Oh, doamne, în sfârșit. În sfârșit am reușit! Iată ce slujbă strașnică îmi cântă! Ah, și cică nu-i frumos să fii ortodox! Totuși, popă ăsta am impresia că a cam chefuit aseară; vocea lui îmi sună a doagă spartă. O fi fost la vreuna din nunțile pe care le auzeam eu târziu în noapte când mă plimbam de nebună prin oraș... pesemne. Uhm, dar cum de aud atâtea chestii? Ce fel de mort sunt? Dacă asta se întâmplă după ce mori, ce rost mai are să mori? Scopul morții nu era tocmai ăla că nu mai auzi, nu mai vezi, nu mai știi nimic?
...Și-atunci am deschis un ochi. Fuck! Eu sunt tot la mine în pat iar ăștia de la biserică au pus mocofonul ca să se-audă slujba-n tot cartierul dacă stai la stop. Mă simt ca-ntr-o inchiziție modernă, în care eu nu știu ce vreau, iar ei îți înfundă urechile cu o căruță de credință. O adunătură de credincioși cu batice și băști care odată ieșiți din lăcașul de cult, vor continua să nu se iubească unul pe altul. Sări-v-ar siguranțele de la mocofon!
Am văzut de curând un videoclip care m-a făcut să smiorcăi vreo câteva lacrimi. Da, pe mine, persoana după care au inventat cuvintele: duritate și snobism. Adevărul e că-ți mai trebuie câte-un șut de genul ăsta, ca să te trezești la realitate. Să simți. Să reflectezi. Să fii om. Și mai ales să realizezi unde și când, în decursul magnificii tale vieți ai rău-voit să greșești.
Nu știu despre voi, dar eu, dacă ar fi să stau să răspund la întrebarea: ce anume regreți? cred că aș face o listă lungă. Și culmea e că, dacă aș analiza-o, aș constata că e doar vina mea. Sunt propriul meu stăpân. I call the shots. Și tot eu greșesc. Firește, nu mă refer la momente de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de... pizza, pentru că mașina cu înghețată avea viteză prea mare, iar eu picioarele prea scurte. Nope. Mă refer la situații de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de pizza pentru că mi-a fost lene să ies din casă când trecea mașina.
Iar dacă ar fi să fiu mai puțin evazivă de-atât, aș spune că regret momentele în care am dar cu flit multor prieteni, neavând niciun motiv serios să fac asta. Oameni care nu se mai întorc. Regret multele relații în care am profitat de faptul că I got charm și mi-am permis să termin psihic oameni ce nu meritau asta din partea mea. Nu regret că relațiile s-au terminat, ci că aș fi putut să nu încep acele relații, ori să le dau drumul de la o înălțime mai mică. Regret faptul că nu pot sta mai mult de o zi cap-coadă la bunicii mei, conștientă fiind de faptul că timpul nu stă în loc. Regret faptul că nu-mi pot asculta mai mult mama, atunci când îmi vorbește despre problemele ei, deși ea e singura persoană ce mă ascultă cu adevărat, atunci când nimeni nu dispus să se încarce cu suferința mea. Regret că nu răspund la telefon. Regret că nu pot schimba toate astea.
Nu regret faptul că te iubesc. Nu am regretat niciodată, așa că nu am să încep acum. Dar, regret că nu am știut cum să fiu măcar eu logică, eu balanța echilibrată. Eu, copilul optecist maturizat înainte de vreme, ce a rămas blocat undeva în anii 90. Nu regret nici că vei să fi ultima persoană pe care o voi vedea prin interiorul pleoapelor mele, atunci când nu se vor hotărî dacă să-mi cânte o slujbă, au ba.
Nu, nu regret că nu pot fi amuzantă azi.
Dar, iată și videoclipul cel pricinos. Asta așa, ca să vă facă și pe voi să vă zvârcoliți. Nu numai pe mine.
So, voi ce regretați?
Citeam azi pe Facebook cum
că alcoolul te face să-ţi amesteci vorbele cu gândurile. Posibil,
nu zic nu. Iar faptul că odată ce te apuci de el, nu că nu prea
poţi, dar nu prea vrei să te laşi de el, e deja o chestiune ştiută
de toată lumea. Însă, revenind la ceea ce am scris mai sus, înclin
să u fiu de acord că atunci când eşti mangă îţi încurci
gândurile cu vorbele. Şi când zic asta, vorbesc din proprie
experienţă. Pentru că, da, şi mie mi s-a întâmplat să mai sar
calul ori pe la vreun chef, ori de supărare.
In vino veritas
funcţionează doar atunci când ai povara vreunui secret. În rest,
nu cred câtuşi de puţin că alcoolul te face să scoţi la iveală
ce e mai rău din tine. Să dau şi un exemplu. Să zicem că eşti
la un restaurant şi ai cam depăşit limita. Brusc, din cauza
faptului că te-ai cam cherchelit, iei chelnerul suav de mână, îl
tragi sălbatic înspre tine şi-l săruţi. Ba chiar îi mai faci şi
mărturisiri de dragoste eternă (fireşte, toate astea în timp ce
duhneşti îngrozitor a boască). Ei, în alte condiţii, treaba asta
n-ai face-o nici să te pişte cineva cu ceară. Şi nu pentru că ai
fi ruşinos de fire, ci pentru că acel chelner are ditamai negul pe
nas (să zicem...).
Se poate numi asta
încurcare a vorbelor cu gândurile? Nici pe departe. E un soi de
nebunie temporară, ce va trece a doua zi după un somn bun şi-o
oală mare cu zama de varză. Cam acelaşi lucru se poate spune şi
despre ieşirile violente, deşi aici cred că lucrurile stau ceva
mai complicat, având în vedere că e posibil să fie vorba de o
descărcare a energiilor negative acumulate în timp. Şi ce e cel
mai tricky e că acele energii de regulă se descarcă atunci când
nu trebuie, în cu totul alt context decât ar trebui. Să zicem că
tu eşti supărat pe vecinul Vasile că nu ţi-a plătit datoria aia,
iar tu îţi verşi nervii pe vărul Georgică reproşându-i lui că
Vasile nu-ţi dă datoriile.
Pe de altă parte,
alcoolul te poate face să uiţi anumite lucruri. Să te prefaci că
ele nu există. Măcar pentru câteva ore. Te face viteaz preţ de un
timp mult prea scurt. Totul ca după ce te trezeşti să dai iar nas
cu realitatea şi să te-apuce disperarea că de fapt nu eşti nici
măcar pe jumate atât de viteaz precum te credeai cu o noapte
înainte.
Dacă aş fi Dumnezeu aş
face beţia eternă. Să nu existe starea de mahmureală. Dacă tot
te îmbeţi, barem să fii etern fericit. Ce-i cu atâtea fluctuaţii,
dom'le?
...Nu de alta, dar suntem prea mulţi. Şi cu cât suntem mai mulţi, cu atât posibilitatea ca mulţi dintre noi să ne dorim fix acelaşi lucru. Iar dacă vorbim despre un lucru unic, un sentiment unic, venit din partea unei anumite persoane, deja bâzâie a fire atinse.
Să zicem că prin absurd X e îndrăgostit de Y. Ok, nimic anormal până în momentul ăsta. Partea nasoală e că Y îl iubeşte pe Z. Z nu iubeşte Q, aşa cum v-ar fi putut trece, în mod obişnuit prin minte... ci îl iubeşte tot pe Y. Ei, pentru Y şi Z lucrurile sunt clare... ştim ce-şi vor dori ei de Crăciun: dragoste reciprocă, fericire şi cât mai mulţi ani împreună, eventual până ce moartea îi va despărţi. Dar, în cazul ăsta, ce se întâmplă cu X care îşi doreşte şi el, la rândul lui, să fie iubit ce Y. Dintr-o deducţie logică, va rezulta absolut clar că dacă se îndeplineşte dorinţa cuiva, dorinţa celuilalt va pica, acesta din urmă rămânând cu buza extrem de umflată. Dorinţele pur şi simplu n-au cum să se pupe, să coexiste, pentru că împreună fac un scurt circuit de toată frumuseţea.
Sau, să luăm un exemplu doi. Doi indivizi se luptă pentru acelaşi loc de muncă (bine plătit sau nu; în zilele noastre important e să ai unu'). Ambii îi scriu Moşului că vor să fie angajaţi pe acea poziţie. Cum se împarte Moşul? Că, logic vorbind, nu prea are cum! Mai ales dacă vorbim de un singur loc de muncă, nu două, nu trei, nu de angajarea unui întreg staff. Unul! Cum hotărăşte Moşul cui îi va îndeplini dorinţa? Celui ce merită mai mult? E şi asta o variantă... dar ce se întâmplă cu ipoteza potrivit căreia, toată lumea merită să fie fericită de Crăciun? Nu cumva cade?
Eu propun aşa... de Crăciun, fiecare să-şi analizeze şi răs-analizeze dorinţele, aspiraţiile, visurile şi visele şi să se pregătească în caz că nu va fi el acela ce va intra în graţiile Moşului. Şi, pentru că tot va veni Crăciunul, să se echipeze cu doza aia de ,,bunătate" şi ,,înţelegere". Nu de alta, dar, uneori, treburile astea nu îi ajută pe ceilalţi cât ne ajută pe noi să fim împăcaţi cu situaţia, cu faptul că unele lucruri pur şi simplu nu sunt făcute să se întâmple. Ce trebuie să mai ţinem seamă e că timpul, uneori, aranjează lucrurile în aşa fel încât, de Crăciunul viitor priorităţile se vor schimba, situaţia luând o altă turnură.
Şi... că tot ziceam de ,,până ce moartea ne va despărţi" în paragraful al doilea, am să vă spun un banc.
Se face că moare un tip. De supărare, la câteva zile moare şi nevastă'sa. Odată ajunsă în Rai, femeia se uită în stânga, se uită în dreapta... la un moment dat îl observă pe el, soţul răposat cu doar câteva zile înainte. De bucurie aleargă către el şi-i spune: -Ioneeeele, ce mă bucur să te văd! Iată că ne reîntâlnim, dragul meu! -Lasă-mă, cucoană, în pace! În contract scria clar! Până ce moartea ne va despărţi!
...Utilă, ca să zic aşa... Cel puţin pentru cine are ipocrizia necesară să poată face asta. Vă zic sincer că eu nu aş putea niciodată. Nu să-mi ţin prietenii aproape... ci să-mi ţin duşmanii şi mai aproape.
Şi la prieteni ar fi o clauza, pentru că ei ar trebui să rămână doar dacă vor, nu trebuiesc ţinuţi cu forţa, nu trebuiesc milogiţi să rămână. Pur şi simplu e pe sistemul: take it or leave it. Iar dacă opţiunea este să ,,leave it", du-te cu Dumnezeu... eu nu mai am ce să zic, case is closed, pentru că prieteniile ori sunt, ori nu mai sunt. Şi uite cum îmi amintesc eu de perversa de pe Târgu Ocna... cu ori suntem golani, ori nu mai suntem. Şi nu, n-are legătură; mă amuzam puţin.
Cât despre duşmanii care trebuiesc ţinuţi la ceva centimetri mai aproape de piele, cam ca maieul, aşa... pot să zic că îi admir din tot sufletul pe cei ce pot să facă aşa ceva... cei ce deţin acea doză vitală de ipocrizie ce îi ajută să linguşească duşmanu' până acesta se înmoaie suficient pentru ca iataganul să-i intre mai cu spor în spate. Iar dacă duşmanu' e gură mare, dar suflet bun, aşa ca mine, clar, sorţii de izbândă sunt mari, pentru că el chiar te va crede pe cuvânt când îl vei linguşi. Va crede când îi vei spune că ai îngropat securea războiului. Ce nu va şti el, este anume unde ai îngropat-o tu... pentru că, atunci când îi va fi probabil lumea mai dragă, o va descoperi bine îngropată în jugulara lui.
Cum am zis... admir oamenii cu o aşa tărie de caracter... şi sunt cât se poate de sinceră, chiar dacă nu am puterea empatizării. Ei sunt cei ce vor moşteni pământul! Vulpismul e o adevărată calitate în zilele noastre...
Despre mine, ce să zic, cine mă cunoaşte suficient, ştie că la mine treburile sunt cam aşa: ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Oricât de tare mi-ar dăuna lipsa de şmechereală, când vine vorba de situaţiile de genul ăsta, pur şi simplu nu pot să devin brusc ipocrită, să zâmbesc linguşitor şi să pup în ms-dos, doar de dragul de-a deschide nişte porţi ce nu se deschid decât cu un cod secret ce se activează doar dacă buzele vor atinge fesele celui vizat.
Nu, dacă nu te suport, o vei şti... Şi dacă te suport, ba chiar te mai şi plac, ai să o ştii şi pe asta (ce-i drept, cu moderaţie, uneori fiind nevoit să ghiceşti printre rânduri, dar... cine-i deştept, se prinde!).
Există şi o categorie super favorizată, formată din familie, persoana pe care o iubesc şi unu-doi prieteni, în prezenţa cărora nu mă voi sfii niciodată să arăt că sunt cât se poate de ,,acolo", însă, cum persoanele sunt numărabile pe vreo câteva degete, nu e mare şansă să fiu văzută prea des în starea mea ,,iubăreaţă".
De ce? Pentru că celor ce le arăt că-i iubesc, chiar le arăt adevărul... şi pentru că nu-mi pot ţine duşmanii şi mai aproape decât prietenii. Oricât de sănătos ar fi asta să fac asta!
Prefer oricând un cuţit venit din faţă, decât o mişcare mişelească şi meschină (cam mulţi de m, nu?).
Nu mă placi? Spune! Nu se va prăbuşi statuia libertăţii doar pentru că nu mă placi tu pe mine! Şi, categoric nu te voi fugări prin centrul oraşului din cauza asta. Însă te voi ignora cu cea mai mare graţie. Dar, dacă voi fi întrebată ceva despre tine, clar nu mă voi feri să-mi zic părerea (în mod cât se poate de elegant, fireşte).
...Chiar dacă de linguşirea ta ar depinde un mare bine, tot nu am să o fac! Mă iubesc mult prea mult pentru a face asta! In the end, te naşti singur... şi ghici cum mori? Da, da... Ai ghicit. Singur! În consecinţă, de preferat e să te respecţi în primul rând pe tine, că sigur va veni şi respectul din partea celorlalţi... Chiar dacă nu imediat, dar, în timp se sedimentează ceva-ceva acolo.
Cuplu. Un el şi o ea, o ea şi o ea, un el şi un el... nu are prea mare importanţă.
Ce are cu adevărat importanţă e faptul că acest cuplu ajunge să se despartă.
Motivele, neimportate de asemenea. Să zicem că e vorba de clasica nepotrivire de caracter.
Dacă totul s-ar opri aici, ar fi probabil bine. Însă, de cele mai multe ori, lucrurile nu rămân simple iar povestea nu se pierde în mulţime.
Nu atât timp cât părăsitul consideră că i s-a făcut o mare nedreptate în timp ce el a investit atâta timp, bani şi (să nu uităm de) sentimente, în această frumoasă relaţie.
Nu, părăsitul trebuie să ia atitudine... pentru că altfel, va risca să cadă în depresie, sau Doamne fere, să-şi pună laţul.
Cumva, trebuie să îşi consume relaţia.
Astfel, el va trece prin mai multe stadii.
Primul, va fi cel de milogeală, de făgăduinţe de genul: promit să mă schimb şi să devin tot ce ţi-ai dorit vreodată.
Întrebarea mea e următoarea... dacă până acum nu te-ai prins care e standardul persoanei iubite, cum de ţi-a trebuit o lovitură de genul ăsta ca să realizezi? Adică, tu gândeşti doar under preasure? Oare nu e vorba că tu, părăsitul şi cu X- părăsitorul (dacă îmi daţi voie...) chiar nu vă potriviţi?
Bun, şi după ce ai văzut că metoda milogelii nu funcţionează, te enervezi, tragi concluzia că X nu te-a iubit niciodată, pentru că, dacă te-ar fi iubit, cu siguranţă ţi-ar mai fi dat şanse.
Următorul pas e simplu şi se caracterizează prin celebrul plâns la telefon, urmat de un plâns de milă în faţa tuturor prietenilor.
Prietenii, pentru că de aia sunt ei prieteni, te vor mângâia pe spate şi îţi vor spune cu ton blajin că X e un bou şi-un îngâmfat şi că nu te-a meritat niciodată, pentru că iubirea adevărată nu se lasă baltă pur şi simplu, doar de la o neînţelegere stupidă.
Şi, că ar fi mai bine să o laşi şi tu baltă şi să-ţi găseşti pe altcineva demn de tine şi de puterea ta de a iubi, că vorba aia, eşti un om extraordinar. Sfat bun, de altfel.
Numai că tu, nu poţi lăsa lucrurile aşa. Nu, nici pe departe. Lucrurile trebuiesc cumva consumate, după cum am zis.
Aşa că, vei lua atitudinea cea mai potrivită. Începând cu păpuşelele voodoo, terminând cu acatiste la biserică, prin care doreşti nesimţitului de te-a părăsit tot binele din lume.
Vei realiza, în sfârşit că prietenii tăi au dreptate, şi că X, da-e un bou, şi da-nu te merită.
În concluzie, cu un aer de om recuperat dar în continuare scârbit de situaţie, vei începe să povesteşti pe unde apuci, ce alegere proastă ai făcut alegându-l pe X drept consoartă, cum i-ai acordat nu ştiu câţi ani din viaţă, plus multe avantaje de necontestat.
Odată cu asta, datul din casă devine parte din tine şi până nu îl discreditezi pe X în faţa tuturor cunoştinţelor comune, nu te laşi.
Iar dacă vreo cineva nu-l cunoaşte pe X, cu siguranţă e bine să-l pui în gardă, oricum.
E o lume mică, doar, şi nu se ştie când respectivul va da nas în nas cu X, moment în care îţi va mulţumi că l-ai avertizat.
Nu că aş fi specialistă în domeniu, dar stau şi mă gândesc... Dacă X te-a părăsit, nu cumva vina e de partea ta?
Hai să fim serioşi, nimeni nu pleacă de la prea mult bine.
Părerea mea (dacă se poate) este că fiecare e responsabil de ceea ce i se întâmplă.
Aşadar, dacă X, sau chiar Y ajunge să te părăsească, n-are absolut niciun rost să începi să arunci cu noroi, pentru că, undeva sigur e vina ta.
