De dimineaţă m-am trezit cu hărmălaie mare. Tot ce puteam auzi era mac-mac, ga-ga şi ha-ha. Toate acestea auzindu-se, fireşte, pe scara blocului meu (bloc de altfel populat cu oameni cumsecade, binevoitori, liniştiţi şi ne-puşi pe ceartă; not!).
Ei, şi cum mă întorceam eu de pe o parte pe alta, potrivindu-mi mai adânc obrazul în pernă aud: iu-iu-iu-iu! Îmi zic: mă, ce Doamne iartă-mă, se mărită Agachi?
Mă ridic Igor-style din pat, îmi caut cu degetul mare de la picior papucii, şi mi-i târăi până la uşă să vadă şi ochiul meu cu puchini ce se întâmplă. Când ce să vadă ochiul meu cu puchini? La noi pe scară era eveniment monden 2011, şi anume fastuoasa şi mult aşteptata pomană a vecinului ce-a murit acum două zile.
Nici nu aveţi voi idee câtă fericire era pe scara blocului meu. Păi, şi de ce n-ar fi? Mâncare moca, voie bună, amintiri despre decedat (deși nimeni nu-l prea cunoștea), prilej de-a socializa cu lumea, de-a mai afla ce gresie şi ce faianţă şi-a pus Cutarache în baie, ce canapea cu imprimeu de leopard mai are fiţoasa aia de la apartamentul z, de ce nu se mai mărită antipatica ailaltă de la apartamentul y (a se înțelege că despre mine este vorba) ș.a.m.d.
Ei. și dacă se asortează tot cu un vinișor bun de țară de Tirează, atunci ferește-te că iese chef de chef.
Pe cuvântul meu dacă am mai văzut atâta lume fericită la un singur loc! Mâncarea și băutura se pare că sunt mari producătoare de serotonină.
Și-acum, vorba aia... nicio mâncare din lume, fie ea cât de pompoasă și făcută de cel mai mare le chef din lume, nu se compară cu sarmaua de pomană sau cu felia de salam servită cu măslina on top, ca și momeală la începutul festinului dat în cinstea decedatului. Așa că, de ce n-ar chefui și-ai mei puțin?
Și, ca să mă întorc la
atmosfera festivă... Ca la orice petrecere de soi, invitatele s-au prezentat îmbrăcate cu cele mai șmechere straie ale lor. Alea de duminică, alea de sărbătoare, alea de stau țepene de apretate în dulap, așteptând nerăbdătoare ani de zile câte un party de genul ăsta.
Ochi iscoditori, baticuri fancy, ocheade aruncate macho-man-ilor de șaișcinci de ani, bârfe nevinovate, țuică fiartă. Cam asta ar fi, în linii mari, descrierea succintă a petrecerii de comemorare a vecinului de a cărui soartă nu i-a păsat nimănui cât timp era în viață.
Dacă este să vorbim despre decorarea mesei (ce va fi, în mod excepțional lungă, de doișpe persoane, și se va transforma în L în altă cameră), firește, că nu a lipsit fața de masă albă cu broderie pe la colțuri, platourile mari pline cu felii de pâine, păhărelele cu digestive ce servesc și ca factori de îmbujorare a cucoanelor invitate la ospățul super-moca, antreurile formate din salam de post și măslinuțe fleoșcăite, așa cum menționam și mai sus.
Și, că tot am ajuns la capitolul ,,masă”, nu vom uita să menționăm cel mai de seamă bibelan de porțelău de la masă, și anume popa, pus în capul mesei, de unde poate să vegheaze asupra tuturor enoriașilor. Din capul mesei, popa va face semnul crucii și va zâmbi ca Jesus Christ, în timp ce enoriașele se vor călca pe batice care să-i pupe prima mâna. După ce mâna va fi pupată, popa va zice binecunoscutul ,,doamne miluiește!”. Aye!
Cel mai râvnit loc de la masă va fi categoric cel de lângă popă. Câștigătoarea locului își va face poze cu telefonul și le va uploada pe Facebook... prin Facebook Mobile. Va primi instantaneu o mulțime de like-uri și comentarii de la celelalte enoriașe ce butonează pe sub masă. Se va da tag pe popă. Popa va da remove tag, ca nu cumva să vadă preoteasa.
- Dar, asta e doar în imaginația mea bolnavă; mă refer, firește la treaba cu Facebook-ul, pentru că faza cu locul de top de lângă sfinţenia sa e pe bune.
Ei, cam așa s-a întâmplat la pomana asta... și cam aşa se întâmplă peste tot, spiritul Carpato-Danubiano-Pontic rămânând veșnic neschimbat. Ca drept dovadă că la sfârşitul festinului, mâncarea rămasă a fost împărţită frăţeşte, care cum a putut îndesându-şi prin sân ba biscuiţi, ba colivă cu fondante, ba sarmale cu varză.
Acum e
liniște. Toată lumea e ghiftuită.
