Facerea de bine...

Cum să zic, nu sunt cea mai sociabilă persoană de pe fața Pământului. Sunt ușor agorafobă, puțintel claustrofobă și mă calcă pe nervi atunci când îmi este invadat spațiul. Da, da... am excepțiile mele. Mbine, am doar o excepție, dar... despre asta nu vreau în mod deosebit să vorbesc pentru că, așa cum spuneam într-o postare anterioară, lucrurile bune trebuiesc ținute pentru sine (iar cele rele să facă bine să se ducă pe pustiu).

Ei, și tot în spiritul ăsta, spun că atunci când am nervi ori sunt pur și simplu indispusă, prefer să fiu lăsată în pace. Dar, vezi Doamne că oamenii, fix atunci se trezesc să te întrebe de sănătate. Și culmea e că nimeni nu te întreabă din prea multă mărinimie, ci tocmai pentru a mai colecta un subiect de bârfă (altfel nu-mi explic cum de atunci când tu vrei să vorbești despre problemele tale, toată lumea se codește ori invocă motivul potrivit căruia nu e sănătos să te încarci cu problemele altuia).

Dar, revenind. Și vine cutare la mine, mă întreabă ce am. Îi zic: nimic. Dar sigur n-ai nimic? Îmi replică. Nu, sigur, te rog, să o lăsăm așa. Dar, ca și cum aș vorbi baleneza, individul alege să ignore ce am zis și continuă să pună întrebări, eventual să și dea sfaturi pe care le-a format după ce m-a studiat mimica și gestica preț de câteva secunde. La un moment dat, iritată, îi zic: domle, mă lași? Ia-ți picioarele la spinare și la reventinde-o rapid! Moment în care îmi aud: dar ciudată mai ești, eu încercam să te-ajut! Cu ce??? Ți-am cerut ajutorul? M-ai văzut în genunchi rugându-mă de x și de y? Nu! Oricum dacă aș face-o, toată lumea ar avea treabă pe-acasă, ar dormi profund sau ar fi plecat în vacanță, așa că s-o lăsăm așa! Motiv de prima pagină nu am ajuns. Iar, dacă vreodată voi ajunge, voi avea eu grijă ca eu singurică să fiu aia care se proptește pe acolo. Uite-așa, că tot îs eu ciudată.