Citeam azi pe Facebook cum
că alcoolul te face să-ţi amesteci vorbele cu gândurile. Posibil,
nu zic nu. Iar faptul că odată ce te apuci de el, nu că nu prea
poţi, dar nu prea vrei să te laşi de el, e deja o chestiune ştiută
de toată lumea. Însă, revenind la ceea ce am scris mai sus, înclin
să u fiu de acord că atunci când eşti mangă îţi încurci
gândurile cu vorbele. Şi când zic asta, vorbesc din proprie
experienţă. Pentru că, da, şi mie mi s-a întâmplat să mai sar
calul ori pe la vreun chef, ori de supărare.
In vino veritas
funcţionează doar atunci când ai povara vreunui secret. În rest,
nu cred câtuşi de puţin că alcoolul te face să scoţi la iveală
ce e mai rău din tine. Să dau şi un exemplu. Să zicem că eşti
la un restaurant şi ai cam depăşit limita. Brusc, din cauza
faptului că te-ai cam cherchelit, iei chelnerul suav de mână, îl
tragi sălbatic înspre tine şi-l săruţi. Ba chiar îi mai faci şi
mărturisiri de dragoste eternă (fireşte, toate astea în timp ce
duhneşti îngrozitor a boască). Ei, în alte condiţii, treaba asta
n-ai face-o nici să te pişte cineva cu ceară. Şi nu pentru că ai
fi ruşinos de fire, ci pentru că acel chelner are ditamai negul pe
nas (să zicem...).
Se poate numi asta
încurcare a vorbelor cu gândurile? Nici pe departe. E un soi de
nebunie temporară, ce va trece a doua zi după un somn bun şi-o
oală mare cu zama de varză. Cam acelaşi lucru se poate spune şi
despre ieşirile violente, deşi aici cred că lucrurile stau ceva
mai complicat, având în vedere că e posibil să fie vorba de o
descărcare a energiilor negative acumulate în timp. Şi ce e cel
mai tricky e că acele energii de regulă se descarcă atunci când
nu trebuie, în cu totul alt context decât ar trebui. Să zicem că
tu eşti supărat pe vecinul Vasile că nu ţi-a plătit datoria aia,
iar tu îţi verşi nervii pe vărul Georgică reproşându-i lui că
Vasile nu-ţi dă datoriile.
Pe de altă parte,
alcoolul te poate face să uiţi anumite lucruri. Să te prefaci că
ele nu există. Măcar pentru câteva ore. Te face viteaz preţ de un
timp mult prea scurt. Totul ca după ce te trezeşti să dai iar nas
cu realitatea şi să te-apuce disperarea că de fapt nu eşti nici
măcar pe jumate atât de viteaz precum te credeai cu o noapte
înainte.
Dacă aş fi Dumnezeu aş
face beţia eternă. Să nu existe starea de mahmureală. Dacă tot
te îmbeţi, barem să fii etern fericit. Ce-i cu atâtea fluctuaţii,
dom'le?
