nu e o denumire seo, dar e ceea ce-mi doresc. Nu știu încă ce va aborda noul site - cel mai probabil că va prinde contur pe parcurs, așa cum a prins și Omlette du Fromage. Nu am un plan bine stabilit. Singurul lucru pe care l-am știut sigur a fost că vreau denumirea de octocat în domeniu. Dacă Omlette du Fromage s-a născut acum 3 ani din dorința mea de a mă lăuda cu fotografiile, iată că October Cat se naște ca și dedicație (mai mult nu spun). 

October Cat încă nu e funcțional - anunț când e cazul. Mă tot chinui să mă împrietenesc cu platforma, dar îi dau eu de cap, așa cum am făcut de fiecare dată. Iar dacă nu, probabil că am să-l mai sâcâi puțin pe Ionuț Staicu. Numai până s-o seta invizibil pe mess. 

Țin să menționez că Omlette du Fromage NU se va închide. Va rula oarecum în paralel. Doar că va avea un frate mieunător.

UPDATE: Wordpress instalat pe OctoCat! :)

Miss România merge la Univers

Răpitoarea

În toată nepăsarea mea pentru tot ceea ce mă înconjoară, tot am auzit o știre. Că așa le aud eu: din întâmplare. Cică Miss Românica... adică inspida aia de-au ales-o ăia de curând din nu știu ce motive, dă fuga la Univers. Acum, să-mi fie cu iertare, că vorb-aia, cine are nevoie de Miss Continent, Miss... Ocean sau Miss Peștera, - țop la Univers, ce mama mamei ei -, dar mă gândesc că n-o fi ușor să concurezi cu toate extraterestrele alea bengoase cu picioare lungi. Și ce te faci, că unele extraterestre posibil să aibă mai multe picioare; toate lungi, firește! Concluzia? Româncuța noastră, mândruța noastră, pițipoanca noastră, e musai să se prezinte acolo cu ceva super șmecher, ca să le poată da gata pe extraterestre. 

Dacă avea cineva impresia că missa noastră se duce cu mâna-n fund acolo, să-i iasă din căpșor. Nu de alta, dar asta mică a noastră se va împacheta într-un frumos costum național de Dracula. Va avea rochița frumoasă, capă de vampir, ba unde mai pui că va avea și căciulița d-aia mișto d-a lui nea Vlad (cu tot cu peatra prețioasă roșie, mărgelele de jur-împrejurul căpățânii și o frumoasă pană smulsă din fundul curcii croitoresei). A, și să nu uit de niște paianjeni aplicați așa, stil epolet. Ee?

Luată la întrebări în legătură cu vestimentația soioasă, missa a replicat cum că ea vrea să aducă în prim plan istoria țării noastre și pentru asta s-a pregătit temeinic citindu-l pe Bram Stoker.

Nea Vlad - atenție la chipiu!

Da bine, mă, păsărică zburătăcită, că ți-a zis și ție, în sfârșit, cineva că istoria o găsești în imaginația bolnavă a unui irlandez pasionat de Rum. Strașnică cultură! Stoker se citește pe la 14 ani pentru că ești un adolescent rebel și pasionat de creepineli dezlânate. Eu nu mai am niciun dubiu! O să facă față cu brio la întrebarea aia cu salvarea balenelor. Mă, și măcar de-ar fi fost frumoasă, i-o mai iertai. Îi ziceai: gata, mamă, ia stai tu frumos aici, zâmbește între orele 9.00-17.00 și mai treceți mâna prin păr ca să vadă lumea că trăiești. Da asta e și urâtă cu spume! În plus, cică-i naturală. Cred că de-aia-i și-așa urâtă, că-i naturală. Nu ca marțiencele alea siliconate. Cu toată naturalețea, în asta nu și-ar înfige colții nici Dracula. 

Trist. Rar întâlnești beauty. Rar întâlnești brains. Și mai rar întâlnești beauty and brains. Personal, nu cunosc decât o singură femeie ce le are pe amândouă, în sensul de AMÂNDOUĂ (plus body). Și tocmai de aia nu merge ea la miss, pentru că she knows best. Ea e dovada clară că nu trebuie să fii extraterestră ca să le ai pe toate. Iar faptul că eu o iubesc e dovada clară că așa un om se naște odată la o mie de ani.

...Stări de spirit... și-atât

.......................................In the end, I cry a sad smile and...

Stări de spirit - Starsailor

4... to the floor.

Love thy forever

Când eram kinder, aveam impresia că dragostea e un soi de pretext pentru căsătorie. Când am crescut, cam pe la 16 ani, așa, mi-a intrat altă idee în cap, cum că treburile ar sta de fapt puțin invers: căsătoria este un pretext pentru dragoste. Iar dacă ar fi să ne întrebăm părinții, eh, majoritatea ar spune cum că totul e un pretext pentru a dobândi nușt-ce mumbo jumbo de împlinire materială. No kiddin'? Şi cum mine cum rămâne? Adică, ok, spirit, acte, avere?! Frate, şi unde e dragostea în toate astea? Unii prea se cramponează... sau, după caz: crampează - puţin cam tare.

Dragostea este şi cu asta basta. Nu are nevoie de motivări, de bani, de dovezi îndreptate spre alte persoane în afara celei iubite. Şi-atât. Totul e atât de simplu. 

Dragostea e atunci când persoana iubită îţi zice să te duci cu ea în munţi forever, iar tu să întrebi doar cu ce să te îmbraci pentru drum. 

Dragostea e atunci când nu vezi dincolo de ea.

Dragostea e atunci când împarţi ultimii 10 bani şi-ţi vine să râzi un râs sincer, apoi îţi săruţi iubita la fel de sincer. 

Dragoste e atunci când ai curaj să-i povesteşti iubitei cele mai jenante lucruri despre tine, fără să-ţi fie teamă că mâine te va privi cu alţi ochi. 

Dragoste e atunci când nu îţi e teamă absolut deloc să dai chix pentru că ştii ca ea va fi tot acolo. 

Dragostea e atunci când nu-ţi pasă de restul... şi îi dai un inel - . Chiar dacă asta înseamnă automat în ochii celorlalţi că perioada ta de cool guy-chick s-a terminat. 

Dragoste e atunci când te vei chinui să nu dai chix tocmai pentru că o viaţă fără ea, ar însemna că trupul tău devine searbăd şi inutil. Un trup fără suflet n-ar servi niciodată nimănui. 

Dragoste e atunci când reuşeşti s-o laşi să plece de lângă tine, tocmai pentru că lângă tine nu îi e bine. 

Dragostea nu e despre căsătorie pentru că trebuie. Şi nici despre bani pentru că trebuie. De cele mai multe ori nu are nici cea mai vagă legătură, decât dacă simţi să aibă.

Dragostea este despre acea clipă când îţi dai obştescul sfârşit, iar ultima imagine pe care vezi e cea a ei.

Şi mai este şi strâns legată de momentele alea când când viaţa ta n-are nicio legătură cu ea, totuşi tu o readuci în peisaj, întrebându-se toată lumea de ce dumnezeu zâmbeşti ca prostul. 

Dragostea eşti TU, iar eu fără tine refuz să fiu.

Timeless

Mereu am fost pur și simplu vrăjită de vremurile de demult apuse. Cumva nu am putut să mă regăsesc în vremea actuală, în toată agitația asta inutilă pusă pe fast-motion. Nope, nu am să încep să mă auto-analizez cu public pentru că nu-mi șade bine, în plus deja știu cam cum stau lucrurile. M-am prins de mult, ca să zic așa. 

Și cum ziceam... Multă vreme am tânjit în adevăratul sens al cuvântului după niște vremuri pe care, deși nu le trăisem, mi le aminteam aproape perfect. C-o fi vorba de vieți trăite, retrăite și cine știe ce alte psy mumbo jumbo, n-am idee. Nu una clară, cel puțin. Iar din bănuielile mele extrasenzoriale nu am de gând să fac o postare.

Chiar și așa, inadaptată și total împotriva trend-ului cum sunt, cu toate visele și visurile mele de a descoperi mașina timpului (ca s-o pot tăia naibii din timpurile astea), mă aflu acum într-o dilemă. Dacă mâine ar fi să găsesc mașina aia nenorocită în vreun tufiș, cred că aș lăsa-o acolo, în tufiș. Nu mai am nevoie de nicio întoarcere în timp. Nu atât timp cât tu ești aici, în timpul ăsta și nu în altul. Declar cu mândrie că dincolo de tine nu văd, iar lumea asta e mult mai frumoasă pentru că tu ești în ea (cu riscul de-a fi apelat la vreun clișeu). În lumea în care ești tu e ce an vreau eu să fie, iar timpul se scurge cât de încet vreau eu. În lumea asta atemporală, pot să fac oamenii să dispară, așa cum îi pot face să reapară atunci când am eu chef. Pot face tehnologia să regreseze până în punctul ăla în care nu mă mai simt compleșită. În lumea asta, stau cu capul pe picioarele tale, iar tu te joci în părul meu, în timp ce tot ce e în jur dispare. My timeless one.

Top 10 - 80s' Goth 'n Punk

Copilașii din ziua de azi ar zice că ăsta nu-i goth, că n-are cum și că goth-ul presupune musai corsețele, machiaj bufnicios și păr lung mortishian. Ei bine, nu-i chiar așa. Goth-ul a început cam de la piesele ce le voi posta eu puțin mai jos; goth-ul se înrudește cu punk-ul (oricât de ciudat ni s-ar părea) și da, e muzica ce mie îmi trezește amintiri ce nu le-am trăit. În concluzie, hai să-i dăm drumul! Ordinea nu e musai de la 1 la 10. Poate să fie de la 6 la 10, de la 1 la 9, de la 10 la 1. Nu mă pot hotărî care piesă îmi place mai mult.

10. Bauhaus - Bela Lugosi's Dead 

9. Sisters of Mercy - Marian

8. Xmal Deutschland - Polarlicht

7. The Cure - Boys don't cry

6. Sex Pistols - God Save the Queen

5. Skeletal Family - She cries alone

4. Cinema Strange - Catacombs kittens

3. Virgin Prunes - I am God 

2. House of Love - Christine

1. Billy Idol - Rebel Yell

Utopie amicală

Îmi place când observ prieteni vechi. Prieteni care au ținut legătura. Prieteni care își amintesc de ziua prietenilor de naștere și nu stau în impas (dacă să sune sau nu). Oameni care nu se văd cu anii, dar atunci când se văd, reușesc să ia totul de la capăt ca și cum timpul nu ar fi trecut de fapt... deloc. 

Cu toate astea, ce am zis mai sus, de cele mai multe ori e o utopie, pentru că timpul trece. Al naibii de rău. Al naibii de repede. Și, odată cu el, șterge cu buretele relațiile sociale pe care le aveai cu unul sau cu altul. Timpul te schimbă în așa fel, încât atunci când revezi persoana de care îți era atât de dor (în virtutea trecutului), observi că persoana aia nu mai există. Ori, mai grav, observi că tu nu mai exiști. Nu mai ești. Nu mai nimic. Stați amândoi (trei, patru) la aceași masă și contemplați țigara ori paharul de bere încercând cu disperare să mai scotociți pentru vreo întrebare miraculoasă ce-ar trebui să vă scoată din situația aia jenantă. Și uite-așa, reîntâlnirea eșuată capătă titlul de ultima. Tocmai pentru că undeva n-ai chef nici tu să te mai chinui, să te mai zbați. Asta ar duce automat la un soi de prefăcătorie drăgălașă. Nu știu despre alții, dar eu n-am putut niciodată s-o aplic. Ori mă simt natural cu persoana respectivă, ori fiecare se duce pe drumul lui. 

Cu toate astea, așa cum am zis... îi apreciez pe cei ce reușesc să facă asta. Artificial au ba. O să am mereu câte o întrebare mare și lată pentru fiecare situație în parte: 1. Dacă ești natural, și după atâția ani încă te poți re-lipi de vechii prieteni... care e secretul tău, frate? ...și... 2. Dacă ești artificial... cât va dura până să te apuce plânsul? O medie, măcar. Vreau să știu. 

Pentru mine, unu și cu unu fac exact doi. Adică eu și femeia pe care o iubesc. Ea e singurul om în fața căruia    sunt eu. Exact așa cum sunt: dificilă, pusă pe șotii, certăreață, pupăcioasă, alintată, protectivă. De ce? Pentru că sunt ca un porumbel care odată ce și-a găsit perechea, cu ea rămâne toată viața, lucrul ăsta fiindu-i suficient.

Și, ar mai fi ceva... dacă ar fi să dau din casă, aș spune că de-a lungul timpului, prietenii ce nu m-au împins spre falsitate, la o eventuală reîntâlnire, se numără pe două degete. La unii se numără și pe degetele altora. Bravo lor! Însă tot mă întreb cum dumnezeu reușesc...

Pilda talanților

Sunt cam prima generație ce-a crescut cu ore de religie ca la carte. Din alea cu rugăciuni la început și la sfârșit de oră, cu manuale de religie ce semănau mai mult cu revistele de benzi desenate, cu icoană sus pusă lângă noua stemă demo(crată) a României și cu o profesoară apocalptică ce visa numai armaghedoane (până când au schimbat-o pe motiv de terorizat de kinderi și de pipilică-n chiloței).

Ei, dar cu profa armaghedoacă sau fără, tot am ajuns să învățăm, printre alte pilde și povețe, și pe cea a talanților. Cine n-o știe, să dea mintenaș search pe Google că nu-i lungă. Ei, dar cei ce o știu, au habar care-i șpilul din poveste și cum că talentele nu trebuie să le ții acolo pentru tine, ci trebuie să le răspândești în lumea largă, pentru că altfel... chiar așa... că altfel ce?

Și-acum dac-ar fi să zic eu despre talentele mele... Păi, tot în perioada în care ni se povestea despre păsări cu ciocul de fier care aveau să bușească lumea, aveam un talent, și anume la desen. Ei, și mă lăudau, mă ridicau în slăvi, îmi dădeau zece, îmi dădeau diplome, îmi visau un mare viitor într-ale artei. N-a fost să fie așa, pentru că la Liceul de Artă n-am dat dintr-o frică excesivă de ore suplimentare, așa că am rămas desenând graffiti-uri pe unde apucam.

Mai târziu, inspirată de un prieten ce făcea poze mirifice cu telefonul, am decis că-mi place fotografia, așa că mi-am cumpărat un aparat de fotografiat mai de doamne-ajută. M-am apucat să citesc tutoriale, să mă fac de cacao cu șpârcurile mele pe site-uri de profesioniști, să învăț de la alții. Ei, și, cu timpul, am devenit destul de ok; între timp achiziționându-mi și un aparat semi-pro. Odată ce-am făcut asta, chiar i-am obligat și pe cei de lângă mine să se lase învățați; nu de alta, dar trebuia să am și eu cu cine să vorbesc despre ceea ce mă roade. De unii s-a prins, de alții nu, iar alții au devenit chiar mai buni decât mine.

După aia am decis că e cazul să mă și laud pe net cu ceea ce fac, așa că am deschis blogul ăsta (se întâmpla cândva în 2008). Cu timpul, însă, m-a luat gura pe dinainte, et voila. Iată unde s-a ajuns! Și-uite așa mi-am început ”cariera” de blogger. Pentru că acolo deep down my soul, există un mic cadru didactic, am început să îndemn lumea să-și facă bloguri, că deh, tot e moca. Pe unii chiar i-am dădăcit care-i faza cu blogroll-urile, de ce sunt ele importante și cum că dacă nu te citește nimeni, parcă tot degeaba scrii. Altora le-am arătat unde să pună virgula în propoziție. N-am să regret niciodată sfaturile pe care le-am dat. Da, mă cam apucă râsul când observ că aceleași persoane ce nu aveau habar cum stă treaba cu diacriticile, virgulele în propoziție sau sensul animitor cuvinte, acum au aere de big-bang blogosferic și niște expresii în fundul lor de te ia cu leșin. Cum am spus, cine evoluează, evoluează (dacă). Nu evoluția mă deranjează, pentru că odată ce am ales să împart anumite informații cu ei, e clar că spre o evoluție a lor speram și eu. Că asta s-a întâmplat, au ba... eh. Ce mă deranjează pe mine e că aceleași persoane nu ți-ar recunoaște nici în ruptul capului de unde au prins informațiile alea.

Eu? Da, recunosc tot. Microbul pentru fotografie l-am prins de la un bun prieten; cel ce făcea poze cu telefonul, pe cel cu bloggurile l-am descoperit absolut singură, în încercările mele de a găsi o platformă cu rol de laudă pentru fotografii. De unde știu să scriu? De la doamna învățătoare. Cine mi-a băgat în cap că-s bună la scris? Doamna dirigintă Nicolcea. Cine m-a făcut să iubesc rockul? Tricoul meu cu Slayer, tata și vărul meu, Hathor. Cine m-a făcut să o iubesc pe Greta Garbo? Mab! Cine m-a învățat să iubesc cu toți rărunchii? Mab!  Cine m-a învățat să fiu adult? Mama mea. Cine m-a învățat să povestesc frumos? Bunica mea. În timp ce bunicul meu mă învăța să-mi repar singură bicicleta. Știa el ce știa. Dacă mai aveți întrebări, răspund.

Corect, toți ne naștem goi-goluți, și la minte, și la trup. Cu toții învățăm de la alții. Cu toate astea, mi se pare frumos să nu ne pierdem urma, demnitatea ori respectul pentru cei ce odată ne-au învățat un lucru cât de mic: chiar și să ne lustruim frumos bocancii.

Like a ghost in the... sun

Din păcate, n-am cum să-i amintesc mai mult de atât pe cei de Cradle Of Filth în postarea asta, pentru că la Galați nu-i ceață. Și, Dumnezeule cât mi-aș dori să fie. Dar așa, să nu se mai vadă nici măcar la un metru distanță.

Prefăcându-mă în struț, acum câteva zile mi-am trântit cei mai mari ochelari de soare pe nas, am profitat de faptul că majoritatea mă știau cu părul până la calcâi, mi-am băgat mâinile în buzunarele de la blugi, și-am luat-o la pas prin tot orașul, intrând din magazin în magazin. E impresionant ce poți observa dincolo de ochelarii de soare. Cum se uită oamenii la tine închipuindu-și că dacă ai cei mai dark ochelari musai nici tu nu îi vezi pe ei; cât de evidente sunt privirile lor. Și cât de stânjeniți devin în momentul în care le articulezi un zâmbet ironic din colțul gurii - ceva de genul: I know what you did last summer.

Ca să fiu sinceră, în primă instanță plecasem cu un scop precis, dar ajungând la destinație, am stat vreo câteva minute pironită, după care, în loc să-mi îndeplinesc scopul, am făcut stânga împrejur și m-am hotărât că o plimbare legănată pe jos e o alegere mult mai înțeleaptă.

Chioșcuri de ziare burdușite de cărți cu tiraj mare și conținut îndoielnic, vânzătoare ursuze dezamăgite de faptul că n-au devenit medici sau avocați, oameni grăbiți, cerșetori ce se confundă cu arhitectura orașului (mai, mai că atunci când te roagă cineva să-i dai un punct de reper, îți vine să-i spui: știi cerșetorul ăla cu barbă? ei, acolo! - iar asta îmi amintește de celebrul banc făcut de bunica mea: la primul câine, faci la stânga).

Cel mai nasol e când ajungi la magazinul ăla de la tine din cartier unde vânzătoarele te recunosc și dacă ai fi băgat într-un sac legat la gură, țopăind de colo-colo printre standuri. Și mai auzi și: aaa, asta e aia care se îmbracă numai în negru, dar ce i-o fi că are tricou alb acum? Și n-o prea avantajează-așa albu, tu vezi fată? Parc-a mai pus pe ea de vara trecută. Apăi, sunt în depresie, sunt client fidel la pizzerie, ce te-aștepți cucoană? Și-apoi, să știi că ochelarii mei de soare nu vin la pachet și cu dopuri de urechi. Dar, treburile astea nu m-au descurajat niciodată. Nu de alta, eu pizza o dau jos, dar prostia dăinuie, și nu s-a inventat încă leac pentru ea.

Cu toate astea, dacă mi-aș fi urmat destinația inițială, oare ce s-ar fi întâmplat?

What about being gay?

Probabil că ați auzit pe la știri cum că a fost balul... ups, stai, nu balul, ci Fest-ul gay din București. Probabil ați auzit și de Noua Dreaptă. Acum, părerile sunt împărțite, așa cum și ambele tabere sunt pline ochi. Dacă e să mă întrebi pe mine, prefer să nu mă încadrez în nicio tabără. Cine mă știe, știe și de ce. 

În mod obișnuit ar trebui să fiu 100% de acord cu festivalul potrivit căruia lumea gay a ieșit în stradă și-a mărsăluit. Prietenii știu de ce. Cu toate astea, a fi gay, nu cred că e o boală. A fi gay e o realitate. În cazul ăsta, nu cred că ar trebui să se facă marșuri pe tema asta. Să dovedești ce? Cui? Unora ce oricum vor fi homofobi? Și, mai rău, cum îi convingi tu? Îmbrăcându-te ca o curcă plouată și mărșăluind pe străzile bucureștene? Să-mi fie cu iertare, dar nu așa văd eu lucrurile.

Ora adevărului. Nu e ca și cum nu v-ați fi dat seama până acum, dar sunt gay, și nu, nu îmi plac și bărbații. Cu toate astea nu am nimic cu bărbații. Nu am fobia aia tâmpită pe care o au majoritatea tipelor gay. Ca să fiu sinceră, cei mai buni prieteni ai mei, de-alungul timpului, au fost chiar bărbați. Iar asta nu înseamnă că sunt că aș fi un soi de butch, pentru că feminitatea e my middle name. (combined with a rockish attitude, but still) . Nu mă dau cu ruj tot timpul din comoditate, deși mai am accese, așa cum era de bănuit. Cu toate astea, mă machiez ca o femeie, port fuste ca o femeie, nu ca un scoțian și nu am sub nicio formă look de superman.

Dumnezeule, ca și femeie gay, nu pot să vă pricep... De ce mărșăluiți? De ce ne reprezentați? Din cauza voastra mi-am auzit de foarte multe ori pe stradă cum c-ar trebui să fac și să dreg. Firește, vorbim despre persoane care cât de cât locuiesc prin imediata mea invecinătate, că altfel nu mă dibuiești drept gay nici de-al dreacu. 

Homosexualitatea nu e o boală. Repet. Nu e. Și nu știu de ce pe X și pe Y ar trebui să intereseze asta...? Sunt gay? Da. Îmi plac femeile? Nu. Iubesc o singură femeie. Dig this! Nu mă dau la colegele de muncă, nu joc nici fotbal cu ai mei colegi de muncă, deși recunosc că la pescuit aș merge (iar asta nu pentru că sunt gay).

Ei, în condițiie în care eu vreau să am o viață normală, cu iubita mea, viață în care să nu mă condamne nimeni că aș avea nu știu ce sexual transmited disease, doar pentru că sunt gay, cum pot, când există marșuri? Marșuri în care partea respectabilă a gay-imii tocmai că nu se afișează. Singurii care se afișează sunt cei ce-și folosesc mai puțin de 5% din brainăraș. De ce avem nevoie de un marș pentru a dovedi că suntem normali? Persoanele heterosexuale nu fac marșuri să dovedească că sunt normale! Acum, sincer, prin comparație, it sticks și undeva e o lipsă de logică din-aia acută, ca pe vremea când eram eu în liceu și Ivănuș preda I-Logica.

Da, merg de mână cu iubita mea pe stradă... Da, o sărut pe stradă atunci când vreau să o sărut. Nu, nu fac sex pe stradă, tocmai pentru că am mai multe clase decât au învățat mulți să numere și pentru că atunci când faci dragoste, faci dragoste pentru că iubești, nu pentru că trebuie să dovedești ceva cuiva. Și-apoi, nu știu de ce ar fi problema unora ce se întâmplă la mine în dormitor?! 

Fiecare e liber să-și trăiască viața așa cum simte, iar dacă așa cum simte el, n-afectează pe nimeni (fizic zic), the hell, de ce ar trebui să aibă cineva de comentat? Nu de alta, dar dacă vroiam să trăiesc în junglă, mă duceam lin pe Amazon. Măcar acolo nu comenta niciun crocodil cum că am să iubesc la nebunie același om toată viața, care culmea, are același sex cu mine. Și tot acolo probabil că nimeni nu s-ar chinui să facă fest-uri ca să dovedească ceea ce n-ar trebui dovedit.

Te pedepsesc în numele lunii!

Știu că a trecut ziua copilului, dar eu sunt și voi fi mereu un copil, acolo deep down, unde nu are acces decât o singură persoană. Ei, și dacă tot vorbim despre copii, jocuri și (mai ales) desene animate, nu am cum să nu-mi amintesc de prima mea dragoste în materie de cartoons din copilărie. Cum sunt un copil optecist, bine înrădăcinat în valorile începuturilor anilor 90, și cum mai sunt și fată pe deasupra, clar am rămas cu pata foarte pusă pe Sailor Moon. 

Desenul ăsta cred ca a fost prima chestie care m-a făcut să descopăr că am sentimente, și mamăă ce sentimente, că plângeam în hohote de fiecare dată când o omora temporar pe Usaghi, ca să nu mai menționez de faptul că dacă mai băga și melodia aia cu sad violin, a doua zi la apăream la școală cu ochii umflați de plâns. Și eu, și colega mea de bancă. 

Ei, la ora 17, când începea Sailor Moon pe italieni, tot puhoiul de indieni urlători de pe maidane se tira în casă și se cumințea în fața televizorului, afară rămânând doar ciulini rostogolitori ca în vestul sălbatic. Cum se termina desenul, la 17.30 fix (asta în cazul în care nu dădeau câte două episoade, caz în care ora se muta la 18), hăiala indienilor de la C2 reîncepea brusc ca și cum ai schimba canalul la tv, totul fiind acompaniat de tropăitul lor pe scări. Credeți că Sailor Moon se oprea acolo? Not a chance! Fetele din echipa Sailor își reluau rolurile și pedepseau rău-făcătorii: pe săracii băieți. Armele? Pudrierele furate din dulapul mamei (nu mai spuneți la nimeni, dar ălea nu era de fapt pudriere ci dispozitive de preschimbat în sailor).

Vedeți voi, când ești fetiță și ai opt ani, ești mai feministă decât Susan Faludi, iar băieții clar sunt inamicii numărul unu, de vreme ce niciunul nu vroia să fie Mascatul in Frac. Acum, eu am fost un specimen aparte, pentru că băteam de-o potrivă atât băieții cât și fetele. Mai târziu aveam să aflu că bine le făceam. 

Ce Sailor eram eu? Firește că aia mai geek din toate, și anume Sailor Mercur, că deh, cine altcineva aș fi putut fi? Codițe lungi și subțiri n-aveam, nici păr negru, nici poney tail, destul de manly ca să fiu Sailor aia masculină nu eram și nici la vioară nu știam să ciupesc, astfel că n-aș fi putut să fiu nici prietena ei cea gay. În consecință, mie îmi rămăsese Ami Mizuno. 

Cu toate astea, cele mai frumoase amintiri legate de Sailor Moon nu sunt acestea, dar pe acelea le voi păstra pentru mine, așa cum orice copil care are o ciocolată mare și gustoasă, se acunde în dulap s-o mănânce; așa îmi voi depăna eu amintirile. De una singură.

Melodia de tăiat venele cu arcușul de la vioară.

Ohne Bedauern?

 Am văzut de curând un videoclip care m-a făcut să smiorcăi vreo câteva lacrimi. Da, pe mine, persoana după care au inventat cuvintele: duritate și snobism. Adevărul e că-ți mai trebuie câte-un șut de genul ăsta, ca să te trezești la realitate. Să simți. Să reflectezi. Să fii om. Și mai ales să realizezi unde și când, în decursul magnificii tale vieți ai rău-voit să greșești.

Nu știu despre voi, dar eu, dacă ar fi să stau să răspund la întrebarea: ce anume regreți? cred că aș face o listă lungă. Și culmea e că, dacă aș analiza-o, aș constata că e doar vina mea. Sunt propriul meu stăpân. I call the shots. Și tot eu greșesc. Firește, nu mă refer la momente de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de... pizza, pentru că mașina cu înghețată avea viteză prea mare, iar eu picioarele prea scurte. Nope. Mă refer la situații de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de pizza pentru că mi-a fost lene să ies din casă când trecea mașina.

Iar dacă ar fi să fiu mai puțin evazivă de-atât, aș spune că regret momentele în care am dar cu flit multor prieteni, neavând niciun motiv serios să fac asta. Oameni care nu se mai întorc. Regret multele relații în care am profitat de faptul că I got charm și mi-am permis să termin psihic oameni ce nu meritau asta din partea mea. Nu regret că relațiile s-au terminat, ci că aș fi putut să nu încep acele relații, ori să le dau drumul de la o înălțime mai mică. Regret faptul că nu pot sta mai mult de o zi cap-coadă la bunicii mei, conștientă fiind de faptul că timpul nu stă în loc. Regret faptul că nu-mi pot asculta mai mult mama, atunci când îmi vorbește despre problemele ei, deși ea e singura persoană ce mă ascultă cu adevărat, atunci când nimeni nu dispus să se încarce cu suferința mea. Regret că nu răspund la telefon. Regret că nu pot schimba toate astea.

Nu regret faptul că te iubesc. Nu am regretat niciodată, așa că nu am să încep acum. Dar, regret că nu am știut cum să fiu măcar eu logică, eu balanța echilibrată. Eu, copilul optecist maturizat înainte de vreme, ce a rămas blocat undeva în anii 90. Nu regret nici că vei să fi ultima persoană pe care o voi vedea prin interiorul pleoapelor mele, atunci când nu se vor hotărî dacă să-mi cânte o slujbă, au ba.

Nu, nu regret că nu pot fi amuzantă azi.

Dar, iată și videoclipul cel pricinos. Asta așa, ca să vă facă și pe voi să vă zvârcoliți. Nu numai pe mine.
So, voi ce regretați?




Vezi mai multe din Familie, casa, copii pe 220.ro

Real love

Citeam azi dimineață un articol. Unul destul de interesant, aș putea spune. Nu de alta, dar mi-a dat mult de gândit, de reflectat, de analizat. Se face că unii oameni ar fi pur și simplu înfricoșați de ideea că perechea lor a avut și pe altcineva înaintea lor. Dar, guess what... Să fii tu mereu primul, nu prea e posibil, și, hai să fim serioși că nici sănătos nu e.

Ok, poate că nu-ți convine ideea că pe acolo pe unde treci tu a mai trecut și altul înainte, dar... categoric că dacă ai fi primul, ți-ar trebui un noroc imens să rămâi și ultimul. De ce? Pentru că oamenii sunt făcuți să experimenteze, să cunoască... Cel puțin până ajung la gradul ăla de maturitate. Ce-i drept, unii nu ajung niciodată la maturitatea suficientă, dar one can only hope.

Și-apoi, nu știu cum e pentru voi, dar eu văd o diferență mare între ceea ce numesc oamenii prima dragoste și ceea ce numesc eu dragostea vieții mele, pentru că, de cele mai multe ori, persoana nu e aceași. Prima dragoste e așa ca un asediu al turcilor. Numai că, de data asta avem parte de hormoni, în loc de turci, și de creier în loc de castel. Categoric momentul când a chiuli de la școală, din oraș sau a te certa cu tata ți se pare o idee mai mult decât strălucită ce ar trebui să fie premiată cu diploma Ioaniților.

Dacă e să intru în capitolul personale, am să recunosc că de-a lungul vieții mele am avut de-a face cu tot felul de stiuații și de oameni. Da, am fost nebuna aia care la 15 ani cucerea lumea, da, am fost copilul ăla care a văzut cam tot ce se poate vedea la vârsta aia. Am cunoscut oameni la care am ținut, oameni de la care am învățat câte ceva, oameni de la care am învățat cum să nu fiu și oameni de care nu-mi mai amintesc, chiar dacă ei există.

Cu mintea de acum, poate că aş fi făcut lucrurile diferit. Dar, tot cu mintea de acum, realizez că dacă aş fi făcut lucrurile diferit, cu siguranţă nu aş fi fost acum cine sunt. Chiar dacă uneori aş face schimb de vieţi cu primul venit, în definitiv, nu sunt aşa de egoistă încât să împovărez pe nimeni. Aşa că, sunt ceea ce sunt, am reacţionat cum am reacţionat, am pierdut oameni importanţi, am rămas cu pietroaie legate de picioare.

Lăsând divagările de-o parte. Da, am iubit. Şi da, voi iubi aceaşi persoană toată viaţa.

Ora sincerităţii

Se zice că în săptămâna mare ar cam trebui să te speli de păcate, să fii sincer... Ei, eu recunosc că nu am fost niciodată excesiv de religioasă... în sensul că nu, nu merg duminica la biserică şi nu ştiu nicio altă rugăciune în afară de Tatăl Nostru (şi ăleia îi mai inventez lyrics câteodată). Da, a fost o vreme, pe la începutul anilor 90, când eram kinder la bunica în curte şi eram pur şi simplu pasionată de tot ce înseamnă spovedanie, slujbă de vineri (că era mai scurtă...), iar modelul meu în viaţă era preotul satului (asta până a comis aroganţa de a se simţi bine cu nevasta unui consătean, consăteanul a chemat televiziunea, televiziunea l-a filmat pe idolul meu în timp ce se ascundea în recamier, eu l-am văzut la tv, şi uite-aşa a început să îmi placă melodia Losing my religion). 

Fireşte, lumea mea a fost atunci, pur şi simplu devastată, pentru că, odată cu intrarea în păcat al preotului meu fave, mi-am pierdut orice urmă de simţ al crucii. Glumesc. Pur şi simplu am crescut, am dat de MTV, de canalele cu difuzare after midnight, şi asta a fost. Glumesc din nou... am dat doar de MTV, pentru că aveam oră de culcare, deci... mai uită-te, Iulia la pornache dacă poţi. 

În timp am dat de gustul chefurilor cu iz rock, de dragul gecilor de motor şi al bocancilor graşi cu metal în vârf. Fireşte, până şi asta mi s-a atenuat în timp. Toate lucrurile materiale dispar. Opţiunile se schimbă, gusturile se schimbă. Fiecare om care trece prin viaţa noastră ne schimbă într-o oarecare măsură. Fie că ne insuflă dragostea pentru un anumit actor, o anumită trupă, sau pur şi simplu ne învaţă cum să ne lustruim încălţămintea mai cu spor. Ca să parafrazez o celebră reclamă, suntem suma tuturor lucrurilor ce ni se întâmplă. Fie ele frumoase ori nu... 

Şi, dacă e vorba de sinceritate şi de ora sincerităţii, mie mereu mi-a fost frică de schimbare. Şi nu aia de o aleg eu... ci aia care se întâmplă independent de voinţa mea, ori aia de vine ca o vulpe hoaţă şi nici nu realizezi când te transformă în cu totul alt om... un om pe care nu îl placi, ... de cele mai multe ori un om sterp, robotic, fără o dorinţă prea mare de a evolua. E şi ăsta un exemplu, până la urmă... 

Treaba cu schimbările e că, dacă se întâmplă, ele se întâmplă să aibă un fundal, care, de multe ori nu e musai compatibil cu schimbările în sine. 

O singură stare de fapt va rămâne mereu neschimbată. Tu. Eşti bine întipărită în fiinţa mea...  Faci parte din mine. Eşti acolo, în orice celulă a mea... Atunci când respir, respiri odată cu mine. Sincron.

Stări de Spirit (40)

Close your eyes
Open your heart
Follow me
I'll be waiting
Let me be waiting
An we will fly like angels
Like an angel
Fly...
I'll be waiting
Fly...
Open your eyes, I love you
I love you
Please..
I'll be waiting
And we will fly like angels
Like an angel
Find me...
I will see you in my dreams