Utopie amicală

Îmi place când observ prieteni vechi. Prieteni care au ținut legătura. Prieteni care își amintesc de ziua prietenilor de naștere și nu stau în impas (dacă să sune sau nu). Oameni care nu se văd cu anii, dar atunci când se văd, reușesc să ia totul de la capăt ca și cum timpul nu ar fi trecut de fapt... deloc. 

Cu toate astea, ce am zis mai sus, de cele mai multe ori e o utopie, pentru că timpul trece. Al naibii de rău. Al naibii de repede. Și, odată cu el, șterge cu buretele relațiile sociale pe care le aveai cu unul sau cu altul. Timpul te schimbă în așa fel, încât atunci când revezi persoana de care îți era atât de dor (în virtutea trecutului), observi că persoana aia nu mai există. Ori, mai grav, observi că tu nu mai exiști. Nu mai ești. Nu mai nimic. Stați amândoi (trei, patru) la aceași masă și contemplați țigara ori paharul de bere încercând cu disperare să mai scotociți pentru vreo întrebare miraculoasă ce-ar trebui să vă scoată din situația aia jenantă. Și uite-așa, reîntâlnirea eșuată capătă titlul de ultima. Tocmai pentru că undeva n-ai chef nici tu să te mai chinui, să te mai zbați. Asta ar duce automat la un soi de prefăcătorie drăgălașă. Nu știu despre alții, dar eu n-am putut niciodată s-o aplic. Ori mă simt natural cu persoana respectivă, ori fiecare se duce pe drumul lui. 

Cu toate astea, așa cum am zis... îi apreciez pe cei ce reușesc să facă asta. Artificial au ba. O să am mereu câte o întrebare mare și lată pentru fiecare situație în parte: 1. Dacă ești natural, și după atâția ani încă te poți re-lipi de vechii prieteni... care e secretul tău, frate? ...și... 2. Dacă ești artificial... cât va dura până să te apuce plânsul? O medie, măcar. Vreau să știu. 

Pentru mine, unu și cu unu fac exact doi. Adică eu și femeia pe care o iubesc. Ea e singurul om în fața căruia    sunt eu. Exact așa cum sunt: dificilă, pusă pe șotii, certăreață, pupăcioasă, alintată, protectivă. De ce? Pentru că sunt ca un porumbel care odată ce și-a găsit perechea, cu ea rămâne toată viața, lucrul ăsta fiindu-i suficient.

Și, ar mai fi ceva... dacă ar fi să dau din casă, aș spune că de-a lungul timpului, prietenii ce nu m-au împins spre falsitate, la o eventuală reîntâlnire, se numără pe două degete. La unii se numără și pe degetele altora. Bravo lor! Însă tot mă întreb cum dumnezeu reușesc...

Friend Request

Nu știu ce s-a întâmplat cu Facebook-ul meu aseară, c-o luase razna rău de tot. Ok, pricep că vrea să mă împrietenească cu toată stratosfera, dar, mai lasa-mă cu suggestion-urile de friends, că și așa ăia de se aruncă în gura lupului și-mi dau friend request de capul lor, nu mai scapă de interogatoriu.

Ei, și cum ziceam, înțeleg că primesc sugestii cum că ar trebui să fiu prietenă cu prietenul prietenului pentru că avem 105 prieteni în comun, prin urmare, cred că ne cunoaștem. Dar, dacă vroiam să dau afurisitul ăla de friend request, nu-l dădeam? Că dacă avem 1000 de prieteni în comun, imposibil să n-am habar că Durlănescu are cont de Facebook.

Bun, deci asta o pricep. Motor tâmpit care n-are ce face. Dar, ce te faci că aseară, îmi vine sugestie cum c-ar fi frumos să-i dau friend request Oanei Sârbu. Zic: Oana cine? O fi vreo prietenă de-a lu varmea. Apoi realizez că varmea n-are prietene care să fi jucat în Liceenii. Pas. Dau refresh. Ce să vezi? Sugestie să o adaug în listă pe Luminița Anghel, bonus pe Aura Urziceanu. Dar ce dumnezeu e în seara asta, fraților? Remember Callatis 1989? Așa că mai dau un refresh. Până aici mi-a fost! Mădălina Manole! Îmi zic: uite, Iulia ce ți se întâmplă dacă nu te oprești la prima cântăcioasă. Măcar prima e vie. Acum, să se odihnească în pace madama Mădălina, dar, ce mă fac dacă-i dau add și-mi dă accept? 

Facerea de bine...

Cum să zic, nu sunt cea mai sociabilă persoană de pe fața Pământului. Sunt ușor agorafobă, puțintel claustrofobă și mă calcă pe nervi atunci când îmi este invadat spațiul. Da, da... am excepțiile mele. Mbine, am doar o excepție, dar... despre asta nu vreau în mod deosebit să vorbesc pentru că, așa cum spuneam într-o postare anterioară, lucrurile bune trebuiesc ținute pentru sine (iar cele rele să facă bine să se ducă pe pustiu).

Ei, și tot în spiritul ăsta, spun că atunci când am nervi ori sunt pur și simplu indispusă, prefer să fiu lăsată în pace. Dar, vezi Doamne că oamenii, fix atunci se trezesc să te întrebe de sănătate. Și culmea e că nimeni nu te întreabă din prea multă mărinimie, ci tocmai pentru a mai colecta un subiect de bârfă (altfel nu-mi explic cum de atunci când tu vrei să vorbești despre problemele tale, toată lumea se codește ori invocă motivul potrivit căruia nu e sănătos să te încarci cu problemele altuia).

Dar, revenind. Și vine cutare la mine, mă întreabă ce am. Îi zic: nimic. Dar sigur n-ai nimic? Îmi replică. Nu, sigur, te rog, să o lăsăm așa. Dar, ca și cum aș vorbi baleneza, individul alege să ignore ce am zis și continuă să pună întrebări, eventual să și dea sfaturi pe care le-a format după ce m-a studiat mimica și gestica preț de câteva secunde. La un moment dat, iritată, îi zic: domle, mă lași? Ia-ți picioarele la spinare și la reventinde-o rapid! Moment în care îmi aud: dar ciudată mai ești, eu încercam să te-ajut! Cu ce??? Ți-am cerut ajutorul? M-ai văzut în genunchi rugându-mă de x și de y? Nu! Oricum dacă aș face-o, toată lumea ar avea treabă pe-acasă, ar dormi profund sau ar fi plecat în vacanță, așa că s-o lăsăm așa! Motiv de prima pagină nu am ajuns. Iar, dacă vreodată voi ajunge, voi avea eu grijă ca eu singurică să fiu aia care se proptește pe acolo. Uite-așa, că tot îs eu ciudată.

Ohne Bedauern?

 Am văzut de curând un videoclip care m-a făcut să smiorcăi vreo câteva lacrimi. Da, pe mine, persoana după care au inventat cuvintele: duritate și snobism. Adevărul e că-ți mai trebuie câte-un șut de genul ăsta, ca să te trezești la realitate. Să simți. Să reflectezi. Să fii om. Și mai ales să realizezi unde și când, în decursul magnificii tale vieți ai rău-voit să greșești.

Nu știu despre voi, dar eu, dacă ar fi să stau să răspund la întrebarea: ce anume regreți? cred că aș face o listă lungă. Și culmea e că, dacă aș analiza-o, aș constata că e doar vina mea. Sunt propriul meu stăpân. I call the shots. Și tot eu greșesc. Firește, nu mă refer la momente de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de... pizza, pentru că mașina cu înghețată avea viteză prea mare, iar eu picioarele prea scurte. Nope. Mă refer la situații de genul: nu am mâncat niciodată înghețată cu aromă de pizza pentru că mi-a fost lene să ies din casă când trecea mașina.

Iar dacă ar fi să fiu mai puțin evazivă de-atât, aș spune că regret momentele în care am dar cu flit multor prieteni, neavând niciun motiv serios să fac asta. Oameni care nu se mai întorc. Regret multele relații în care am profitat de faptul că I got charm și mi-am permis să termin psihic oameni ce nu meritau asta din partea mea. Nu regret că relațiile s-au terminat, ci că aș fi putut să nu încep acele relații, ori să le dau drumul de la o înălțime mai mică. Regret faptul că nu pot sta mai mult de o zi cap-coadă la bunicii mei, conștientă fiind de faptul că timpul nu stă în loc. Regret faptul că nu-mi pot asculta mai mult mama, atunci când îmi vorbește despre problemele ei, deși ea e singura persoană ce mă ascultă cu adevărat, atunci când nimeni nu dispus să se încarce cu suferința mea. Regret că nu răspund la telefon. Regret că nu pot schimba toate astea.

Nu regret faptul că te iubesc. Nu am regretat niciodată, așa că nu am să încep acum. Dar, regret că nu am știut cum să fiu măcar eu logică, eu balanța echilibrată. Eu, copilul optecist maturizat înainte de vreme, ce a rămas blocat undeva în anii 90. Nu regret nici că vei să fi ultima persoană pe care o voi vedea prin interiorul pleoapelor mele, atunci când nu se vor hotărî dacă să-mi cânte o slujbă, au ba.

Nu, nu regret că nu pot fi amuzantă azi.

Dar, iată și videoclipul cel pricinos. Asta așa, ca să vă facă și pe voi să vă zvârcoliți. Nu numai pe mine.
So, voi ce regretați?




Vezi mai multe din Familie, casa, copii pe 220.ro

Ţine-ţi prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape

The Chesire Cat

Bună zicală. 

...Utilă, ca să zic aşa... Cel puţin pentru cine are ipocrizia necesară să poată face asta. Vă zic sincer că eu nu aş putea niciodată. Nu să-mi ţin prietenii aproape... ci să-mi ţin duşmanii şi mai aproape. 

Şi la prieteni ar fi o clauza, pentru că ei ar trebui să rămână doar dacă vor, nu trebuiesc ţinuţi cu forţa, nu trebuiesc milogiţi să rămână. Pur şi simplu e pe sistemul: take it or leave it. Iar dacă opţiunea este să ,,leave it", du-te cu Dumnezeu... eu nu mai am ce să zic, case is closed, pentru că prieteniile ori sunt, ori nu mai sunt. Şi uite cum îmi amintesc eu de perversa de pe Târgu Ocna... cu ori suntem golani, ori nu mai suntem. Şi nu, n-are legătură; mă amuzam puţin.

Cât despre duşmanii care trebuiesc ţinuţi la ceva centimetri mai aproape de piele, cam ca maieul, aşa... pot să zic că îi admir din tot sufletul pe cei ce pot să facă aşa ceva... cei ce deţin acea doză vitală de ipocrizie ce îi ajută să linguşească duşmanu' până acesta se înmoaie suficient pentru ca iataganul să-i intre mai cu spor în spate. Iar dacă duşmanu' e gură mare, dar suflet bun, aşa ca mine, clar, sorţii de izbândă sunt mari, pentru că el chiar te va crede pe cuvânt când îl vei linguşi. Va crede când îi vei spune că ai îngropat securea războiului. Ce nu va şti el, este anume unde ai îngropat-o tu... pentru că, atunci când îi va fi probabil lumea mai dragă, o va descoperi bine îngropată în jugulara lui. 

Cum am zis... admir oamenii cu o aşa tărie de caracter... şi sunt cât se poate de sinceră, chiar dacă nu am puterea empatizării. Ei sunt cei ce vor moşteni pământul! Vulpismul e o adevărată calitate în zilele noastre... 

Despre mine, ce să zic, cine mă cunoaşte suficient, ştie că la mine treburile sunt cam aşa: ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Oricât de tare mi-ar dăuna lipsa de şmechereală, când vine vorba de situaţiile de genul ăsta, pur şi simplu nu pot să devin brusc ipocrită, să zâmbesc linguşitor şi să pup în ms-dos, doar de dragul de-a deschide nişte porţi ce nu se deschid decât cu un cod secret ce se activează doar dacă buzele vor atinge fesele celui vizat. 

Nu, dacă nu te suport, o vei şti... Şi dacă te suport, ba chiar te mai şi plac, ai să o ştii şi pe asta (ce-i drept, cu moderaţie, uneori fiind nevoit să ghiceşti printre rânduri, dar... cine-i deştept, se prinde!).
Există şi o categorie super favorizată, formată din familie, persoana pe care o iubesc şi unu-doi prieteni, în prezenţa cărora nu mă voi sfii niciodată să arăt că sunt cât se poate de ,,acolo", însă, cum persoanele sunt numărabile pe vreo câteva degete, nu e mare şansă să fiu văzută prea des în starea mea ,,iubăreaţă".

De ce? Pentru că celor ce le arăt că-i iubesc, chiar le arăt adevărul... şi pentru că nu-mi pot ţine duşmanii şi mai aproape decât prietenii. Oricât de sănătos ar fi asta să fac asta!

Prefer oricând un cuţit venit din faţă, decât o mişcare mişelească şi meschină (cam mulţi de m, nu?).

Nu mă placi? Spune! Nu se va prăbuşi statuia libertăţii doar pentru că nu mă placi tu pe mine! Şi, categoric nu te voi fugări prin centrul oraşului din cauza asta. Însă te voi ignora cu cea mai mare graţie. Dar, dacă voi fi întrebată ceva despre tine, clar nu mă voi  feri să-mi zic părerea (în mod cât se poate de elegant, fireşte). 

...Chiar dacă de linguşirea ta ar depinde un mare bine, tot nu am să o fac! Mă iubesc mult prea mult pentru a face asta! In the end, te naşti singur... şi ghici cum mori? Da, da... Ai ghicit. Singur! În consecinţă, de preferat e să te respecţi în primul rând pe tine, că sigur va veni şi respectul din partea celorlalţi... Chiar dacă nu imediat, dar, în timp se sedimentează ceva-ceva acolo.