Taxă pentru Halleluia

Ete c-a trecut şi Crăciunu', a trecut şi Revelionu', iaca vine Sfântu' Ion. Cu tot geru' lui, de mână cu Boboteaza şi cu preotu' agâţat de gâtu' lui. 

Ăia de sunteţi creştini şi ortodocşi pe deasupra, probabil anticipaţi despre ce vreau să vă vorbesc. Da, da, aţi ghicit, despre obiceiul ăla prin care preoţii vin la colindat, pe la case a ura, de bani pe enoriaşi a-i scutura, este vorba!

Ok, pot pricepe faptul că datina e datină şi că, din gând în gând, sfinţii părinţi vin pe casele celor credincioşi şi cu frică de Dumnezeu, să le asigure prin rugile lor eterne, bunăstarea materială, sufletească şi tot norocul din lume. Serios, chiar nu am nimic împotriva chestiilor de genul ăsta. Cine vrea să creadă în aşa ceva, e liber să o facă. Nu condamn pe nimeni, aşa cum şi eu, la rândul meu, cer să nu fiu condamnată pentru gândurile, opţiunile şi părerile mele. Fiecare cu-a mă'sii, ca să zic aşa... 

Ei, problema mea e alta! De ce, Doamne iartă-mă trebuie să dau bani la popă, când îmi calcă pragul? Nu de alta, dar s-a instaurat un soi de obicei porcesc printre băbimea română, potrivit căruia, dacă măritul vine la tine şi te lasă să-i pupi crucea, trebuie musai să-i strecori o bancnotă măricică, în timp ce-i pupi (de data asta) mână şi-i adresezi formula magică: săru'mâna părinte. Şi, ca totul să fie complet, popo ăsta vine şi cu un  băiat de mingi după el, ce-i termină cuvintele cât zice el aleluia. De exemplu... popo zice ale, băiatul de mingi zice luia! Şi uite-aşa, fac eu un team-building de toată frumuseţea. 

Eficienţa team-buildingului se vede cel mai bine atunci când constaţi că nu numai popo trebuie plătit pentru serviciile lui divine, ci şi băiatul de mingi, also known as dascăl. Fireşte, că lui îi vei da o sumă o ţâră mai micuţă, că nu se ridică la divinitatea şefului, dar, nu-l vom neglija cu un zece mii că ne spune lui Doamne-Doamne şi nu mai ajungem în Rai. 

Buuuun, acum, probabil vom vrea să ştim pentru ce plătim. Cum pentru ce plătim? Să vă povestesc eu pentru ce. 

Băiatul de mingi bate la uşă, eventual cu un băţ, deşi tu locuieşti la oraş şi ai uşa lăcuită (datina e datină), să anunţe poposirea prea-măritului. Apoi, tu, ca umil credincios ce eşti, aştepţi smerit, tot-odată entuziasmat, momentul în care reprezentaţii cerurilor vor păşii pe pragul tău şi-ţi vor împărtăşi din nemărginita lor credinţă. Apar indivizii, tu te aşezi aproape automat în genunchi, patrafirul copleşindu-te, iar corurile ce se aud angelic din spatele lor împingându-te la pioşenie fără cusur. Prea-luminatul va ţine în mână Sfânta Scriptură, iar cealaltă mână va fi paralizată pe semnul Sfintei Cruci. Va murmura un descântec timp de trei secunde jumate, timp în care tu te vei întreba dacă ce zice el acolo e vreo nouă rugăciune la modă. După cele trei secunde jumate, vei auzi un amin prelung şi cântat baritonal. Băiatul de mingi va acompania şi el alto-voce. 

Amin va fi parola! În momentul acela vei şti că e timpul ca tu să pupi crucea, să pupi mâna şi să dai banu'.  

Cât ai zice: Doamne-ajută, ca prin minune, cei doi vestitori ai veseliei divine, vor dispărea către casa altui enoriaş timid, pios şi cu frică de Dumnezeu, lăsându-te pe tine cu un covor murdar de noroi, pentru că, vorba aia, picioarele sfinte nu se descalţă niciodată.  

...Şi cu întrebarea: cât o fi primind popo ăsta salariu... Nu de alta, dar vila aia frumoasă cu cinci turnuleţe (mai ceva decât cele ale ţiganilor) e a lui, iar întreţinea costă.

Eu şi joburile (I)

Nu sunt un om nici foarte în vârstă, dar nici 18 ani nu mai am de ani buni... Cu toate astea, de-alungul timpului, am avut ocazia să strâng experienţă suficientă în ale locurilor de muncă, încât să ştiu să dau unul-două sfaturi...

De ce musai eu sunt potrivită pentru a da sfaturi? Pentru că am avut joburi de diferite feluri... începând de la asistent broker la 15 ani, continuând cu operator internet caffee pe la 16 ani, lucrând mai pe la 18 ani (prima mea carte de muncă) în cadrul unei case de discuri locale, ca mai târziu, pe la vreo 20 ani să mă angajeze o mare firmă, mare, de origine magyară,  de confecţi de lux bărbăteşti, unde am stat preţ de vreo doi ani.

Cu toate că nu toate joburile avute s-au potrivit mănuşă pe ceea ce aş fi vrut eu, le-am acceptat, le-am respectat, şi mereu mi-am făcut datoria exemplar. Nu de alta, dar sunt de părere că, acolo unde odată pup, nu dau cu şutul, indiferent de posibilele conflicte sau diferenţe de opinie...
Logic, au existat persoane care mi-au plăcut,  persoane care nu mi-au plăcut, persoane cu care am rămas foarte bună prietenă, cât şi persoane atât de necompatibile, încât am ales să tai orice legătură.
Însă niciodată nu am ieşit din acel loc de muncă mânată de scandaluri şi conflicte. Nu pentru că aş avea o etică impecabilă, ci pur şi simplu pentru că sunt balanţă şi nu-mi plac scandalurile, certurile lungi, ţipate şi uricioase.

Între timp, am cochetat cu Literele şi cu Jurnalismul, cu un cenaclu literar şi cu vreo câteva publicaţii dornice de colaborari. M-am jucat puţin şi cu niscaiva competiţii de Publicitate... cu toate astea, Galaţiul, nefiind un oraş  ,,occidental", şansele de a evolua nu au fost tocmai la ele acasă.

Cu toate astea, absolut niciodată nu am dus la bun sfârşit vreo afacere tip ,,avon", ,,zepter", sau orice altă chestie cu asiurări, pensii private sau alte minuni din capitolul ăsta. Deşi am fost tentată...
Nu sunt eu omul.

De aici pornind, de fapt şi ideea postării. Am primit astăzi un e-mail ce m-a făcut să-mi amintesc, practic, de multe chestii de genul ăsta.  E-mail-ul conţinea ,,marea oportunitate" de a deveni bogată, ajutând oamenii să nu primească amenzi, dacă nu-şi asigură casele.

Şi nu zic că astfel de oportunităţi de a-ţi spori venitul nu sunt eficiente... ba din contră, or fi, cred eu... darrrr, nu sunt tocmai pentru mine.

Cu toate astea, nu mă văd umblând din poartă în poartă încercând să conving pe unul şi pe altul că serviciile mele sunt mai eficiente, mai drăguţe, mai simpatice şi mai amabile decât ele celui ce va veni cu cinci minute în urma mea.

Îmi e ok jobul pe care îl am, în care nu trebuie să conving pe nimeni de nimic.... poate doar de calitatetea textelor mele...

Va urma. Pe cuvânt.