Oh, doamne, în sfârșit. În sfârșit am reușit! Iată ce slujbă strașnică îmi cântă! Ah, și cică nu-i frumos să fii ortodox! Totuși, popă ăsta am impresia că a cam chefuit aseară; vocea lui îmi sună a doagă spartă. O fi fost la vreuna din nunțile pe care le auzeam eu târziu în noapte când mă plimbam de nebună prin oraș... pesemne. Uhm, dar cum de aud atâtea chestii? Ce fel de mort sunt? Dacă asta se întâmplă după ce mori, ce rost mai are să mori? Scopul morții nu era tocmai ăla că nu mai auzi, nu mai vezi, nu mai știi nimic?
...Și-atunci am deschis un ochi. Fuck! Eu sunt tot la mine în pat iar ăștia de la biserică au pus mocofonul ca să se-audă slujba-n tot cartierul dacă stai la stop. Mă simt ca-ntr-o inchiziție modernă, în care eu nu știu ce vreau, iar ei îți înfundă urechile cu o căruță de credință. O adunătură de credincioși cu batice și băști care odată ieșiți din lăcașul de cult, vor continua să nu se iubească unul pe altul. Sări-v-ar siguranțele de la mocofon!
Pana mea. Preferam prima variantă.
