Pomană grasă la noi pe scară

De dimineaţă m-am trezit cu hărmălaie mare. Tot ce puteam auzi era mac-mac, ga-ga şi ha-ha. Toate acestea auzindu-se, fireşte, pe scara blocului meu (bloc de altfel populat cu oameni cumsecade, binevoitori, liniştiţi şi ne-puşi pe ceartă; not!).

Ei, şi cum mă întorceam eu de pe o parte pe alta, potrivindu-mi mai adânc obrazul în pernă aud: iu-iu-iu-iu! Îmi zic: mă, ce Doamne iartă-mă, se mărită Agachi?

Mă ridic Igor-style din pat, îmi caut cu degetul mare de la picior papucii, şi mi-i târăi până la uşă să vadă şi ochiul meu cu puchini ce se întâmplă. Când ce să vadă ochiul meu cu puchini? La noi pe scară era eveniment monden 2011, şi anume fastuoasa şi mult aşteptata pomană a vecinului ce-a murit acum două zile.

Nici nu aveţi voi idee câtă fericire era pe scara blocului meu. Păi, şi de ce n-ar fi? Mâncare moca, voie bună, amintiri despre decedat (deși nimeni nu-l prea cunoștea), prilej de-a socializa cu lumea, de-a mai afla ce gresie şi ce faianţă şi-a pus Cutarache în baie, ce canapea cu imprimeu de leopard mai are fiţoasa aia de la apartamentul z, de ce nu se mai mărită antipatica ailaltă de la apartamentul y (a se înțelege că despre mine este vorba) ș.a.m.d. 

Ei. și dacă se asortează tot cu un vinișor bun de țară de Tirează, atunci ferește-te că iese chef de chef. 

Pe cuvântul meu dacă am mai văzut atâta lume fericită la un singur loc! Mâncarea și băutura se pare că sunt mari producătoare de serotonină.

Și-acum, vorba aia... nicio mâncare din lume, fie ea cât de pompoasă și făcută de cel mai mare  le chef din lume, nu se compară cu sarmaua de pomană sau cu felia de salam servită cu măslina on top, ca și momeală la începutul festinului dat în cinstea decedatului. Așa că, de ce n-ar chefui și-ai mei puțin?

Și, ca să mă întorc la atmosfera festivă... Ca la orice petrecere de soi, invitatele s-au prezentat îmbrăcate cu cele mai șmechere straie ale lor. Alea de duminică, alea de sărbătoare, alea de stau țepene de apretate în dulap, așteptând nerăbdătoare ani de zile câte un party de genul ăsta. 

Ochi iscoditori, baticuri fancy, ocheade aruncate macho-man-ilor de șaișcinci de ani, bârfe nevinovate, țuică fiartă. Cam asta ar fi, în linii mari, descrierea succintă a petrecerii de comemorare a vecinului de a cărui soartă nu i-a păsat nimănui cât timp era în viață. 

Dacă este să vorbim despre decorarea mesei (ce va fi, în mod excepțional lungă, de doișpe persoane, și se va transforma în L în altă cameră), firește, că nu a lipsit fața de masă albă cu broderie pe la colțuri, platourile mari pline cu felii de pâine, păhărelele cu digestive ce servesc și ca factori de îmbujorare a cucoanelor invitate la ospățul super-moca, antreurile formate din salam de post și măslinuțe fleoșcăite, așa cum menționam și mai sus. 

Și, că tot am ajuns la capitolul ,,masă”, nu vom uita să menționăm cel mai de seamă bibelan de porțelău de la masă, și anume popa, pus în capul mesei, de unde poate  să vegheaze asupra tuturor enoriașilor. Din capul mesei, popa va face semnul crucii și va zâmbi ca Jesus Christ, în timp ce enoriașele se vor călca pe batice care să-i pupe prima mâna. După ce mâna va fi pupată, popa va zice binecunoscutul ,,doamne miluiește!”. Aye!

Cel mai râvnit loc de la masă va fi categoric cel de lângă popă. Câștigătoarea locului își va face poze cu telefonul și le va uploada pe Facebook... prin Facebook Mobile. Va primi instantaneu o mulțime de like-uri și comentarii de la celelalte enoriașe ce butonează pe sub masă. Se va da tag pe popă. Popa va da remove tag, ca nu cumva să vadă preoteasa.

- Dar, asta e doar în imaginația mea bolnavă; mă refer, firește la treaba cu Facebook-ul, pentru că faza cu locul de top de lângă sfinţenia sa e pe bune.

Ei, cam așa  s-a întâmplat la pomana asta... și cam aşa se întâmplă peste tot, spiritul Carpato-Danubiano-Pontic rămânând veșnic neschimbat. Ca drept dovadă că la sfârşitul festinului, mâncarea rămasă a fost împărţită frăţeşte, care cum a putut îndesându-şi prin sân ba biscuiţi, ba colivă cu fondante, ba sarmale cu varză. 

Acum e liniște. Toată lumea e ghiftuită.

Taxă pentru Halleluia

Ete c-a trecut şi Crăciunu', a trecut şi Revelionu', iaca vine Sfântu' Ion. Cu tot geru' lui, de mână cu Boboteaza şi cu preotu' agâţat de gâtu' lui. 

Ăia de sunteţi creştini şi ortodocşi pe deasupra, probabil anticipaţi despre ce vreau să vă vorbesc. Da, da, aţi ghicit, despre obiceiul ăla prin care preoţii vin la colindat, pe la case a ura, de bani pe enoriaşi a-i scutura, este vorba!

Ok, pot pricepe faptul că datina e datină şi că, din gând în gând, sfinţii părinţi vin pe casele celor credincioşi şi cu frică de Dumnezeu, să le asigure prin rugile lor eterne, bunăstarea materială, sufletească şi tot norocul din lume. Serios, chiar nu am nimic împotriva chestiilor de genul ăsta. Cine vrea să creadă în aşa ceva, e liber să o facă. Nu condamn pe nimeni, aşa cum şi eu, la rândul meu, cer să nu fiu condamnată pentru gândurile, opţiunile şi părerile mele. Fiecare cu-a mă'sii, ca să zic aşa... 

Ei, problema mea e alta! De ce, Doamne iartă-mă trebuie să dau bani la popă, când îmi calcă pragul? Nu de alta, dar s-a instaurat un soi de obicei porcesc printre băbimea română, potrivit căruia, dacă măritul vine la tine şi te lasă să-i pupi crucea, trebuie musai să-i strecori o bancnotă măricică, în timp ce-i pupi (de data asta) mână şi-i adresezi formula magică: săru'mâna părinte. Şi, ca totul să fie complet, popo ăsta vine şi cu un  băiat de mingi după el, ce-i termină cuvintele cât zice el aleluia. De exemplu... popo zice ale, băiatul de mingi zice luia! Şi uite-aşa, fac eu un team-building de toată frumuseţea. 

Eficienţa team-buildingului se vede cel mai bine atunci când constaţi că nu numai popo trebuie plătit pentru serviciile lui divine, ci şi băiatul de mingi, also known as dascăl. Fireşte, că lui îi vei da o sumă o ţâră mai micuţă, că nu se ridică la divinitatea şefului, dar, nu-l vom neglija cu un zece mii că ne spune lui Doamne-Doamne şi nu mai ajungem în Rai. 

Buuuun, acum, probabil vom vrea să ştim pentru ce plătim. Cum pentru ce plătim? Să vă povestesc eu pentru ce. 

Băiatul de mingi bate la uşă, eventual cu un băţ, deşi tu locuieşti la oraş şi ai uşa lăcuită (datina e datină), să anunţe poposirea prea-măritului. Apoi, tu, ca umil credincios ce eşti, aştepţi smerit, tot-odată entuziasmat, momentul în care reprezentaţii cerurilor vor păşii pe pragul tău şi-ţi vor împărtăşi din nemărginita lor credinţă. Apar indivizii, tu te aşezi aproape automat în genunchi, patrafirul copleşindu-te, iar corurile ce se aud angelic din spatele lor împingându-te la pioşenie fără cusur. Prea-luminatul va ţine în mână Sfânta Scriptură, iar cealaltă mână va fi paralizată pe semnul Sfintei Cruci. Va murmura un descântec timp de trei secunde jumate, timp în care tu te vei întreba dacă ce zice el acolo e vreo nouă rugăciune la modă. După cele trei secunde jumate, vei auzi un amin prelung şi cântat baritonal. Băiatul de mingi va acompania şi el alto-voce. 

Amin va fi parola! În momentul acela vei şti că e timpul ca tu să pupi crucea, să pupi mâna şi să dai banu'.  

Cât ai zice: Doamne-ajută, ca prin minune, cei doi vestitori ai veseliei divine, vor dispărea către casa altui enoriaş timid, pios şi cu frică de Dumnezeu, lăsându-te pe tine cu un covor murdar de noroi, pentru că, vorba aia, picioarele sfinte nu se descalţă niciodată.  

...Şi cu întrebarea: cât o fi primind popo ăsta salariu... Nu de alta, dar vila aia frumoasă cu cinci turnuleţe (mai ceva decât cele ale ţiganilor) e a lui, iar întreţinea costă.