Ete c-a trecut şi Crăciunu', a trecut şi Revelionu', iaca vine Sfântu' Ion. Cu tot geru' lui, de mână cu Boboteaza şi cu preotu' agâţat de gâtu' lui.
Ăia de sunteţi creştini şi ortodocşi pe deasupra, probabil anticipaţi despre ce vreau să vă vorbesc. Da, da, aţi ghicit, despre obiceiul ăla prin care preoţii vin la colindat, pe la case a ura, de bani pe enoriaşi a-i scutura, este vorba!
Ok, pot pricepe faptul că datina e datină şi că, din gând în gând, sfinţii părinţi vin pe casele celor credincioşi şi cu frică de Dumnezeu, să le asigure prin rugile lor eterne, bunăstarea materială, sufletească şi tot norocul din lume. Serios, chiar nu am nimic împotriva chestiilor de genul ăsta. Cine vrea să creadă în aşa ceva, e liber să o facă. Nu condamn pe nimeni, aşa cum şi eu, la rândul meu, cer să nu fiu condamnată pentru gândurile, opţiunile şi părerile mele. Fiecare cu-a mă'sii, ca să zic aşa...
Ei, problema mea e alta! De ce, Doamne iartă-mă trebuie să dau bani la popă, când îmi calcă pragul? Nu de alta, dar s-a instaurat un soi de obicei porcesc printre băbimea română, potrivit căruia, dacă măritul vine la tine şi te lasă să-i pupi crucea, trebuie musai să-i strecori o bancnotă măricică, în timp ce-i pupi (de data asta) mână şi-i adresezi formula magică: săru'mâna părinte. Şi, ca totul să fie complet, popo ăsta vine şi cu un băiat de mingi după el, ce-i termină cuvintele cât zice el aleluia. De exemplu... popo zice ale, băiatul de mingi zice luia! Şi uite-aşa, fac eu un team-building de toată frumuseţea. Eficienţa team-buildingului se vede cel mai bine atunci când constaţi că nu numai popo trebuie plătit pentru serviciile lui divine, ci şi băiatul de mingi, also known as dascăl. Fireşte, că lui îi vei da o sumă o ţâră mai micuţă, că nu se ridică la divinitatea şefului, dar, nu-l vom neglija cu un zece mii că ne spune lui Doamne-Doamne şi nu mai ajungem în Rai.
Buuuun, acum, probabil vom vrea să ştim pentru ce plătim. Cum pentru ce plătim? Să vă povestesc eu pentru ce.
Băiatul de mingi bate la uşă, eventual cu un băţ, deşi tu locuieşti la oraş şi ai uşa lăcuită (datina e datină), să anunţe poposirea prea-măritului. Apoi, tu, ca umil credincios ce eşti, aştepţi smerit, tot-odată entuziasmat, momentul în care reprezentaţii cerurilor vor păşii pe pragul tău şi-ţi vor împărtăşi din nemărginita lor credinţă. Apar indivizii, tu te aşezi aproape automat în genunchi, patrafirul copleşindu-te, iar corurile ce se aud angelic din spatele lor împingându-te la pioşenie fără cusur. Prea-luminatul va ţine în mână Sfânta Scriptură, iar cealaltă mână va fi paralizată pe semnul Sfintei Cruci. Va murmura un descântec timp de trei secunde jumate, timp în care tu te vei întreba dacă ce zice el acolo e vreo nouă rugăciune la modă. După cele trei secunde jumate, vei auzi un amin prelung şi cântat baritonal. Băiatul de mingi va acompania şi el alto-voce.
Amin va fi parola! În momentul acela vei şti că e timpul ca tu să pupi crucea, să pupi mâna şi să dai banu'.
Cât ai zice: Doamne-ajută, ca prin minune, cei doi vestitori ai veseliei divine, vor dispărea către casa altui enoriaş timid, pios şi cu frică de Dumnezeu, lăsându-te pe tine cu un covor murdar de noroi, pentru că, vorba aia, picioarele sfinte nu se descalţă niciodată.
...Şi cu întrebarea: cât o fi primind popo ăsta salariu... Nu de alta, dar vila aia frumoasă cu cinci turnuleţe (mai ceva decât cele ale ţiganilor) e a lui, iar întreţinea costă.
