What about being gay?

Probabil că ați auzit pe la știri cum că a fost balul... ups, stai, nu balul, ci Fest-ul gay din București. Probabil ați auzit și de Noua Dreaptă. Acum, părerile sunt împărțite, așa cum și ambele tabere sunt pline ochi. Dacă e să mă întrebi pe mine, prefer să nu mă încadrez în nicio tabără. Cine mă știe, știe și de ce. 

În mod obișnuit ar trebui să fiu 100% de acord cu festivalul potrivit căruia lumea gay a ieșit în stradă și-a mărsăluit. Prietenii știu de ce. Cu toate astea, a fi gay, nu cred că e o boală. A fi gay e o realitate. În cazul ăsta, nu cred că ar trebui să se facă marșuri pe tema asta. Să dovedești ce? Cui? Unora ce oricum vor fi homofobi? Și, mai rău, cum îi convingi tu? Îmbrăcându-te ca o curcă plouată și mărșăluind pe străzile bucureștene? Să-mi fie cu iertare, dar nu așa văd eu lucrurile.

Ora adevărului. Nu e ca și cum nu v-ați fi dat seama până acum, dar sunt gay, și nu, nu îmi plac și bărbații. Cu toate astea nu am nimic cu bărbații. Nu am fobia aia tâmpită pe care o au majoritatea tipelor gay. Ca să fiu sinceră, cei mai buni prieteni ai mei, de-alungul timpului, au fost chiar bărbați. Iar asta nu înseamnă că sunt că aș fi un soi de butch, pentru că feminitatea e my middle name. (combined with a rockish attitude, but still) . Nu mă dau cu ruj tot timpul din comoditate, deși mai am accese, așa cum era de bănuit. Cu toate astea, mă machiez ca o femeie, port fuste ca o femeie, nu ca un scoțian și nu am sub nicio formă look de superman.

Dumnezeule, ca și femeie gay, nu pot să vă pricep... De ce mărșăluiți? De ce ne reprezentați? Din cauza voastra mi-am auzit de foarte multe ori pe stradă cum c-ar trebui să fac și să dreg. Firește, vorbim despre persoane care cât de cât locuiesc prin imediata mea invecinătate, că altfel nu mă dibuiești drept gay nici de-al dreacu. 

Homosexualitatea nu e o boală. Repet. Nu e. Și nu știu de ce pe X și pe Y ar trebui să intereseze asta...? Sunt gay? Da. Îmi plac femeile? Nu. Iubesc o singură femeie. Dig this! Nu mă dau la colegele de muncă, nu joc nici fotbal cu ai mei colegi de muncă, deși recunosc că la pescuit aș merge (iar asta nu pentru că sunt gay).

Ei, în condițiie în care eu vreau să am o viață normală, cu iubita mea, viață în care să nu mă condamne nimeni că aș avea nu știu ce sexual transmited disease, doar pentru că sunt gay, cum pot, când există marșuri? Marșuri în care partea respectabilă a gay-imii tocmai că nu se afișează. Singurii care se afișează sunt cei ce-și folosesc mai puțin de 5% din brainăraș. De ce avem nevoie de un marș pentru a dovedi că suntem normali? Persoanele heterosexuale nu fac marșuri să dovedească că sunt normale! Acum, sincer, prin comparație, it sticks și undeva e o lipsă de logică din-aia acută, ca pe vremea când eram eu în liceu și Ivănuș preda I-Logica.

Da, merg de mână cu iubita mea pe stradă... Da, o sărut pe stradă atunci când vreau să o sărut. Nu, nu fac sex pe stradă, tocmai pentru că am mai multe clase decât au învățat mulți să numere și pentru că atunci când faci dragoste, faci dragoste pentru că iubești, nu pentru că trebuie să dovedești ceva cuiva. Și-apoi, nu știu de ce ar fi problema unora ce se întâmplă la mine în dormitor?! 

Fiecare e liber să-și trăiască viața așa cum simte, iar dacă așa cum simte el, n-afectează pe nimeni (fizic zic), the hell, de ce ar trebui să aibă cineva de comentat? Nu de alta, dar dacă vroiam să trăiesc în junglă, mă duceam lin pe Amazon. Măcar acolo nu comenta niciun crocodil cum că am să iubesc la nebunie același om toată viața, care culmea, are același sex cu mine. Și tot acolo probabil că nimeni nu s-ar chinui să facă fest-uri ca să dovedească ceea ce n-ar trebui dovedit.

Cumpăr serotonină

Cumpăr serotonină la kilogram, la tonă... La naiba, cumpăr toată serotonina găsibilă, s-o am eu acolo. Plătesc bine! I got dow :))

Nu de alta, dar se pare că nimic altceva nu funcționează. Alcoolul? Câteva ore, da... Bei cât bei, adormi ca prostul în păpușoi, te trezești c-o față boțită de zici c-a dat intercity-ul peste tine și-ți amintești de ce te-ai apucat de băut. Antidepresivele? O soluție. Care ține și ea cam tot vreo câteva ore, după care, you are fucked again.

Probabil că cea mai mișto cale de-a scăpa de nenorocita asta de despresie e până la urmă stăpânirea de sine. Dar de unde atâta stăpânire? Da, da, da... nicio pară nu pică de fapt în gura lui Nătăfleață, dar și când perele sunt puse undeva în vârful pomului, te cam apucă disperarea.

Citeam pe net cum că serotonina se află ascunsă în ciocolată. Guess what, nu mă prea omor după ciocolată. Ok, mănânc, dar nu jump for joy doar când aud numele. De asemenea, cică sportul ar face minuni. Mdea, vedea-m-aș alergând zglobiu pe faleză.

Legume? Sună bine! M-aș duce fuga-fuga prin porumb până aș da de cel mai frumos imaș ever created și aș face din el propriul meu paradis. M-aș întoarce c-o burtă țuguiată și c-un zâmbet larg satisfăcut. După care aș adormi ca un vițeluș.

Serios, cumpăr serotonină. Pe toată. Toată serotonina s-apeleze la mine.

Și da, m-am cam întors. Inițial vroiam să las dreacu blogul ăsta și să scriu sub anonimat de pe nu știu ce altă platformă. După aia m-am gândit: what the fuck, Iulia? Crezi că nu se prinde nimeni că ești tu? Nu de alta, dar nu îmi pot schimba stilul, pentru că se întâmplă că-mi iubesc stilul, iar altfel nu am cum să fiu, că n-aș avea nicio satisfacție. Și, în cazul ăsta, care-ar mai fi scopul blogărelii?
În orice caz, ceva schimbări tot se vor întâmpla. În sensul că, voi avea un soi de open relationship cu blogul meu. 

Și da, nu are rost să merg nici la spovedit și nici la psihiatru. Am blog.

Ţine-ţi prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape

The Chesire Cat

Bună zicală. 

...Utilă, ca să zic aşa... Cel puţin pentru cine are ipocrizia necesară să poată face asta. Vă zic sincer că eu nu aş putea niciodată. Nu să-mi ţin prietenii aproape... ci să-mi ţin duşmanii şi mai aproape. 

Şi la prieteni ar fi o clauza, pentru că ei ar trebui să rămână doar dacă vor, nu trebuiesc ţinuţi cu forţa, nu trebuiesc milogiţi să rămână. Pur şi simplu e pe sistemul: take it or leave it. Iar dacă opţiunea este să ,,leave it", du-te cu Dumnezeu... eu nu mai am ce să zic, case is closed, pentru că prieteniile ori sunt, ori nu mai sunt. Şi uite cum îmi amintesc eu de perversa de pe Târgu Ocna... cu ori suntem golani, ori nu mai suntem. Şi nu, n-are legătură; mă amuzam puţin.

Cât despre duşmanii care trebuiesc ţinuţi la ceva centimetri mai aproape de piele, cam ca maieul, aşa... pot să zic că îi admir din tot sufletul pe cei ce pot să facă aşa ceva... cei ce deţin acea doză vitală de ipocrizie ce îi ajută să linguşească duşmanu' până acesta se înmoaie suficient pentru ca iataganul să-i intre mai cu spor în spate. Iar dacă duşmanu' e gură mare, dar suflet bun, aşa ca mine, clar, sorţii de izbândă sunt mari, pentru că el chiar te va crede pe cuvânt când îl vei linguşi. Va crede când îi vei spune că ai îngropat securea războiului. Ce nu va şti el, este anume unde ai îngropat-o tu... pentru că, atunci când îi va fi probabil lumea mai dragă, o va descoperi bine îngropată în jugulara lui. 

Cum am zis... admir oamenii cu o aşa tărie de caracter... şi sunt cât se poate de sinceră, chiar dacă nu am puterea empatizării. Ei sunt cei ce vor moşteni pământul! Vulpismul e o adevărată calitate în zilele noastre... 

Despre mine, ce să zic, cine mă cunoaşte suficient, ştie că la mine treburile sunt cam aşa: ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Oricât de tare mi-ar dăuna lipsa de şmechereală, când vine vorba de situaţiile de genul ăsta, pur şi simplu nu pot să devin brusc ipocrită, să zâmbesc linguşitor şi să pup în ms-dos, doar de dragul de-a deschide nişte porţi ce nu se deschid decât cu un cod secret ce se activează doar dacă buzele vor atinge fesele celui vizat. 

Nu, dacă nu te suport, o vei şti... Şi dacă te suport, ba chiar te mai şi plac, ai să o ştii şi pe asta (ce-i drept, cu moderaţie, uneori fiind nevoit să ghiceşti printre rânduri, dar... cine-i deştept, se prinde!).
Există şi o categorie super favorizată, formată din familie, persoana pe care o iubesc şi unu-doi prieteni, în prezenţa cărora nu mă voi sfii niciodată să arăt că sunt cât se poate de ,,acolo", însă, cum persoanele sunt numărabile pe vreo câteva degete, nu e mare şansă să fiu văzută prea des în starea mea ,,iubăreaţă".

De ce? Pentru că celor ce le arăt că-i iubesc, chiar le arăt adevărul... şi pentru că nu-mi pot ţine duşmanii şi mai aproape decât prietenii. Oricât de sănătos ar fi asta să fac asta!

Prefer oricând un cuţit venit din faţă, decât o mişcare mişelească şi meschină (cam mulţi de m, nu?).

Nu mă placi? Spune! Nu se va prăbuşi statuia libertăţii doar pentru că nu mă placi tu pe mine! Şi, categoric nu te voi fugări prin centrul oraşului din cauza asta. Însă te voi ignora cu cea mai mare graţie. Dar, dacă voi fi întrebată ceva despre tine, clar nu mă voi  feri să-mi zic părerea (în mod cât se poate de elegant, fireşte). 

...Chiar dacă de linguşirea ta ar depinde un mare bine, tot nu am să o fac! Mă iubesc mult prea mult pentru a face asta! In the end, te naşti singur... şi ghici cum mori? Da, da... Ai ghicit. Singur! În consecinţă, de preferat e să te respecţi în primul rând pe tine, că sigur va veni şi respectul din partea celorlalţi... Chiar dacă nu imediat, dar, în timp se sedimentează ceva-ceva acolo.

Kelt Song (85)

Indiferent ce zic băieţii ăştia, nimic nu e better than love.