Statusuri dă mess

Statusurile de mess sunt la mare căutare. Ba chiar există site-uri pentru așa ceva. M-am crucit, nu alta. adică, de ce ai face un site ca să înveți țăranul ce status să-și pună. Privind de la polul opus, cred că ar fi o afacere profitabilă. Aș vinde statusurile menite proștilor. Ceva de genul: sunt prost, m-aș trata dar medicii sunt în grevă.

Eh, dar lăsând celebrele site-uri în legea lor, iată că unii se mai și încumetă să-și pună ei, așa, de capul lor, statusuri. Nici nu am să mă obosesc să mă leg de celebrele statusuri filosofice, psihologice sau cele care conțin povețe, pentru că alea deja sunt la alt nivel de inteligență. Nooo, eu mă leg de alea neaoș românești. Alea scurte... alea care conțin informații vitale despre activitatea posesorului de id de mess în acel moment.

Spre exemplu:
Mănânc. Uite ăsta e un status cu o încărcătură emoțională extremă. Numa omul și halca lui de carne în intimitatea calculatorului, eventual salivând pe tastatură și expunându-și carnea dintre dinți în timp ce râde grohăind la ce-i spune prietenul Vasile pe mess. Posibil ca în două trei minute să se schimbe statusul cu View my Webcam. Atunci, lucrurile devin persoanale.


Fac baie. Uite asta e o activitate pe care o încurajez din plin. Ba chiar sunt în stare să laud omul personal. Când văd statusuri de-astea, dau click pe id-ul respectiv, zâmbesc complice și zic: braaaaaaaavo, braaaaaaavo! Ești o specie pe cale de dispariție. Apoi, e absolut normal ca omul să se laude atunci când face baie. Orice activitate cu frecvență rară trebuie sărbătorită, lăudată, dată la știri și prezentă pe prima pagina a Daily News.

Vrea cineva sex în 3? Nu, nu eu... ci individul ce nu și-a mai șters statusul ăsta timp de câteva săptămâni. Mă gândesc că dacă oferta n-a dispărut, n-a primit nicio propunere bună. Ori execuția o fi fost de doamne-ajută. El știe... Nu mă bag. Oricum, eu zic că și sex cu două (nu una!) păpuși gonflabile, tot sex în 3 se cheamă. Aș putea să mai aberez pe subiect, dar mai bine mă opresc aici.

Învăț. Uite ăsta e un status pe care eu nu-l cred. Și ce cauți pe mess? Asta e așa, ca să vada mama de la muncă (o mamă modernă care știe să stea și pe invizibil) că tu nu pierzi vremea pe site-urile porno ori pe hub-urile ce gârâie de manele.

Și mai sunt, dar m-am plictisit de scris. Completați voi lista.

Pilda talanților

Sunt cam prima generație ce-a crescut cu ore de religie ca la carte. Din alea cu rugăciuni la început și la sfârșit de oră, cu manuale de religie ce semănau mai mult cu revistele de benzi desenate, cu icoană sus pusă lângă noua stemă demo(crată) a României și cu o profesoară apocalptică ce visa numai armaghedoane (până când au schimbat-o pe motiv de terorizat de kinderi și de pipilică-n chiloței).

Ei, dar cu profa armaghedoacă sau fără, tot am ajuns să învățăm, printre alte pilde și povețe, și pe cea a talanților. Cine n-o știe, să dea mintenaș search pe Google că nu-i lungă. Ei, dar cei ce o știu, au habar care-i șpilul din poveste și cum că talentele nu trebuie să le ții acolo pentru tine, ci trebuie să le răspândești în lumea largă, pentru că altfel... chiar așa... că altfel ce?

Și-acum dac-ar fi să zic eu despre talentele mele... Păi, tot în perioada în care ni se povestea despre păsări cu ciocul de fier care aveau să bușească lumea, aveam un talent, și anume la desen. Ei, și mă lăudau, mă ridicau în slăvi, îmi dădeau zece, îmi dădeau diplome, îmi visau un mare viitor într-ale artei. N-a fost să fie așa, pentru că la Liceul de Artă n-am dat dintr-o frică excesivă de ore suplimentare, așa că am rămas desenând graffiti-uri pe unde apucam.

Mai târziu, inspirată de un prieten ce făcea poze mirifice cu telefonul, am decis că-mi place fotografia, așa că mi-am cumpărat un aparat de fotografiat mai de doamne-ajută. M-am apucat să citesc tutoriale, să mă fac de cacao cu șpârcurile mele pe site-uri de profesioniști, să învăț de la alții. Ei, și, cu timpul, am devenit destul de ok; între timp achiziționându-mi și un aparat semi-pro. Odată ce-am făcut asta, chiar i-am obligat și pe cei de lângă mine să se lase învățați; nu de alta, dar trebuia să am și eu cu cine să vorbesc despre ceea ce mă roade. De unii s-a prins, de alții nu, iar alții au devenit chiar mai buni decât mine.

După aia am decis că e cazul să mă și laud pe net cu ceea ce fac, așa că am deschis blogul ăsta (se întâmpla cândva în 2008). Cu timpul, însă, m-a luat gura pe dinainte, et voila. Iată unde s-a ajuns! Și-uite așa mi-am început ”cariera” de blogger. Pentru că acolo deep down my soul, există un mic cadru didactic, am început să îndemn lumea să-și facă bloguri, că deh, tot e moca. Pe unii chiar i-am dădăcit care-i faza cu blogroll-urile, de ce sunt ele importante și cum că dacă nu te citește nimeni, parcă tot degeaba scrii. Altora le-am arătat unde să pună virgula în propoziție. N-am să regret niciodată sfaturile pe care le-am dat. Da, mă cam apucă râsul când observ că aceleași persoane ce nu aveau habar cum stă treaba cu diacriticile, virgulele în propoziție sau sensul animitor cuvinte, acum au aere de big-bang blogosferic și niște expresii în fundul lor de te ia cu leșin. Cum am spus, cine evoluează, evoluează (dacă). Nu evoluția mă deranjează, pentru că odată ce am ales să împart anumite informații cu ei, e clar că spre o evoluție a lor speram și eu. Că asta s-a întâmplat, au ba... eh. Ce mă deranjează pe mine e că aceleași persoane nu ți-ar recunoaște nici în ruptul capului de unde au prins informațiile alea.

Eu? Da, recunosc tot. Microbul pentru fotografie l-am prins de la un bun prieten; cel ce făcea poze cu telefonul, pe cel cu bloggurile l-am descoperit absolut singură, în încercările mele de a găsi o platformă cu rol de laudă pentru fotografii. De unde știu să scriu? De la doamna învățătoare. Cine mi-a băgat în cap că-s bună la scris? Doamna dirigintă Nicolcea. Cine m-a făcut să iubesc rockul? Tricoul meu cu Slayer, tata și vărul meu, Hathor. Cine m-a făcut să o iubesc pe Greta Garbo? Mab! Cine m-a învățat să iubesc cu toți rărunchii? Mab!  Cine m-a învățat să fiu adult? Mama mea. Cine m-a învățat să povestesc frumos? Bunica mea. În timp ce bunicul meu mă învăța să-mi repar singură bicicleta. Știa el ce știa. Dacă mai aveți întrebări, răspund.

Corect, toți ne naștem goi-goluți, și la minte, și la trup. Cu toții învățăm de la alții. Cu toate astea, mi se pare frumos să nu ne pierdem urma, demnitatea ori respectul pentru cei ce odată ne-au învățat un lucru cât de mic: chiar și să ne lustruim frumos bocancii.

Ohne Bedauern?

 Am văzut de curând un videoclip care m-a făcut să smiorcăi vreo câteva lacrimi. Da, pe mine, persoana după care au inventat cuvintele: duritate și snobism. Adevărul e că-ți mai trebuie câte-un șut de genul ăsta, ca să te trezești la realitate. Să simți. Să reflectezi. Să fii om. Și mai ales să realizezi unde și când, în decursul magnificii tale vieți ai rău-voit să greșești.

Nu știu despre voi, dar eu, dacă ar fi să stau să răspund la întrebarea: ce anume regreți? cred că aș face o listă lungă. Și culmea e că, dacă aș analiza-o, aș constata că e doar vina mea. Sunt propriul meu stăpân. I call the shots. Și tot eu greșesc. Firește, nu mă refer la momente de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de... pizza, pentru că mașina cu înghețată avea viteză prea mare, iar eu picioarele prea scurte. Nope. Mă refer la situații de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de pizza pentru că mi-a fost lene să ies din casă când trecea mașina.

Iar dacă ar fi să fiu mai puțin evazivă de-atât, aș spune că regret momentele în care am dar cu flit multor prieteni, neavând niciun motiv serios să fac asta. Oameni care nu se mai întorc. Regret multele relații în care am profitat de faptul că I got charm și mi-am permis să termin psihic oameni ce nu meritau asta din partea mea. Nu regret că relațiile s-au terminat, ci că aș fi putut să nu încep acele relații, ori să le dau drumul de la o înălțime mai mică. Regret faptul că nu pot sta mai mult de o zi cap-coadă la bunicii mei, conștientă fiind de faptul că timpul nu stă în loc. Regret faptul că nu-mi pot asculta mai mult mama, atunci când îmi vorbește despre problemele ei, deși ea e singura persoană ce mă ascultă cu adevărat, atunci când nimeni nu dispus să se încarce cu suferința mea. Regret că nu răspund la telefon. Regret că nu pot schimba toate astea.

Nu regret faptul că te iubesc. Nu am regretat niciodată, așa că nu am să încep acum. Dar, regret că nu am știut cum să fiu măcar eu logică, eu balanța echilibrată. Eu, copilul optecist maturizat înainte de vreme, ce a rămas blocat undeva în anii 90. Nu regret nici că vei să fi ultima persoană pe care o voi vedea prin interiorul pleoapelor mele, atunci când nu se vor hotărî dacă să-mi cânte o slujbă, au ba.

Nu, nu regret că nu pot fi amuzantă azi.

Dar, iată și videoclipul cel pricinos. Asta așa, ca să vă facă și pe voi să vă zvârcoliți. Nu numai pe mine.
So, voi ce regretați?




Vezi mai multe din Familie, casa, copii pe 220.ro

Pentru floarea mamă:)

 ...pentru că-i place :P

Despre mine, pe scurt

Na, c-am primit de la Lia o leapşă faină rău. Mă ştiţi pe mine că ridic din sprânceană când vine vorba de lepşe şi alte chestii asemenea. Ei, dar ăsteia nu i-am putut, dom'le, rezista. În consecinţă, mă fac obligată să zic cam care au fost evenimentele ce mi-au marcat mie existenţa, începând cu momentul alpha.

Păi, pe 6 Octombrie 1986 am început tămbălăul. Atunci s-au decis astrele că tre'să apar eu pe lume, spre disperarea multora care au ajuns, mai mare fiind, să mă cunoască. Cică era o iarnă precoce, cam ca cea care se anunţă a fi anul ăsta, şi cică mama sufla peste mine, ca la Betleem, ca să nu îngheţ. Nu de alta, dar generaţia Cernobîl a avut cel mai mult de suferit de frig. Mai ales Balanţele! Ei hai, şi Scorpionii, că vorb-aia, ce mi-e Octombrie, ce mi-e Noiembrie. De ăia născuţi în Decembrie nu mai zic nimic, pentru că ăia sunt vineţi de mult.

Peste opt luni învăţam să număr până la... opt. Nu, nu mint. Chiar aşa e. Mama stă ca martor. De fapt, de la ea şi am informaţia, că eu nu-mi amintesc mare brânză. De ce până la opt? Păi, cum mamei îi plăcea teribil să facă gimnastică, acolo se terminau mişcările. Şi treaba venea cam aşa: un', doi, tei, patu, ţinţi, ţase, ţapte, ot.

Peste vreun an, ai mei decideau că e mai bine să mă trimită măcar pentru un an la bunica, pentru a mă obişnui  cu viaţa de la ţară. Anul s-a lungit până am făcut cinci ani. Ce-i drept că, între timp au făcut o pauză în care m-au readus la oraş pentru a face cunoştinţă cu tainele grădiniţei în care se doarme la prânz. Nu-mi plăcea să dorm la prânz, aşa că m-au adus înapoi la bunica, unde am rămas până la vărsta de cinci ani, aşa cum spuneam.
La bunica am cunoscut tot ce e frumos. La bunica am învăţat să mă caţăr în copaci... şi tot la ea am învăţat să alerg cu două secunde înaintea linguriţei cu lapte motorizate de către bunica.

La cinci ani, ai mei au decis că e cam gata cu şmecheria şi m-au readus în sânul cuvilizaţiei. Cam în acelaşi moment m-a învăţat mama să citesc (vorba aia, copilul tre'be să fie precoc prentru şcoală), în timp ce tata se chinuia să-şi aplice scăunel lăcuit pe cadrul semicursierei lui, ca să-mi dovedească că nu numai bunicul ştie să mă plimbe pe bicicletă. Big fail. 

Cu tainele alfabetului bine puse la punct, cuceritul învăţătoarei din clasa I a fost floare la ureche. Instant love! Adevărul e că şi până în ziua de astăzi socotesc că doamna Jeciu e una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am putut vedea vreodată. Aşa că, am devenit cel mai conştiincios copil din clasă, pentru a-i dovedi că sunt demnă de dragostea ei. Şi m-a iubit. Şi eu pe ea. Cam de când ne-a însemnat cu câte un clopoteţ în piept, ca să ne recunoaştem prin curtea şcolii, nu care-cumva să ne jucăm cu duşmanii de la clasa doamnei Matei.
Până în clasa a V-a, am avut timp berechet să-mi cunosc şi colegii, pe unii să nu-i plac, pe alţii să-i plac şi mai puţin, doar doi-trei reuşind să intre în graţiile mele. Colega de bancă era obligată să-mi intre în graţie, că-mi era şi vecină, iar cu vecinii nu te pui rău, mai ales dacă geamul tău de la dormitor e foarte aproape cu geamul lor de la dormitor. Glumesc, Andra era chiar un copil de treabă.

În clasa a V-a, după ce am plâns ca disperata o noapte întreagă după doamna Jeciu, am cunoscut-o pe doamna Nicolcea (profa de franceză din clasa a II-a). Ei, eu şi doamna Nicolcea eram cunoştinţe vechi, de pe vremea când încercase ea să ne înveţe cum stă treaba cu francofonia şi noi, copii de Cartoon Network (că abia pusese cablu prin oraş) nu şi nu! Aşa că, femeia, într-o criză de nervi, a decis că noi suntem animale şi că tre'să se elibereze şi să ne-o spună. Moment la care, principiile mele au luat foc şi-am decis să protestez pe loc.
Ei, reîntâlnirea din clasa a V-a, vă închipuiţi că a fost ca un şoc pentru mine. De ce tocmai ea?
...Dar ştia doamna Jeciu ce ştia, pentru că, doamna Nicolcea s-a dovedit a fi cea mai faină dirigintă din câte au existat, fiind prima persoană care mi-a descoperit talentul scriitoricesc, publicându-mi pe banii ei un articol pueril în ziarul local. Ba chiar, ştiţi ce-a mai făcut doamna Nicolcea? M-a plătit chiar şi pe mine, spunându-mi că cei de la ziar au decis să mă recompenseze pentru articol. Logic, că eu aflam chestia asta abia mai târziu, dar imboldul a fost suficient de mare pentru ca eu să pricep ce am de făcut.
Când m-am mutat din acel oraş în care am copilărit, tot doamna Nicolcea mi l-a dat pe Toto, prima mea iubire. O corcitură de Terrier cu şoricar de-o frumuseţe extraordinară. În timp, câinele ăsta s-a dovedit a-mi semăna, pentru că deţinea un ego mai mare decât mustăţile lui şi bărbiţa lui (eu n-am nici barbă şi nici mustăţi...).
Tot în clasa a V-a mi-am cunoscut cea mai bună prietenă din toate timpurile. Nu ştiu exact dacă, în condiţiile în care aş fi ţinut legătura ar fi rămas, dar, cu siguranţă am rămas cu a thing, când vine vorba despre ea. Ţinutul de legătură nu a depins nici de mine, nici de ea, ci de nişte cauze cu bătaie spre cele lumeşti, dar, despre asta nu simt nevoia în mod expres să vorbesc.

În anii următori, cam aproape de perioada liceului, m-am mutat la Galaţi. Am urât oraşul ăsta din start. Nu-mi plăcea nimic aici, începând de la accent, sfârşind cu modul de a privi lucrurile a oamenilor de pe aici. Următorii ani mi i-am petrecut jinduind după fostul oraş si făcând comparaţii mai mult sau mai puţin obiective, între cele două.

La liceu, lucrurile s-au transformat din supărate în rebele, pentru că am început să ascult intensiv rock (cu toate variaţiunile posibile... de regulă, cu cât mai black cu atât mai bine) şi-am adoptat un look ca atare. În prima instanţă am adoptat stilul cu părul aproape ras, ca după, să-mi dau seama că un par negru ar da super bine cu un machiaj negru şi cu ceva corseţele din dotare. Prieteni mi-am făcut şi pe aici, dar niciodată ceva de durată sau ceva ce aş fi catalogat drept ,,îmi dau şi cămaşa de pe mine, doar pentru tine". Am avut de câteva ori tendinţa de a crede că friends are forever, dar timpul a dovedit contrariul. Cu toate astea, pe timpul adolescenţei, distracţia a fost mai mult decât maximă. Superficială, dar maximă.

Ei, dacă toată adolescenţa mi-am petrecut-o călătorind prin alte colţuri de ţară decât Galaţi, în 2007 am cunoscut motivul pentru care acum nu mă mai impresionează alte locuri, pentru care îmi place Galaţiul şi pentru care dorul de ducă nu mai există. Pentru că, în 2007, am învăţat să iubesc. Şi nu puţin! Cu toată fiinţa mea! Datorită ei, a dragostei, nu mi-am mai dorit să fug constant din Galaţi. Datorită ei am făcut schimbări majore în comportamentul meu (încă sunt în procese de corectat). Datorită ei, m-am şlefuit şi o recunosc cu mâna pe inimă, pentru că, datorită ei mi-am dorit să repar tot ce era defect până acel moment la mine. Nu există om perfect, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne plafonăm în această idee şi să ne consolăm cu ea. Mereu e loc de mai bine... de îmbunătăţiri. Ea m-a făcut să înţeleg asta. Ei, dar chiar dacă timp de multă vreme nu am avut-o lângă mine fizic, ea continua să existe. Anul coincide cu startul pasiunii pentru fotografie, şi nu e întâmplător.

În vara lui 2008, mi-am împlinit un vis, şi-am văzut Lacrimosa la Sibiu. That was the day! Mai mult nici nu ştiu dacă merită comentat! Între timp am intrat şi la o a doua facultate, m-am apucat de muncă, m-am lăsat de muncă, iar m-am apucat când am rămas fără bani... şi tot aşa.

În ianuarie 2010 am învăţat că nu există coicidenţe şi că nimic nu se întâmplă degeaba, iar de atunci continui să cred asta. Aş îndrăzni să zic că atunci a început continuarea lui 2007. Tocmai mi-am pus o dorinţă, dar nu o zic! :)

Noiembrie, 2010, Lia mă cadoriseşte cu leapşa asta, iar eu o dau mai departe oricui o va dori.

My name is NOT Rudolf!

Iată că până la Crăciun nu mai e chiar mult. Iar treaba asta cu ajutor de Moş Crăciun nu este chiar uşoară. Oricât de amuzantă şi de interactivă v-ar părea vouă slujba asta, lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât necesită foarte multă atenţie.

De ce atenţie?
Pentru că oamenii sunt speciali. Fiecare fiinţă e specială, iar un asemenea job este, cu precădere, un job în care se necesită spirit de observaţie cât şi o sensibilitate ieşită din comun. Mai ales dacă vorbim de persoanele pe care le cunoaştem. Iar dacă le mai şi iubim, ei, atunci lucrurile se complică şi mai mult! Pentru că, atunci când iubim, vrem tot ce e mai bun pentru acele persoane. Vrem ca THE cadou să fie în ton cu ceea ce şi-au dorit ele.
Uite de aia, meseria asta de ajutor al Moşului trebuie tratată cu respect! Mare respect! Adăugăm şi un strop de dragoste, iar cadoul perfect poate fi servit!

Cum să vă spun, de când am fost angajată ca şi ajutorul Moşului, am o grămadă de treabă! Nu de alta, dar sunt aşa de entuziasmată, că nici noaptea nu pot să dorm de grija cadourilor ce le vor primi cei dragi mie! M-am răsucit, m-am învârtit, am căutat site-uri (că vorba aia, o fi treaba asta cu Moş Crăciun veche, dar eu ştiu prea bine în ce an suntem) de Cadouri de Crăciun... şi, după o tranşare ca la carte, m-am hotărât la unul. Am surfat, m-am interesat, am cântarit posibilităţile, apoi, am ales câte un cadou pentru fiecare om în parte. Şi când zic ,,fiecare om în parte", mă refer la fiecare om al acestei planete!

Aşa că, puneţi-vă binişor pe lângă mine că aveţi de câştigat!

Bun, şi după ce am ales cadouri pentru toată lumea, mi-am păstrat ceva timp pentru a alege cadouri pentru cei dragi mie! Prea multe persoane dragi mie, n-am eu, că vorb-aia, oi fi eu ajutor de Moş Crăciun, dar tot balanţă selectivă sunt, orice job aş avea!

Pentru cea mai importantă fiinţă din viaţa mea
Pentru că e cea mai importantă fiinţă din viaţa mea, merită tot ce e mai bun, direct proporţional cu ea! În consecinţă merită mai multe cadouri! Iar, dacă mă supăr, constat că le merită pe toate! Uite-aşa, că vreau eu şi pentru că doar ea merită tot ce e mai bun!
Cu toate astea, mă gândesc că aş putea face un top 3 al cadourilor ce i le voi da ei! Astfel, primul cadou ce-l va primi va fi acesta! Pentru că ştiu că i-ar plăcea şi că va face ochişorii glossy şi pentru că Dita rocks socks!! Al doilea cadou ar fi strict pentru tona ei de rujuleţe, fărduleţe, creionaşe dermatografe, fonduri de ten şi alte minunăţii de-ale ei... şi ar arăta aşa. Al treilea (dar nu şi ultimul; am promis că vă povestesc doar de 3) ar fi acesta! Nu de alta, dar am zis că oamenii speciali merită ce e mai bun, iar dacă tot ce e mai bun înseamnă cel mai bun parfum, eu mă înclin! Ah, şi toate acestea se vor asezona cu cel mai bun Pinot Noir de pe piaţă şi cu o noapte incredibil de frumoasă. Ca de Ajun...

Pentru mama mea dragă

Ei, când vine vorba de mama, scap uşor. Nu că aş vrea să scap uşor, dar, se întâmplă! Ca ajutor de Moş ce sunt eu, îi aleg mamei de ajutor de Moş Crăciun în felul următor: un medalion de genul acesta plus cerceii aferenţi! Că vorba aia, orice mamă de ajutor de Moş Crăciun ar trebui să fie asortată! Şi, pe lângă faptul că e femeie, să nu uităm că e şi mamă (aş putea spune eroină; nu că ar fi făcut mulţi copii, că sunt singurică la părinţi, dar, să ai un kinder ca mine e destul chin, chiar şi-aşa de 24 ani), în consecinţă, pasionată de tot ce înseamnă comfy! Aşadar, mama mea va mai primi şi aşa ceva! Nu de-alta, dar are toate cărţile posibile feng-shui-iste, în consecinţă, tre'să aibă şi setul aferent de Buda mici-mici.

Pentru bunica şi bunicul

Dacă mama e... mamă de ajutor, atunci şi rudele imediat următoare sunt importante, că deh, cine alerga cu linguriţa de mâncare după mine, când eram de-o şchioapă? Şi cine mă lăsa să stric moţul de la fes? Şi cine nu mă certa când îi desprindeam ciucureii de la lustră cu scopul de a-i folosi pentru a mă transforma în Sailor Moon? Bunica!
Dar cine mă lua cu el prin tot satul? Cine se juca cu mine şah? Şi cine îmi dădea câte un deget mic de vin şi mă învăţa să spun ,,hai noroc, si-altu'n loc"? Ei, dragii mei, bunicul!
Aşa că, tot ce e mai bun, doar pentru ei! În consecinţă, bunicului am să-i dăruiesc un whisky de cea mai bună calitate, ambalat fain-frumos, în timp ce bunica mea va primi cele mai frumoase suporturi de lumânărele, nu de alta, dar e pur şi simplu nebună după aşa ceva! Ştiţi cum e cu femeile depăşite de o anumită vârstă, aşa că, să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dacă asta-l face fericit!

Pe final, am să vă arăt şi moaca ajutorului de Moş Crăciun; asta ca să nu credeţi c-oi fi vreun soi de mincinoasă!

Pentru Superblog 2010, etapa 23, aferentă Borealy, 

Iulia Mihai

Cum a intrat Ghiocel în Frăţia Omega

Ghiocel tocmai fusese acceptat în cadrul unei universităţi cu renume din Utrecht. Bucurie mare... mare bucurie. Nimeni din familia lui nu mai fusese la facultate, darămite la una cu un aşa renume.

Înainte de plecarea lui în Utrecht, în blocul unde locuia Ghiocel... hărmălaie, agitaţie, chiuieli... Băiatul Popeştilor urma să devină mare, iar vecinii au avut grijă să se asigure că vor fi ţinuţi minte şi peste ani de către viitorul om important, Ghiocel.

În ciuda IQ-ului său mărişor, Ghiocel nu fusese niciodată prea popular. Cam cum se întâmplă întotdeauna: un IQ mare vine la pachet cu nişte ochelari giganţi, cu o sumedenie de pistrui şi cu multe castane din partea băieţilor cu muşchi şi succes la fete. Nu le poţi avea pe toate, vorba aia...

Lucrul acesta urma să fie dovedit chiar şi în Utrecht.

,,La naiba cu moda occidentală şi cu frăţiile de prin campusuri" îşi spuse hotărât Ghiocel. ,,Eu n-am să fac parte niciodată din aşa ceva... pot să trăiesc şi fără..." continuă el aproape cu voce tare, în timp ce se plimba prin campusul universităţii cu scopul de a cunoaşte locurile.
Nici nu termină de spus gândurile cu voce tare, că se trezi cu veşnica scatoalcă peste ceafă. Ca şi cum nici măcar nu plecase din România.

,,Ce zici, fraiere? Poţi să trăieşti fără să intri în frăţie? Mai gândeşte-te, Găgăuţă." spuse băiatul al cărei palmă se lovise de ceafa lui Ghiocel. El era Jimmy, şeful frăţiei Omega, cunoscut ca şi bătăuşul campusului.
,,Ori intri în frăţie, ori te caftim de fiecare dată când te întâlnim!" completă Jimmy, acompaniat de un râs malefic şi de o voce groasă, masculină.

Începând cu acea zi, Ghiocel nu avea să mai fie liniştit. Fiecare mişcare fiindu-i urmată de către o palmă după ceafă, o îmbrânceală sau un împrăştiat de cărţi pe toată strada.

După trei săptămâni aproape că regreta înscrierea în cadrul universităţii din Utrecht. Agonia devenise sinonimă cu el. Îşi schimbase ochelarii de aproximativ cinci ori.

,,Dragă mamă, 

Am nevoie de bani. Iar mi-au spart ochelarii. Nu ştiu ce au cu mine... De fiecare dată păţesc la fel. Ceva din materialul meu genetic îi irită. Ce ai pus în compoziţia mea, mă, mamă? 
Cu drag,
Ghiocel

P.S. Dacă mi-i mai sparg o singură dată, mă întorc acasă şi mă călugăresc."

Răspunsul nu se lăsă aşteptat: 

,,Dragul mamei,

Materialul tău genetic nu are nimic. Poate eşti prea introvertit, poate nu ştii să le arăţi de ce eşti capabil. Renunţarea nu e o soluţie. Ia-ţi puţin timp pentru tine, analizează-te. Ia-ţi cea mai mare pasiune şi transform-o într-un atu. Arată-le prin asta că le meriţi respectul. Pentru că respectul se câştigă, dragul mamei. În plus, dacă tu nu le vei dovedi că le meriţi respectul, ei nu vor şti din proprie iniţiativă. 
Şi încă ceva: ai încredere în tine! 
Te iubeşte mama!

P.S. Ai în plic bănuţi pentru ochelari noi. Fă-i şi tu mai moderni de data asta!"

Scrisoarea mamei îi dădu de gândit lui Ghiocel. O noapte întreagă cloci cum ar putea să-i impresioneze pe aceşti bătăuşi bine organizaţi în turme ce purtau numele de frăţii.

,,Off... degeaba spune mama că am ceva special... că în afară de faptul că sunt o enciclopedie ambulantă şi că fac parte din ASUS Republic of Gamers, nu am nimic special... Iar, la nivelul lor de cultură, faptul că ştiu eu multe chestii n-are să-i impresioneze...Cu toate astea, am să merg la ei şi am să le spun că vreau să mă bag în frăţia lor nenorocită... Pot să mă bage şi cu capul în toaletă... dacă asta vor... dar lucrurile nu mai pot continua aşa! Barem mă bagă o dată cu capul în toaletă şi am scăpat!".

Aşa că, a doua zi, îl căută pe Jimmy să îi spună că cedează şi că are de gând să se lase supus testului de a intra în frăţie, neavând alternativă.

Jimmy: ,,Aşa fraiere, vezi că ajungi la vorba mea? Cine-i zeul tău, tăntălăule? Cine, ia zi tu mie! Cine?" spuse Jimmy mulţumit de sine...
Ghiocel: ,,Tu esti, Jimmy, tu eşti preamăritul şi preaslăvitul. Tu eşti zeul meu, mărite Jimmy..." spuse Ghiocel cu vocea aproape stinsă.
Jimmy: ,,Ia uite cum ai scăpat tu azi de cele douăş'cinci de castane... Primeşti doar douăş'patru! Hă, hă, hă!" spuse puţin grohăit, Jimmy. ,,Mâine, la sediul frăţiei Omega, vii să-ţi primeşti testul de intrare! Nu întârzia că vezi pe dracu' gol! Ai priceput, ochelaristule?".
Ghiocel: ,,Da, Jimmy!"
Jimmy: ,,Se spune: da, zeule Jimmy!" ridică ...zeul... vocea.
Ghiocel: ,,...da, zeule Jimmy!"
Jimmy: ,,Mâine, urangutanule, nu uita!" spuse în timp ce se îndepărta de Ghiocel.

 ***

A doua zi, Ghiocel se prezentă la sediul frăţiei Omega. Picioarele îi tremurau întocmai ca unui om de optzeci de ani. Îşi făcuse o mie de scenarii în minte cu privire la ce urma să i se întâmple. Niciun scenariu nu semăna cu celălalt, cu toate astea, fiecare scenariu era mai apocalitic ca precedentul.
La uşă îi răspunse Sandu, lacheul lui Jimmy.

Sandu: ,,Ă... tu tre'să fii fraierul ochelarist care îşi dă testul astăzi, no?"
Ghiocel: ,,Eu sunt ăla..." răspunse Ghiocel.
Sandu: ,,Hai, intră şi aşteaptă pe hol. Măritul Jimmy are ceva treabă momentan. Vine el imediat."

În timp ce aştepta, Ghiocel trase timid cu ochiul în camera alăturată, unde se afla Jimmy pironit în faţa unui calculator încercând să dea de cap unui joc online pretenţios.

Jimmy: ,,Fi-ar a dracului de treabă! Râşniţă de calculator! Numa' porcării pe piaţa de IT! Nu poţi tu, băi băiete, să faci un overclocking cum trebuie, că explodează toate!" îi spuse Jimmy nervos lui Sandu.

Ghiocel rămase uimit de ceea ce văzuse. Iată că avea totuşi ceva în comun cu Jimmy: pasiunea pentru jocuri, echipamente compatibile şi overclocking.

Ghiocel: ,,Mărite Jimmy, iartă-mă că intervin, dar vroiam să te întreb ceva... dacă îmi permiţi" spuse Ghiocel în timp ce piciorul drept dădea să intre în încăpere.
Jimmy: ,,Ce vrei fraiere? Nu ţi-a zis Sandu să aştepţi afară?"
Ghiocel: ,,Iartă-mă, dar am observat că eşti pasionat de jocuri... şi că jucărelele pe care le ai în dotare nu sunt tocmai cooperante... Am eu nişte echipamente foarte draguţe, dacă vrei să încerci!
Jimmy: ,,De unde ai tu aşa ceva, mă?"
Ghiocel: ,,De la ASUS, produse super bune... Placă de bază, placă video... totul compatibil cu noţiunea de overclocking."
Jimmy: ,,Hai, să vedem... " spuse Jimmy cu o sprânceană ridicată şi cu o mână frecându-şi barba.

Ghiocel dădu fuga numai-decât în camera lui şi se întoarse cu placa de bază Rampage III Formula şi cu placa video ASUS Rog Ares aferentă.

Ghiocel: ,,Jimmy, Jimmy, iată... cu astea două scule vei reuşi să faci overclocking!"
Jimmy: ,,Şi ce au astea atât de special, ciudatule?" ridică din nou din sprânceană, Jimmy.
Ghiocel: ,,Păi, în primul rând că placa de bază e full ATX şi NVIDIA 3-way SLI™/ATI CrossFireX™, ceea ce înseamnă că, pe lângă ASUS Rog Ares, mai poţi pune încă două plăci video simultan, însumând trei. Audio super bun, ai să vezi, plus port USB 3.0... iată! Ce zici, Jimmy?"
Jimmy: ,,Îhî, sună binişor... fraiere..."
Ghiocel: ,,... şi... 6 x SATA 3.0 Gb/s, 2 x eSATA 3.0 Gb/s, 2 x SATA 6.0 Gb/s, ceea ce înseamnă că poţi mufa opt harduri interne, plus două externe prin eSATA. 3 x Thermal sensor connectors, ca să fie treaba completă!. Plus că, e optimizată pentru jocuri online: Intel® Ethernet 82567V Gigabit LAN GameFirst. Faci un overclocking meseriaş cu placa asta de bază... chip-urile, procesorul şi memoria merg forţate la maxim! Uite dovada: are 1 x RESET button . Plus că merge cu ultimele supărăciuni... DDR3, si cele mei nervoase procesoare de pe piaţă! Optimizarea pentru Windows 7 este iar un avantaj! Opt conectori pentru ventilatoare... deci răcire completă! Şiii... să nu uit de DUAL BIOS!"
Jimmy: ,,Băi, pistruiatule... şi ia zi-mi tu şi de placa aia video... că tot te laudai!"... se însenină Jimmy.
Ghiocel: ,,Păi... mărite Jimmy..."
Jimmy: ,,Doar ...Jimmy, pentru tine..." schimbă foaia şeful frăţiei.
Ghiocel: ,,Jimmy, placa video are două nuclee, adică două procesoare grafice... ATI Radeon HD 5870 X2, memorie foarte rapidă de tipul GDDR5, lucrează pe 256 de biţi, o ieşire HDMI şi vine cu un CrossFire cable, două Power cable, ceea ce face posibil unirea mai multor plăci între ele. Ventilator mărişor, plus radiator de cupru. Ei?
Jimmy: ,,Perfect! Le montăm şi băgăm un joc?"
Ghiocel: ,,Sigur!!!"
Jimmy: ,,Apropo, cum te numeşti, băiete?"
Ghiocel: ,,Ghiocel Popescu..." spuse personajul nostru pistruiat şi ochelarist, cu un aşa zâmbet pe buze cum nu mai avuse decât atunci când luase premiul I la Olimpiada de Informatică pe ţară...
Jimmy: ,,Băgăm un joc, apoi îi anunţ pe băieţi că faci parte din Frăţia Omega, cu titlul de tehnician al frăţiei... Mâine facem petrecerea de iniţiere. Ai scăpat de chin şi teste, băi, Ghiocele!" îi deranjă freza, Jimmy. ,,Vezi dacă eşti băiat isteţ şi ştii ce să alegi de pe piaţă?" continuă el zâmbind.

Dragă mamă, 

Te poţi opri din trimisul săptămânal de bani pentru ochelari. Îi am intacţi şi cred că aşa vor rămâne mult timp de acum încolo. Ţi-am urmat sfatul. Am intrat în frăţie. Jimmy nu mă mai căstăneşte. Ba chiar mă respectă. N-o fi el vreun Einstein, dar ne jucăm straşnic împreună, în reţea. Ba chiar a schimbat numele frăţiei din Omega în ASUS Republic of Gamers. Nu, că-i grozav?

Îmi place la universitate! Pe cuvânt. 

Mă întorc în vacanţa de iarnă. Fă şi tu o petrecere mare... invită toţi vecinii! 

Te iubesc, mă, mamă!

Jimmy şi Ghiocel în joc:

 Pentru BLOGWARS, 

 Iulia Diana Mihai

Rapunzel de Galaţi

...Nu mai trăieşte de mult în turn şi n-o mai păzeşte de mult niciun balaur răutacios.
Nu, Rapunzel zburdă liberă şi nestingherită prin cafenele (până atunci) liniştite din Galaţi şi deranjează pe ceilalţi consumatori cu vocea ei spartă şi hăhăită, în timp ce povesteşte prietenelor ei de la masă: Mica Sirenă şi Betty Boop, ce a mai făcut ea, săptămâna trecută când s-a întâlnit cu Freud la taverna din colţ.

Povestea e cam aşa:

Discuta ea fain-frumos cu Freud şi îi ea dădea idei despre psihanaliză când, ce să vezi, vine Kant şi le întrerupe discuţia.
Unde mai pui că nici nu apucă să scape de Kant că vine nesimţitul de Enescu zbârnâind dintr-o vioară pe lângă ei. Degeaba e el mare şi tare şi ţine concerte, dacă nu vrea sub niciun chip să priceapă că nu e politicos să faci serenade unei domnişoare tocmai coborâte din turn.
Cu chiu-cu vai,după un "Haide măi, Georgică, scârţăie-ţi vioara şi pe la masa Albei ca Zăpada", pleacă Enescu şi ce să vezi, domnule, vine Eliade! Şi nu vine singur, vine cu Edgar Alan Poe.
Eliade o salută politicos pe sanscrită, salut la care Rapunzel nu poate decât să dea din cap cum că înţelege şi îi face semn că momentan e ocupată şi că nu poate vorbi, dar îl va contacta ea A.S.A.P. (Pentru că da, Rapunzel ştie sanscrita, engleza şi e plăcută de toţi băieţii de la ea din clasă).

Mica Sirenă şi Betty Boop, mute de uimire şi ahtiate să afle cui a mai dat Rapunzel cu tifla, la baza câtor teorii filosofice se află cugetările ei, o priveau înmărmurite, cu ochi de anime şi cu bărbia sprijinită de palme.

Şi Rapunzel continuă:

Weeell, şi cum spuneaaaaamm...

Dar, vorbele de duh ale tinerei blondine fură întrerupte...


-Rapunzel? Ce cauţi afară din turn?
-Mama???!
-Rapunzel, m-a sunat balaurul! A zis că ai fugit din turn!
-Hai mai, mamaaaaaaaa! Mai lasă-mă o oră afarăăăăă...
-Nicio oră! 

Iar mama lui Rapunzel o trase de cosiţe afară din cafenea.

Moment la care, eu personal am binecuvântat numărul de telefon de la informaţii şi abilitatea mea de a imita vocea balaurului.
În sfârşit o clipă de linişte, fără vocea enervantă a prinţesei.


 Cumva am impresia că melodia asta se potriveşte: